FRAGMENT „Memoriile unui trădător Un înalt funcţionar român sub guvernământul militar german (1916–1918)“, de Lupu C. Kostaki

„Memoriile unui trădător Un înalt funcţionar român sub guvernământul militar german (1916–1918)“, de Lupu C. Kostaki, a apărut recent în colecţia Memorii/Jurnale, la Editura Humanitas. Ediţia este îngrijită de Alexandru Istrate şi Claudiu-Lucian Topor. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din volum.

„Mare parte dintre aşa-zişii «germanofili» erau animaţi mai curând de teama de Rusia decât de ataşamentul faţă de Puterile Centrale. Această rusofobie, alimentată de istoria familiei şi a ţinutului de baştină, este făţişă în atitudinea lui Lupu Kostaki, boierul moldovean numit de guvern la cârma Ministerului de Interne pentru perioada ocupaţiei. De pe poziţia de «gerant», obiectivul său era să netezească raporturile cu autorităţile militare străine şi să asigure subzistenţa locuitorilor din teritoriul ocupat. În schimb, după încheierea războiului a fost acuzat de colaborare cu inamicul. Fireşte că Lupu Kostaki a colaborat cu autorităţile de ocupaţie, între anumite limite: în fond, de aceea fusese lăsat la Bucureşti, în virtutea strălucitei sale cariere în administraţie. El vedea în coabitare singura soluţie pentru a salva populaţia civilă rămasă în teritoriul ocupat şi chiar pentru a evita dezintegrarea ţării. Rămâne de stabilit dacă publicarea, un secol mai târziu, a memoriilor lui Lupu Kostaki îi va face sau nu dreptate.“ – Lucian Boia

„Urmărit, în timp de pace, de Curtea Marţială, sub învinuirea de criminal politic, pentru activitatea mea publică din timpul ocupaţiei germane asupra Munteniei şi Dobrogei, mă văd silit să vorbesc. În chipul acesta cred că voi da oamenilor de bine putinţa de a mă judeca în cunoştinţă de cauză şi de a aprecia dacă am fost sau nu capabil de a săvârşi faptele ce mi s-au imputat.“ – Lupu C. Kostaki 

-FRAGMENT-

„Bătrânul nostru rege vede visul său sfărâmat şi, părăsit de ai săi şi de guvernanţi, se simte umilit faţă de cei cu care fusese aliat 31 ani şi de la care avusese foloase reale pentru dezvoltarea economică a ţării. Plânge, vrea să-şi smulgă de la gât decoraţia „Pour le mérite”, pe care o purta de la luarea Plevnei ca simbol al virtuţii, a meritului şi a cinstei sale şi a poporului pe care-l conducea de 48 ani. Îndurerat şi amărât, moare în dimineaţa de 27 septembrie 1914 acela care aproape o jumătate de veac a muncit din greu la crearea, dezvoltarea şi întărirea regatului, împreună cu adevăraţii patrioţi.

După moartea bătrânului monarh, agitaţiile de tot felul sporesc, ţinând lumea într-o continuă enervare.

Ionel I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, fiind şi ministru de Război, nu are curajul să se pronunţe pe faţă din ce parte ne putem aştepta la bine. Pentru a nu se demasca, nu numeşte la Marele Stat Major pe omul necesar în împrejurările grele în care ne aflam, ci lasă ca locul să fie ţinut de generalul Zottu, ca figurant, care în urma dezastrului de la Turtucaia, simţind rolul ridicol ce jucase, s-a sinucis.

Secretarul general al ministrului era amicul său intim, generalul Iliescu, pe care liberalii îl considerau un al doilea Napoleon. Acest matematician eminent, după studiile ce făcuse, fu însărcinat a pregăti în secret planurile de război contra Puterilor Centrale. Natural că, ocupat cu conducerea ministerului, căci Ionel I.C. Brătianu se ducea aşa de rar pe la minister, încât amicii lui spuneau că nici nu cunoaşte drumul spre localul ministerului, nu a putut lucra planul decât în orele libere. Cine cunoaşte activitatea ce se desfăşura în minister, necesară aprovizionărilor de tot felul şi munca cu care era împovărat secretarul general, nu poate fi surprins de rezultatele ce le-a avut aplicarea planului nostru de război, lucrat şi la întuneric.

Partidul conservator, după iniţiativa luată de N.Gr. Filipescu, se împarte în două: partea cea mai puţin numeroasă, urmându-l pe el, se uneşte cu democraţii lui Tache Ionescu, sub pretextul realizării idealului naţional; restul partidului, partea numeroasă a organizaţiei, sătulă de veşnicele enervări ale lui N. Gr. Filipescu, rămâne mai departe sub conducerea lui Marghiloman şi Titu Maiorescu, continuând să persiste în ideea necesităţii unei expectative armate.

P.P. Carp, partizan al luptei contra Rusiei, care ne ameninţa existenţa, mai ales dacă ar fi ieşit biruitoare, adună împrejurul său un număr de prieteni, mai ales moldoveni, aceştia fiind imediat expuşi cnutului rusesc.

P.P. Carp s-a hotărât să scoată un jurnal care să susţină pe faţă şi cinstit părerea noastră de a merge alături de Puterile Centrale contra Rusiei, în vederea reluării Basarabiei, după ce vom fi reluat în prealabil toate garanţiile pentru a ni se restitui Bucovina şi pentru a satisface cererile partidului român din Ungaria.

Dânsul a scos jurnalul „Moldova”. La acest jurnal au scris toţi cei ce împărtăşeau ideile noastre, fără interese materiale, fără distincţie de partid politic. Ziarul a fost suprimat în ziua de 14/27 august 1916, când s-a declarat războiul nostru alături de Rusia.

În vara anului 1915 germanii şi austriecii atacă sub comanda feldmareşalului von Mackensen armata rusească, sparg frontul la Gorlice şi numai în câteva săptămâni iau ruşilor 27 de cetăţi, adică întreaga fruntarie rusească fortificată dinspre Puterile Centrale. Această neaşteptată victorie a Centralilor contra nenumăratelor milioane de ruşi sileşte pe primul nostru ministru să ascundă protocolul încheiat în septembrie 1914 la Petersburg şi să-şi amintească de tratatul de alianţă cu Puterile Centrale. În dorinţa de a le arăta întreaga sa solicitudine, se înţelege cu miniştrii von Bussche şi contele Czernin să le vândă 50.000 vagoane grâu şi 28.000 vagoane păpuşoi. În acest scop, abilul Alexandru Constantinescu, ministrul Domeniilor, formează comisiunea de export pentru vânzarea cerealelor, care se efectuează spre… folosul tuturor.

Antanta, furioasă şi ştiind legăturile ce avea cu guvernul nostru, ameninţă să dea pe faţă protocolul secret, care divulga cinstita procedare a guvernului. Dl. Al. Constantinescu nu se lăsă încurcat şi vinde consorţiului englez 80.000 vagoane grâu, care însă nu s-au completat niciodată. Mi se pare că li s-au dat englezilor cca. 25–30.000 vagoane, deşi s-au făcut cheltuieli colosale pe la gări cu facerea de quasi silozuri unde s-a depus o mare cantitate din grâul vândut şi pe care englezii nu-l puteau ridica, întrucât nu aveau pe unde să-l exporte. Dar, nici bani nu au adus din Anglia, întrucât a avansat Banca noastră Naţională banii pe baza unui stoc metalic aur ce urma a fi păstrat de Banca Angliei. Cum s-a rezolvat afacerea, nu se mai ştie.

Ministrul Domeniilor, Al. Constantinescu, a fost darnic şi cu Puterile Centrale, vânzându-le şi acestora mari cantităţi de cereale. D-lui Vintilă Brătianu, fratele prim-ministrului, şi altor mari şi bravi antantişti, li s-a îngăduit aceasta. Dl. Al. Constantinescu a voit să arate că ştie îndeplini proverbul: „Nici lupul flămând, nici oaia cu doi miei”.

***

Era pe la sfârşitul lui octombrie. Se transporta din Bucureşti tezaurul Băncii Naţionale, acela al Casei de Depuneri şi al altor bănci, în fine, tot ce se credea mai de valoare.

Lumea fugea, trenuri încărcate se succedau unul după altul, apoi căruţe, trăsuri cu femei şi copii fugeau spre Moldova, adevărata bejenie ce o citisem în istorie.

Exodul acesta îţi făcea rău şi nu pricepeam de ce această fugă. Nenorocirea era mare, dar duşmanii nu erau sălbaticii de altădată. Tot ce se debita, că vor tăia mâinile la copii, că vor lua pe tineri şi îi vor înrola contra armatei noastre, mi se păreau curate născociri, cum au şi fost.

Guvernul a ridicat şi contingentele 1918.

Nenorociţii de cercetaşi, strângându-se în cete, au plecat fără nici o prevedere, fără a avea provizii de hrană, de îmbrăcăminte, de medicamente, nici vehicule care la un moment dat să poată strânge pe cei extenuaţi. Mulţi din ei au murit, alţii au contractat boli incurabile de care se vor resimţi toată viaţa.

Era o privelişte sfâşietoare. Nimeni însă nu putea opri puhoiul, mai ales că şi miniştrii stăteau cu automobilele încărcate cu bagaje la uşa ministerelor, seara fugeau la Buftea şi Cocioc, iar dimineaţa se reîntorceau, până într-o zi când, nu s-au mai reîntors.

***

Voi arăta în câteva cuvinte cele ce s-au petrecut în Rusia şi Moldova în 1917 până la pacea din 1918 de la Bucureşti, pentru a desluşi anumite fapte de mai târziu.

Adevăraţii patrioţi români din Moldova erau îndureraţi şi sufereau amar din cauza nenorocitei campanii militare din toamna anului 1916 în Dobrogea şi Muntenia, precum şi de precipitata retragere a restului armatei, însoţită de zeci de mii de fugari din teritoriul ce rămânea abandonat puterii inamicului. La acest aspect sfâşietor se mai adăugau suferinţele şi umilinţele ce le înduram din partea aliaţilor ruşi, ce veniseră şi se instalaseră ca la ei acasă şi care nu prea vroiau să înţeleagă ce mai caută armata şi autorităţile noastre în Moldova, deoarece ei aveau ataşaţi la armata lor tot personalul civil trebuitor organizaţiei ruseşti a noii provincii, pe care ei o credeau ca şi anexată.

În inimile curat româneşti, groaznicele nenorociri ale realelor suferinţe erau înăbuşite prin încrederea ce aveau văzând cum se refăcuse armata, în înzestrarea ei cu toate cele necesare războiului şi în pregătirea ofensivei viguroase menite a izgoni inamicii din teritoriul ocupat.

La noi guvernul şi ţara nu ştiau şi nici nu presimţeau ceea ce se pregătea în aliata Rusie. Corpul nostru diplomatic nu a cunoscut adevărata situaţie din ţările unde era acreditat.

Diplomaţii noştri se pare că n-au avut nici directivele necesare din partea guvernului asupra celor urmărite de acesta, dar nici ei nu au căutat a afla şi a ţine în curent guvernul ţării de scopurile şi urzelile fiecărei ţări.

Ei au urmat o politică personală sentimentală, identificându-se cu politica statului în care erau acreditaţi, rezervându-şi fiecare o doză de fatuitate în a fi destul de fini, capabili şi abili în ale diplomaţiei; de fapt se încredeau uşor în balivernele ce li se debitau sub formă de confidenţe de către conducătorii politici din capitalele statelor unde trăiau şi astfel n-au cunoscut adevăratele intenţiuni ale fiecărui guvern în parte.

Numai astfel se poate explica completa ignoranţă în care ministrul nostru de la Sofia a ţinut guvernul ţării asupra adevăratei atitudini ce urma să aibă Bulgaria faţă de noi, precum şi a ministrului nostru de la Petrograd, care nu a cunoscut starea de dezorganizare în care se afla imperiul rus în administraţia civilă şi militară. Nu a simţit nici starea în care se găsea Rusia de a nu mai putea continua războiul cu oarecari şanse de reuşită după luptele de la Lacurile Mazuriene, spre a ne feri a cădea în mrejele lui Stürmer, care prin ultimatul ce ni l-a dat nu a avut alt scop decât să ne silească să rupem pe faţă relaţiile cu Puterile Centrale şi să devenim obiect de compensaţie la tratările de pace separată ce urzeau în ascuns. Nu a ştiut nici că ai săi colegi, cu care părea a fi în strânse relaţii diplomatice, pregăteau detronarea şi înlocuirea ţarului Nicolae al II-lea. Altminterea nu se poate explica vizita prinţului nostru moştenitor Carol şi a prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu la Petrograd şi tratativele urmate pentru căsătoria prinţului moştenitor cu prinţesa Olga, fiica ţarului, în ajunul când Anglia, Franţa şi ţarina văduvă numărau zilele nenorocitului ţar.

Să ne fie această tristă experienţă lecţie pentru viitor, spre a ne făuri diplomaţi destoinici şi bine pregătiţi, care să lucreze numai în interesul patriei.

Suntem un neam înconjurat de duşmani, care azi sau mâine se vor lega între ei împotriva noastră, cu sau fără voinţa aliaţilor de la 1916. Vai! Vai de noi, dacă ne vor găsi afară şi înlăuntru pregătiţi numai cu vorbe late şi costisitoare, pronunţate pe la banchetele din străinătate sau din ţară…“ (Copyright: Editura Humanitas)

Lupu Kostaki s-a născut la 9 aprilie 1851 într-o veche familie boierească din Moldova. A studiat pe rând la Bârlad, Galaţi (unde gazdă i-a fost „cucoana“ Sultana, mama lui Alexandru Ioan Cuza), Bucureşti, după care, la sfatul lui P.P. Carp, tatăl său l-a trimis să înveţe la Gimnaziul Francez din Berlin, urmând câteva semestre şi cursurile Institutului Politehnic din Zürich. Reîntors în ţară, a îndeplinit numeroase demnităţi publice. La izbucnirea Primului Război Mondial era membru al Consiliului Superior Administrativ. A făcut parte din tabăra germanofililor, tutelată de personalitatea lui Petre P. Carp. 

La retragerea autorităţilor şi a familiei regale în Moldova, Lupu Kostaki a rămas în Bucureşti, cu acordul lui Ion I.C. Brătianu, şi a preluat funcţia de girant al Ministerului de Interne pentru perioada ocupaţiei militare. Autorităţile germane i-au recunoscut aceste atribuţii până la semnarea Păcii din Bucureşti. Interstiţiul a coincis cu cele mai controversate acţiuni din cariera lui politică şi administrativă. La 29 martie 1919 Curtea Marţială a emis un mandat de arestare sub acuzaţia că a înlesnit operaţiunile inamicului şi a subminat autoritatea regelui în teritoriul ocupat. După câteva luni de închisoare petrecute la Văcăreşti, Kostaki a fost pus în libertate şi apoi exonerat de acuzaţii ca urmare a amnistiei acordate prin decret regal. A murit la Dealu Mare, în ziua de 15 iulie 1923, fără putinţa de a-şi publica memoriile. Dorinţa aceasta i se împlineşte, astfel, un secol mai târziu.