Economia ciudată, cel mai mare mister al Imperiului Incaş

Incaşii au dezvoltat o cultură puternică ştiinţific şi cultural FOTO: io9 

Imperiul Incaş a surescitat interesul societăţii prin vestigiile deosebite păstrate, care atestă un sistem economic intens şi neobişnuit pentru zilele noastre, fără bani şi fără pieţe de schimb, determinând o dezvoltare puternică a statului.   

În secolele XV şi XVI, incaşii formau cel mai mare imperiu din America de Sud. Din punct de vedere geografic, zona centrală se afla pe teritoriul actual al statului Peru. Restul imperiului se desfăşura pe vârfurile Anzilor şi de-a lungul ţărmului, încorporând regiunile care, astăzi, aparţin Columbiei, statului Chile, Boliviei, Ecuadorului, Argentinei şi statului Peru. Toate erau conectate de un sistem de drumuri naţionale vaste, a cărui complexitate a depăşit orice imperiu din Lumea Veche. Bogat în alimente, textile, aur şi coca, incaşii au reprezentat o civilizaţie etalon în construcţia oraşelor, chiar dacă nu au avut o monedă de schimb. De fapt, nu deţineau deloc un sistem economic bazat pe pieţe, informează publicaţia „io9”. 

Imperiul Incaş poate fi singura civilizaţie avansată din istorie care nu a deţinut o clasă de comercianţi şi niciun fel de comerţ în interiorul graniţelor sale. Cum au reuşit să facă aşa ceva?

Multe aspecte din viaţa incaşilor rămân un mister, în mare parte din cauza faptului că accesul la detaliile din viaţa acestui imperiu a fost intermediat de invadatorii spanioli care, pur şi simplu, i-au şters din regiune. Conchistadorul Francisco Pizzaro a condus (o armată de) doar câţiva oameni într-o înfrângere incredibilă asupra armatei incaşe din Peru, în 1532. Adevărata lovitură a venit, însă, cu aproximativ un deceniu mai devreme, când invadatorii europeni au declanşat inconştient o epidemie de variolă. Unii epidemiologi consideră că ar fi provocat moartea aproximativ 90% din populaţia incaşă. Cunoaşterea acestor evenimente şi înţelegerea culturii incaşe din acea perioadă, a venit doar din partea câtorva observatori, în mare parte misionari spanioli, un preot metis şi un istoric incaş, Blas Valera, născut în Peru, la două decenii după căderea Imperiului Incaş. 

Bunăstare fără bani

Documentele întocmite de misionari şi de Blas Valera descriu Imperiul ca etalonul principal în construcţii şi în planificarea teritoriului, capabil de a realiza o agricultură montană extrem de sofisticată şi de a construi oraşe care să se adapteze regiunii pe care o ocupau. Societatea incaşă era atât de bogată, că îşi putea permite să aibă sute de persoane specializate în planificarea agricolă a teritoriilor nou cucerite. Au înfiinţat plantaţii terasate pe versanţii munţilor, a căror culturi, de la cartofi şi porumb până la alune şi dovlecei, erau atent alese ca să se dezvolte la media temperaturilor de la diverse altitudini. Arhitecţii incaşi erau, în egală măsură, talentaţi, proiectând şi ridicând piramide enorme, irigate cu ajutorul unui sistem canalizare, precum cele găsite la Tipon. Totodată, au construit temple gigantice, ca Pachacamac sau refugii montane precum Machu Picchu. Arhitecţii utilizau un sistem de frânghii înnodate pentru a găsi metoda corespunzătoare construirii de-a lungul pantelor.  

În ciuda productivităţii lor, incaşii s-au descurcat fără bani şi fără pieţe. În cartea „Incaşii: Noi Perspective”, Gordon Francis McEwan scrie: „Cu doar câteva excepţii găsite în cadrul civilizaţiilor de pe coastă, nu exista comerţ în societatea incaşă şi dezvoltarea bunăstării individuale obţinute prin intermediul comerţului nu era posibilă. Câteva produse, considerate esenţiale de către incaşi şi care nu puteau fi produse local, erau importate. În aceste cazuri, erau  adoptate mai multe strategii: stabilirea de colonii în zone de producţie specifice pentru anumite produse şi permiterea comerţului la distanţă. Producţia, distribuirea şi folosirea mărfurilor era controlată central de guvernul incaş. Fiecărui cetăţean al imperiului îi erau furnizate necesităţile pentru viaţa de zi cu zi, inclusiv mâncare, instrumente, materii prime şi îmbrăcăminte şi nu aveau nevoie să achiziţioneze nimic. Neavând nici magazine şi nici pieţe, nu era necesară o monedă sau o altă variantă de etalon monetar, pentru că nu exista niciun loc în care să cheltuiască banii, să achiziţioneze sau să comercializeze produse pentru necesităţile zilnice.”

Incaşii s-au angajat în comerţ doar cu cei din afara graniţelor, nu şi între ei.

Secretul bunăstării incaşilor ar putea fi sistemul neobişnuit de impozitare. În schimbul achitării taxelor în bani, fiecare incaş trebuia să furnizeze forţă de muncă statului. În schimbul muncii depuse, ei primeau necesarul unui trai decent.

Bineînţeles, nu toată lumea trebuia să plătească „taxa de muncă”. Nobilii, curtenii acestora şi alţi membri proeminenţi ai societăţii incaşe reprezentau excepţiile. Un alt aspect ciudat al economiei incaşe constă în faptul că nobilii carea mureau puteau să deţină proprietatea, iar familiile puteau să adune, în continuare, producţia pentru nobilii decedaţi. Într-adevăr, templul din Pachacamac era o proprietate bine administrată, care aparţinea unui nobil incaş mort. Ideea care reiese din acest sistem neobişnuit constă în faptul că Imperiul Incaş a gestionat conceptul unei corporaţii-omeneşti, chiar dacă nu avea o economie de piaţă propriu-zisă. 

Alimente, nu pieţe

Una dintre întrebările cele mai provocatoare pentru oamenii de ştiinţă şi pentru istoricii care s-au ocupat de cercetările asupra Imperiului Incaş este: de ce existenţa acestei culturi sofisticate şi bogate, a s-a dezvoltat, ştiinţific şi cultural, fără existenţa pieţelor. 

Un posibil răspuns este că viaţa a fost atât de dificil de susţinut în mediul în care trăiau, că toate inovaţiile se învârteau în jurul domeniului agricol, decât în cel economic. Cu alte cuvinte, Imperiul Incaş a fost centrat spre prevenirea foametei decât spre favorizarea comerţului. 

În urmă cu câţiva ani, un grup de arheologi a preluat probele din Valea Cuzco din Peru şi a găsit dovada miilor de ani de agricultură din zonă, inclusiv creşterea animalelor, dintre care cele mai multe erau lamele. Într-un document despre cercetările lor se arată că incaşii şi-au axat instituţiile tehnologice   pe producţia alimentară şi pe organizarea teritoriului, decât asupra economiilor de piaţă. Toate acestea erau necesare într-o regiune unde secetele au dus la dispariţia unei civilizaţii anterioare (Wari) şi unde fluctuaţiile climei erau un pericol constant. Dezvoltarea Imperiului Incaş a coincis cu o perioadă de stabilitate climatică, dar locuitorii din zonă erau conştienţi că această se putea finaliza oricând. 

Deci, cum devii un imperiu dominator întins aproximativ pe un continent fără bani? În cazul incaşilor, tehnologiile care le-au garantat surplusul agricol (mâncare suplimentară şi materiale textile) i-au ajutat în „procesul” de expansiune a imperiului. Mâncarea era, de fapt, moneda şi munca le-a structurat economia. 

Unii experţi susţin că Imperiu Incaş a fost statul ideal de tip socialist, în timp ce alţii îl văd ca o monarhie autoritară. Într-adevăr, incaşii au creat un imperiu ca mulţi alţii. Liderii săi au fost distraţi de războaie civile şi de disputele interne din rândurile nobilimii. Sclavii şi muncitorii au construit megastructuri  proiectate de inginerii civili ai erei precolumbiene. Ceea ce rămâne remarcabil constă în dovada că acei sclavi şi muncitori au fost bine hrăniţi. Poate mult mai remarcabil este faptul că, în acea eră în care pieţele erau asociate cu civilizaţia, exista ideea că acest imperiu a putut să obţină atât de multe fără măcar să cheltuiască un ban.