Dinu Lipatti, un artist sensibil, crescut la umbra marelui Enescu
0În fiecare an, pe 19 martie, trebuie să ne aducem aminte de unul dintre cei mai valoroși artiști ai istoriei noastre, marele pianist Dinu Lipatti. A impresionat încă de mic prin sensibilitate și pasiunea cu care a iubit muzica, mereu fiind înconjurat de oameni de seamă ai culturii internaționale, precum George Enescu și George Georgescu.
Dinu Lipatti a iubit muzica din primele luni de viață, când mama deschidea gramofonul, iar el începea să dea din brațe și își strângea pumnișorii în ritmul melodiei, până în ultimele clipe susținute de compozițiile lui Bach. S-a dăruit cu totul muzicii pe care o trăia cu aceeași intensitate atât în timpul primelor lecții de scris și citit de la care încerca să se sustragă, înduplecându-și mama să-l lase câteva minute la pian deoarece îi umbla prin minte un cântec, dar și în momentele de agonie, pentru că voia să ofere bucurie. Muzica îl transfigura atât de mult încât, aflat în fața pianului, devenea o altă persoană. Și-a suportat cu o hotărâre de neclintit destinul și, cu o energie fantastică, a luptat cu boala până în ultimul moment. Generos până la exces, se folosea de variate mijloace pentru a face plăcere, dăruia totul chiar dacă știa că timpul îi este limitat. Lipatti a cântat des Coralul „Iisus rămâne bucuria mea“ de Bach în transcripție de Myra Hess și a primit sute de scrisori de la bolnavi care ascultaseră imprimarea lui și îi povesteau despre fericirea pe care o simțeau, liniștea sufletească transmisă. Dragostea pentru muzică îl va aduce aproape de personalități remarcabile, printre care s-au numărat și trei mari muzicieni români care i-au intuit talentul: George Enescu, Clara Haskil și George Georgescu.
Enescu, naș și mentor
Întâlnirea cu George Enescu a avut loc la vârsta de 4 ani. Tatăl lui Dinu Lipatti îi va propune maestrului Enescu să fie nașul de botez al fiului său. Evenimentul are loc în 1921, deoarece Theodor Lipatti era de părere că un copil trebuie botezat la o vârstă la care ar fi într-o oarecare măsură conștient de acest act și ar urma să și-l amintească mai târziu. De asemenea, Enescu acceptă să facă pentru botez o fotografie alături de finul său. Celebra imagine realizată la Foto Mandy îl prezintă pe maestru așezând cununa de lauri pe fruntea lui Dinu care ține în mână o vioară deoarece nu exista un pian în studioul fotografic situat pe Calea Victoriei, în București. Respectiva fotografie va determina, pentru o anumită perioadă, îndepărtarea lui George Enescu de familia Lipatti. Gestul necugetat al lui Theodor Lipatti de a comanda ca „mărturii“ de prins la pieptul invitaților fotografia la proporții reduse a atras supărarea lui Enescu. Întâmplarea aceasta nu l-a ținut prea mult timp departe pe marele artist de finul său. În ciuda lipsei de contact permanent, dar și a diferenței de vârstă – îi despărțeau 36 de ani –, Lipatti și Enescu aveau însușiri asemănătoare ce au dat naștere unei apropieri sufletești și artistice.
Prietenia și colaborarea cu George Enescu a atins apogeul în perioada 1934-1943. Perfecționistul muzician va atrage cuvinte de laudă și admirația maestrului după interpretarea, în prezența autorului, a Sonatei nr.1 în fa diez minor, la concertul din 25 februarie 1935, organizat de Alfred Cortot și găzduit de Asociația prietenilor Școlii normale de muzică. În timp ce îl îmbrățișează, maestrul îi destănuie: „Ai cântat conform intențiilor mele; eu însumi n-aș fi putut spune mai mult“. Emoționat de interpretarea tânărului pianist, Enescu îi va dedica suita „Impresii din copilărie“: „Lui Dinu Lipatti, nașul acestei lucrări, cu nespusă recunoștință și admirație“. De multe ori, Dinu Lipatti va cere sfatul lui George Enescu, cel pe care îl numea „maestrul maeștrilor“. De exemplu, în toamna lui 1935, îl va ruga să-l asculte interpretând o sonată de Beethoven. Va relata acest moment profesoarei Florica Musicescu, în scrisoarea trimisă în 19 octombrie 1935: „M-a poftit la pian și am început a-i cânta... Domnia sa dirija și-mi indica din când în când oarecari lucruri, iar eu, hipnotizat de interpretarea splendidă a maestrului, aveam impresia că executam o altă sonată pentru prima oară“. Renumitul muzicolog Pierre Petit era de părere că „Lipatti rămâne emanația directă a geniului lui Enescu“.
Fiu „adoptiv“ al lui Georgescu
În aceeași perioadă s-a dezvoltat și prietenia cu dirijorul George Georgescu, pe care îl va considera un părinte spiritual. Dinu Lipatti fusese remarcat de Georgescu din momentul apariției, la vârsta de 5 ani, în primul său recital care a reunit propriile compoziții. A cântat la Societatea de binefacere „Principele Mircea“ și a primit în dar, ca onorariu, o cățelușă teckel, pe care a numit-o Mascota. Pentru marele dirijor George Georgescu, Dinu Lipatti a fost ca un fiu pe care îl iubise și a cărui dipariție lăsase o durere imensă. Afecțiunea și admirația nutrite de Lipatti pentru Georgescu sunt aduse în atenție în scrisorile pe care i le trimite. Legătura dintre cei doi muzicieni a fost întreținută de dorința de a cânta mereu împreună. Într-o scrisoare din 9 septembrie 1936, Lipatti afirmă: „Mult iubite Maestre, Aflând prin Dl. Orchiș de propunerea ce vreți să-mi faceți de a cânta la unul din simfonice, mă grăbesc a vă mulțumi din toată inima pentru acest nou prilej de a mă produce sub bagheta Dvs“.
Un artist cu trac
Din mărturiile fratelui său, Valentin, aflăm că Dinu Lipatti se lupta cu timiditatea. De fiecare dată când concerta la Ateneu, de cele mai multe ori sub bagheta lui Georgescu, Lipatti avea un trac îngrozitor și cu câteva zile înainte consuma numai lichide. Pur și simplu nu mai putea înghiți, „dacă, de pildă, concertul era vineri, încă de miercuri nu mai mânca. După concert, seara, lucrurile reveneau la normal“.
În completarea acestor dezvăluiri referitoare la pregătirile ce se desfășurau înaintea unui concert, muzicianul și prietenul lui Dinu Lipatti, Miron Șoarec, a povestit următoarele: „Se pregătea pentru abordarea evenimentului în condiții asemănătoare apariției sale pe scenă: se îmbrăca în frac, cu o cămașă cu guler tare, cu pantofii pe care urma să-i încalțe în seara în care trebuia să apară în fața publicului și, în cadrul unui grup restrâns de invitați, își desfășura programul“.
Mozart, pasiune comună cu Clara Haskil
Clara Haskil s-a numărat printre muzicienii pe care Lipatti îi prețuia enorm. Se cunosc la începutul anului 1936, în timpul unei serate la prințesa de Polignac. Primul concert susținut de Haskil și Lipatti va avea loc la serata din 19 octombrie 1938, unde vor cânta Concertul în mi bemol la două piane de Mozart. Despre compozitorul austriac, pasiunea lor comună, discutau ore întregi. Lipatti va scrie cadențele pentru acest concert și i le va dedica Clarei Haskil. Exista o admirație reciprocă pentru interpretările lor, iar lucrul acesta determina uneori schimbarea în ultimul moment a unei opere din program întrucât unul dintre ei asista la concert și era de părere că anumite pagini puteau fi mai bine interpretate numai de celălalt. Aveau aceeași concepție despre muzică și purtau același respect pentru ceea ce este scris chiar dacă Dinu Lipatti era mai rațional, iar Clara Haskil punea mai mult accentul pe instinct.
Se încarcă comentariile...
