Dilemă muzicală de weekend

0
0
Gary Simpson, în „Olandezul zburător“
Gary Simpson, în „Olandezul zburător“

Duminică au avut loc la Bucureşti două evenimente de excepţie: „Olandezul zburător“ la Operă şi recitalul Sextetului Galliano, la Sala Radio. De la mijlocul lunii martie, densitatea evenimentelor muzicale din Bucureşti devine greu de urmărit, mai ales pentru cei interesaţi de toate genurile, de la pop la jazz sau clasic.

Duminică seara mi-a fost imposibil să aleg între reluarea producţiei Operei Naţionale Bucureşti cu „Olandezul zburător" de Wagner, cu Cristian Mandeal la pupitru, şi recitalul Sextetului Galliano, o incitantă propunere cross-over ce reprezenta punctul culminant al Festivalului internaţional de bandoneon şi acordeon de la Sala Radio din Bucureşti. În consecinţă, am optat pentru câte jumătate din fiecare.

„Olandezul zburător" de Wagner este un eveniment în sine, dat fiind că e unica operă wagneriană din repertoriul bucureştean, chiar dacă e reluarea unei premiere de acum 10 ani, extrem de convingător gândită însă din punct de vedere vizual de scenograful Helmuth Stürmer şi de creatoarea costumelor, Irina Schrotter.

Reluarea beneficiază de coordonarea muzicală a lui Cristian Mandeal, care pare a motiva atât corul (una dintre constantele valoroase ale ONB, remarcabil în celebrul cor din actul final), cât şi orchestra, care se confruntă cu o partitură extrem de complexă, cu multe pasaje solistice.

De altfel, faptul că la aplauze au apărut pe scenă alături de solişti şi cor a părut a reprezenta o compensaţie bine-venită pentru luna densă de pregătire pe care au parcurs-o alături de Cristian Mandeal. Distribuţia solistică a avut şansa unui invitat american în rolul titular, Gary Simpson, credibil prin experienţa pe care o are în acest rol, şi a unui strălucit Cristian Mogoşan în rolul Erik. Se pare că şi pentru muzicienii bucureşteni de la Operă, Wagner rămâne proba de foc, pe care trebuie să se încumete să o treacă din timp în timp. Următorul spectacol va avea loc miercuri, 31 martie.

Sunetul ireal al bandoneonului

Registrul eroic, drama intensă, toată gama trăirilor ce domină un spectacol wagnerian lipseau însă cu desăvârşire în superbul recital „De la Bach la Piazzolla" de la Sala Radio, în care Richard Galliano reuşea să ne demonstreze cât de potrivit sună acordeonul alături de cvintetul de coarde în aranjamentele unor arhicunoscute concerte de Johann Sebastian Bach.

În faţa unei săli pline cu spectatori atraşi de un nume pe care îl asociau mai degrabă jazzului, Richard Galliano nu a făcut o trecere propriu-zisă prin istoria muzicii, ci mai degrabă demonstraţia unui instinct muzical fără cusur. Drumul de la Bach la Piazzolla a trecut prin compoziţiile sale, într-o combinaţie care a curs firesc, fiecare piesă având strălucirea acelei pietre preţioase ce conferă unei bijuterii rafinament, şi nu ostentaţie.

Peste toate uimirile de moment, cred că în memoria publicului vor rămâne sunetul ireal al bandoneonului şi acel legato marca Galliano, liant al unor respiraţii muzicale pline de savoare. Azi, de la ora 19.00, Richard Galliano mai poate fi ascultat o dată alături de Orchestra de Cameră Radio ca solist al Concertului pentru bandoneon şi orchestră de coarde „Aconcagua" de Astor Piazzolla, în închiderea unui festival bucureştean cu totul deosebit, pus în pagină de o persoană care a rămas în umbră, Mioara Bâscă, dar fără de care acest regal nu ar fi existat şi al cărei nume merită pomenit aici.  

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite