Cum a devenit Bucureştiul „Parisul Orientului” - reflexia din ochii unui jurnalist newyorkez - partea I

Desigur, Bucureştiul nu este singurul oraş care a revendicat titlu de „Micul Paris”, dar capitala românească, trecută de mulţi cu vederea, abundă în tezaur cu influenţe franceze.

Jurnalistul Anthony Paletta a relatat pentru The Daily Beast experienţa sa din România.

Oraşele Leipzig din Germania, dar şi Plovdiv din Bulgaria, au fost de-a lungul timpului entuziasmate de asociere, însă nu s-au bucurat niciodată să fie adevăraţi descendenţi ai stilului inconfundabil parizian, aşa cum este, incontestabil, Bucureştiul. 

Printre abundentele atracţii ale capitalei româneşti se numără clădiri cu arhitectură renascentistă, Beaux Arts, neoclasică, care aproape că fac de ruşine orice alt oraş din afara capitalei franceze, cu atât mai mult cu cât nu sunt aşezate într-o secvenţă coerentă de arhitectură vernaculară, ci sunt situate la mai bine de 1.600 de kilometri depărtare de Franţa, în mijlocul unui peisaj urban în care predomină vechi clădiri bizantine şi otomane, ce se împleticesc cu edificii specifice renaşterii bizantine, precum şi cu o colecţie excelentă de imobile moderne interbelice şi Art Deco. Poate că melanjul acesta nu are sens, dar rodul este genial.

Faceţi o plimbare pe Calea Victoriei, principala arteră a centrului istoric al Bucureştiului şi veţi regăsi elemente ale arhitecturii în stil francez pe aproape fiecare bloc. Bucureştiul dublează Parisul nu doar în filme (de la Killing Eve, până la Maigret, filmul regizat la începutul anilor '90, în care se remarcă Michael Gambon). Componentele distinctive ale arhitecturii Beaux-Arts sunt peste tot şi, în general, acestea nu sunt obstrucţionate de niciun alt standard. Câteva imobile au fost construite de arhitecţi francezi, însă majoritatea au a origine arhitecţi români, cu studii la École des Beaux-Arts din Paris. Cum se explică?

Creşterea naţionalismului românesc în deceniile anterioare ale secolului XIX şi-a găsit inspiraţia unică şi suportul concret în Franţa. România, care în forma pre-naţională era formată din provinciile Ţara Românească şi Moldova, fusese o porţiune autonomă a Imperiului Otoman timp de secole, activ interesată de a se îndepărta de tradiţiile stăpânilor otomani. Rusia, care o privea înfometat, după ce i-a ocupat teritoriile de două ori şi a încercat să o cucerească în războiul Crimeei, evident nu era un exemplu bun de imitat. 

În apropiere, dintre vecini, Austria-Ungaria era privită, de asemenea, drept inamic, mai ales că domina deja peste câteva milioane de etnici români în Transilvania.

Un interes deosebit de vital al naţionaliştilor români a fost sublinierea latinităţii civilizaţiei lor, mai ales prin prisma limbii. Deloc surprinzător, legăturile cu Roma Antică au devenit omniprezente (se pare că există câte o columnă a împăratului roman Traian în aproape fiecare oraş românesc), însă Italia era doar o expresie geografică, în timp ce Franţa era privită ca un stindard, înspre care se focalizau toate aspiraţiile culturale. Franţa a fost de asemenea utilă din punct de vedere politic.

În mod ironic, ocupaţia rusă a fost cea care a oferit o expunere mai largă la limba franceză. Emanuela Constantini explică în cartea Capitala imaginată. Evoluţia Bucureştiului în perioada formării şi consolidării statului naţional român (1830-1940) că „Aristocraţia rusă, de care aparţineau ofiţerii armatei ţariste, folosea limba franceză ca limbă comună. În timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti, între 1806-1812 şi, din nou, între 1829-1834, nobilimea locală a luat contact cu ofiţerii ruşi, iar literatura, dansurile şi tradiţiile franceze au început să circule".

Entuziasmul românesc pentru Franţa a luat numeroase aspecte: au fost importate un număr imens de cuvinte din limba franceză, începând cu secolul al XIX-lea. Estimările variază, dar aproximativ 20% din întregul lexic este format din cuvinte de origine franceză (considerabil mai mult decât importurile din alte limbi romanice sau din slavonă şi turcă). Amprenta franceză asupra limbii este inconfundabilă. Ajungi la Aéroport, mergi pe Boulevard, până la Gare du Nord. Ca să mulţumeşti informal spui mersi, iar forţele de ordine sunt gendarmerie.

Aeroportul poartă numele lui Henri Coandă, un aviator care a petrecut mult timp în Franţa. Parisul părea o oprire obligatorie pentru generaţii de artişti români proveniţi din nenumărate domenii. George Enescu, Constantin Brâncusi, Victor Brauner, Tristan Tzara, Emil Ciroan, Eugen Ionescu, Theodore Pallady şi Nicolae Grigorescu. Şi, desigur, un număr imens de arhitecţi români au studiat la Ècole des Beaux-Arts: când s-au fondat şcolile de arhitectură românească au fost puternic influenţaţi de modelul Beaux-Arts.

La o simplă plimbare prin oraşul vechi te inundă un sentiment suprarealist de depăşire a oricăror graniţe arhitecturale dobândite.

La sud de Centrul Vechi, similar cu Gare de Lyon, se remarcă Palatul de Justiţie, construit în stilul renascentist francez, de către Albert Ballu (şi eminentul arhitect român Ion Mincu, educat la Beaux-Arts, naturellement). Albert Ballu a proiectat Palais de Justice din Charleroi, Belgia, împreună cu gara şi catedrala din Oran.

Aventuraţi-vă spre nord, pe Calea Victoriei şi veţi întâlni Muzeul de Istorie Naţională a României, în stil Beaux-Arts, al arhitectului Alexandru Săvulescu. Clădirea a găzduit în trecut sediul Poştei Centrale, fiind inspirată de principalul oficiu poştal din Geneva, având mici asemănări cu Muzeul de Istorie Naturală din Jardin des Plantes din Paris, dar cu caracteristici grandioase şi cupole minunate.

Peste stradă, se află una dintre cele mai încântătoare clădiri ale Bucureştiului, Palatul CEC, proiectat de arhitectul francez Paul Gottereau. Are o asemănare izbitoare cu Petit Palais din Paris, dar este mult mai ornamentat şi mai interesant, cu una dintre cele mai semeţe şi frumoase arcade ale stilului Beaux-Arts şi cu o serie de cupole renascentiste, solide şi din sticlă, ce domolesc interiorul. Acum este un muzeu bancar, dar nu unul fad, datorită interiorului maiestuos, cu o serie de picturi murale ce reflectă splendid lumina.

Un pic spre nord, şi oarecum ascunsă, se află minunata Arcadă Macca-Vilacrosse, proiectată de un alt francez, Felix Xenopol. Acest simbol evident al pasajelor pariziene se află deasupra a trei straduţe scurte, unite sub o cupolă măreaţă, din sticlă verde şi galbenă - forma sa ciudată şi farmecul actual fiind rezultatul unui hotel care a refuzat să se mute.

Uşor la nord se află Cercul Militar, cu Palatul Cercului Militar, în stil neoclasic (actualmente amenajat pentru refacere) şi nu unul, ci două hoteluri în stil neoclasic francez, Hotelul Capitol al lui Arghir Culina (la parterul căruia se afla Magasin de Luvru) şi Grand Hotel du Boulevard, al lui Alexandru Orăscu, ale cărui interioare marmurăte sunt, de asemenea, foarte elegante.

În curând, veţi ajunge la una dintre multe Piata (un cuvânt împrumutat din italiană), împrejmuită de clădirea Bibliotecii Universităţii, a cărei arhitect este Paul Gottereau, care seamănă în ceea ce priveşte configuraţia cu Universitatea Panthéon-Sorbonne. Vis-a-vis se află Muzeului Naţional de Artă al României, situat în fostul Palat Regal. În interior, se găsesc lucrări ale lui Pissaro, Signac, Courbet, Boudin, Monet şi Camille Claudel, dar, şi mai important, o colecţie superbă de artişti români pe care probabil mulţi stăini nu au avut ocazia să o cunoască, inclusiv Nicolae Gregorescu, un alt reprezentant al Beaux-Arts, cel mai mare discipol al Courbetului din România, un pictor impresionist care se bucura din plin de tehnica picturii în aer liber. Pe lângă acestea, mai găsiţi o gamă excelentă de picturi ale artiştilor aniilor 1850 - 1980, printre care Theodore Aman, Gheorgae Petraşcu, Max Hermann Maxy, Nicolae Tonitza, Marcel Iancu, Victor Brauner, Corneliu Baba şi, bineînţeles, sculpturile lui Brâncuşi. Restul colecţiei europene este de asemenea grozavă, incluzând Tintoretto, Bronzino, El Grecos şi mai multe Rembrandt.

Sala de concerte neoclasică a Ateneului Român, aflată un pic mai departe, a fost proiectată de Albert Galleron, la recomandarea lui Charles Garnier, arhitectul Operei Garnier din Paris.

Cartierul „Lipscani” (românescul pentru Leipzig, celălalt mic Paris), orientat la est de Calea Victoriei, prezintă câteva localuri pe gustul turiştilor, însă ceea ce impresionează sunt numeroasele blocuri şi clădiri deosebit de frumoase precum Banca Naţională a României, de Bernard şi Galleron, respectiv clădirea Universităţii din Bucureşti, principala clădire neoclasică a lui Alexandru Orăscu. Parcurgeţi cu admiraţie pe Strada Doamnei 11 şi nu rataţi piaţa de antichităţi la fel de atrăgătoare.

Clădirea Ministerului Agriculturii, situată un pic mai la est, pare un castel în mijlocul oraşului, un revigorism mai conştient, de o vechime mai înaintată decât celelalte francofilii citadine, fiind proiectată de Louis Blanc, născut la Geneva. Purtaţi-vă paşii pe Strada Biserica Amzei şi Strada Henri Coandă, veţi vedea tot felul de lucruri frumoase. Institutul de Arheologie Vasile Pârvan de Jean Berthet impresionează în mod deosebit.