Concertul pentru pian şi orchestră de Beethoven, cu solistul Andrei Licareţ, şi Carmina Burana se aud la Ateneu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dirijorul Camil Marinescu
Dirijorul Camil Marinescu

Joi şi vineri, la Sala mare  a Ateneului Român, de la ora 19.00, Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii "George Enescu", conduse de Camil Marinescu, vor avea în program lucrări de Ludwig van Beethoven     (Concertul nr. 4, în sol major, pentru pian şi orchestră, op. 58) şi de Carl Orff (Carmina Burana). Dirijorul Corului este maestrul Iosif Ion Prunner.

Solist în Concertul nr. 4, în sol major, pentru pian şi orchestră, op. 58, de Ludwig van Beethoven, va fi Andrei Licareţ. În "Carmina Burana", de Carl Orff,  solişti vor fi Irina Ionescu, Valentin Racoveanu şi Valentin Vasiliu, cu 
cu participarea Corului de Copii Radio, dirijat de Voicu Popescu.

Andrei Licareţ va fi solist în Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven

Andrei Licareţ

"Dacă celelalte concerte pentru pian beethoveniene se caracterizează printr-o anume strălucire a sonorităţilor, Concertul nr. 4, dimpotrivă, se îndepărtează puternic de acest model de virtuozitate al secolului al XVIII-lea. Poezia şi introspecţia par să fie cheia în care trebuie înţeles acest opus. Chiar de la primul sunet, Beethoven sparge tiparele genului, iar lucrarea, în locul amplei expoziţii orchestrale, tipice pentru forma de sonată aşa cum era ea aplicată în mod uzual părţilor întâi de concert, începe cu o frază destinată pianului solo, profund introvertită şi cu un lirism reţinut din care derivă toată substanţa muzicii. Cu o singură intervenţie a pianului solo în debutul concertului, Beethoven a spulberat toate prejudecăţile audienţei sale. Aparenta simplitate a temei de la pian ascunde de fapt o tensiune interioară fin gestionată de către creatorul ei.

Formula în acorduri, într-un ton reţinut, se înrudeşte din punct de vedere ritmic cu motivul emblemă al Simfoniei nr. 5 – trei sunete scurte care preced timpul accentuat -, fapt care nu putea fi trecut neobservat la prima audiţie de pe scena vieneză, când s-au interpretat ambele lucrări. Există, însă, un potenţial expresiv al poeticităţii: conflictul rezultat din faptul că ritmul interior, al schimbărilor armonice, nu îl respectă pe cel superficial, al organizării metrice. Această veritabilă polifonie de structuri semantice este confirmată imediat, de către intervenţia orchestrei, care va prelua aceeaşi temă, tot într-o sonoritate catifelată, dar depărtată din punct de vedere armonic. Este o tensiune ce va fi intens exploatată de-a lungul mişcării şi nu îşi va regăsi rezolvarea decât spre sfârşit, în coda.
Partea a doua, neobişnuit de scurtă pentru o mişcare lentă, pare a fi o muzică a contrariilor: discursul pianului, în sonorităţi acordice ce amintesc de formula de coral, dialoghează şi este aşezat în opoziţie cu coardele la unison, singurul compartiment orchestral care susţine partitura acestei mişcări mediane. Se formează astfel două planuri disjuncte – fără nicio reminiscenţă din ideea de colaborare a pianului cu ansamblul, sau a unui acompaniament orchestral.

Această factură expresivă l-a determinat pe criticul Adolf Marx să propună, în biografia beethoveniană semnată de el în 1859, un posibil program, comparând această mişcare lentă cu mitul lui Orfeu îmblânzind furiile cu cântecul lirei sale fermecate. Finalul, prevăzut cu indicaţia attacca, rezolvă intensitatea semantică acumulată în primele două părţi printr-o veselă formă de rondo. Exuberanţa specifică este susţinută şi prin orchestraţie, prin faptul că pentru prima dată în acest concert apar instrumente mai penetrante, precum trompetele şi percuţia. Nu există însă nimic superficial în acest final: complexitatea armoniilor, specifică mai curând mişcărilor întâi, asigură o profunzime a discursului care rezonează cu problematica din prima şi din cea de a doua parte de concert". (Text de  Octavia-Anahid Dinulescu)


Carmina Burana

Corul de Copii Radio

Corul de Copii Radio, dirijat de Voicu Popescu   FOTO: Virgil Oprina

"Printre tendinţele artei secolului XX se află şi aceea de revenire la gestul primar, la surse, atât în domeniul vizualului cât şi în cel al auditivului. Să ne gândim la elemente din pictura lui Picasso şi chiar a lui Modigliani, pentru a nu mai vorbi de atâţia alţi maeştri, contemporani nouă. Gândirea brâncuşiană poate fi socotită în această ordine de idei că atinge zonele absolutului, realizând un arc genial peste timp, de o profundă esenţializare.
Ce altceva sunt Sacre de Stravinski sau Cantata profana de Bartok decât sinteze de trăire milenară, înmagazinând stările cele mai fruste, ca şi sublimul purităţii, într-o sinteză magistral constituită cu mijloace simple, aparent obişnuite, dar de o mare măiestrie.
Carl Orff face parte dintre acei creatori ai secolului trecut care au optat pentru regăsirea expresiei directe în stare să stabilească o comunicare totală între executant şi auditor, dorind cu siguranţă revenirea la vremea când nu existau bariere între cei doi, când muzica era practicată de toată lumea, spre bucuria tuturor. Ca şi Hindemith, care se naşte în acelaşi an (1895), este preocupat de atragerea către muzică printr-o educare sistematică, cu un accent deosebit pentru învăţământul muzical elementar. Experienţa sa în acest domeniu, care cu siguranţă va influenţa demersurile sale creatoare, este fructificată în lucrarea Das Schulwerk. Revenind pentru o clipă la Hindemith, să ne amintim că el sugera colegilor de breaslă o creştere a interesului pentru categoria amatorilor în scopul creării unei trăiri muzicale colective, sub semnul conceptului de Gebrauchsmusik. În condiţiile acestea, apariţia unei lucrări cum este Carmina burana reprezintă o urmare firească, materializând idei urmărite cu perseverenţă.
La baza cantatei a stat o culegere conţinând cântece şi versuri din secolul XIII, găsită în arhiva unei mănăstiri benedictine din Alpii bavarezi. Manuscrisul acestei culegeri a fost descoperit în 1803 de Cristoph von Aretin, directorul Bibliotecii din München. Prima editare a sa, sub titlul Carmina burana (în traducere - cântece bavareze), a avut loc în anul 1847. Lectura textelor selecţionate de Orff pentru cantata sa arată că intenţia compozitorului a fost aceea de a exprima viaţa cu toate faţetele ei, în simplitate şi bucurie, punând mereu faţă în faţă deşertăciunea şi curăţenia sufletească, norocul şi dezastrul, seninătatea şi întunericul cel înfricoşător, evocând în ultimă instanţă soarta ca stăpână a lumii.
Fără îndoială, aşa cum spuneam la început, pecetea lui Stravinski este resimţită. Carl Orff nu poate ignora forţa cu care Noces şi Sacre au eliberat de reticenţe limbajul muzical al secolului XX.
Carmina burana este o creaţie fără complexe şi tocmai de aceea s-a bucurat şi se bucură de o audienţă totală în faţa oricărui auditoriu, de oriunde". (Text de Vladimir Popescu-Deveselu)

Concerte vocal-simfonice

PROGRAM

Joi şi vineri, 22 şi 23 Iunie, 19:00 - 21:00

Sala mare a Ateneului Român

Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii "George Enescu"

Dirijor 

CAMIL MARINESCU

Solist

ANDREI LICAREŢ

Dirijorul corului

IOSIF ION PRUNNER

Program

Ludwig van Beethoven       

Concertul nr. 4, în sol major, pentru pian şi orchestră, op. 58

Carl Orff         

Carmina Burana

Solişti

IRINA IONESCU

VALENTIN RACOVEANU

VALENTIN VASILIU

Cu participarea Corului de Copii Radio

Dirijor VOICU POPESCU

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite