Anihilarea Profesorului în vremea preamăririi Căpitanului. Asasinarea lui Nicolae Iorga, o crimă de stat

Episodul 1. În serialul „Istoria asasinatelor politice din România“, „Weekend Adevărul“ face o incursiune în anii în care eliminarea adversarilor politici lua cele mai violente forme. Primul caz este cel al istoricului Nicolae Iorga: o crimă de stat comisă de o grupare legionară şi rămasă nepedepsită într-un regim fascist în care abuzurile erau la ordinea zilei. Atunci era toamna Căpitanului.

Sfârşit de noiembrie, 1940. Cu mai puţin de o săptămână înainte ca la Alba Iulia să aibă loc celebrarea a 22 de ani de la Marea Unire, de această dată sub steagurile verzi ale legionarilor, actualitatea românească era sumbră, aproape înfricoşătoare. Numai că aceasta rămânea faţa nevăzută a lucrurilor. Presa scria zburdalnic despre alte chestiuni, în special despre cele care preamăreau Mişcarea Legionară şi liderii ei eterni.

De pildă, în ediţia din 27 noiembrie 1940, ziarul „Cuvântul“ – colorat în verde şi autointitulat „Ziar al Mişcării Legionare“ – titra pe prima pagină: „Educaţie prin tradiţie“. Ce însemna aceasta? O reîntoarcere la haiducie şi revoluţionarism aproape medieval, iar pentru susţinerea cauzei era citat, în mod firesc, însuşi Zelea Codreanu: „Neamul nostru n’a trăit prin milioane de robi cari şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii... Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile» laşe şi cuminţi. Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor neamul trăeşte întreg din moartea lor şi se onorează din onoarea lor («Pentru Legionari», p. 76)“. Desigur că autorul Traian Christescu nu făcea vreun amendament la viziunea istorică a Căpitanului cu privire la rezistenţa în faţa duşmanului, ci o completa în acelaşi glas: „Conştiinţei celui care vrea să se adaoge acestei tradiţii eroice îi trebuie un sentiment plin de pasiune, trăit însă în intensitatea violentă a sbuciumării sale cu urechea plecată pe pământul în care sunt «milioane de morţi şi de martiri ai trecutului». Numai astfel se creiază mistica, adevarata mistică naţională“. Aşa era perspectiva pe linie de partid.

Din categoria scurte ştiri de actualitate, aflăm din aceeaşi ediţie că s-a deschis în Calea Văcăreşti 41 o cantină în cadrul „Muncei Legionare“, care avea să servească două feluri de mâncare caldă la prânz şi seara pentru 400 de oameni. Aflăm şi că „Ajutorul Legionar“ înfiinţa „Cuibuşoarele de zi“, loc în care puteau fi lăsaţi copiii ale căror mame mergeau la serviciu. Printre astfel de veşti îşi face loc şi alta mai problematică – istoric vorbind: „Buzău, 27 noiembrie. Se aduce la cunoştinţa medicilor evrei din oraşul şi judeţul Buzău că începând dela 10 decembrie a.c. nu vor mai putea da asistenţă medicală pacienţilor creştini şi mahomedani“. Şi lucrurile s-au tot dezvoltat, negativ, la acest capitol, dar aceea e altă poveste.

Aderarea la Axă, sub crucea Căpitanului

Cea mai importantă ştire a zilei de 27 noiembrie era, însă, aceasta: „Osemintele Sfinte ale Căpitanului vor fi reînhumate sâmbătă la Casa Verde“. În comunicatul de presă dat de Mişcarea Legionară pe 24 noiembrie se anunţase: „Săptămâna care vine, începând de Luni, 25 Noemvrie, va fi închinată în întregime memoriei, eroismului şi jertfei nemuritoare a întemeietorului Mişcării Legionare. Miercuri seara, în 27 Noemvrie, sfintele oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor vor fi depuse la biserica Sf. Ilie Gorgani, unde preoţii vor rosti ziua şi noaptea rugăciuni, iar comandanţii legionari şi toate gradele legionare vor face de veghe la căpătâiul celor adormiţi în Domnul“. Într-adevăr, în fiecare zi au fost publicate mărturii despre înţelepciunea lui Codreanu, despre eroismul său revoluţionar, despre însemnătatea istorică a reîhumării lui la noul sediu al Mişcării.

Cealaltă veste crucială pentru viitorul României se găsea la secţiunea „Ştiri externe“. În ediţia din 27 noiembrie 1940, „Cuvântul“ anunţa încheierea vizitei generalului Antonescu în Germania nazistă. „Domnilor, când am plecat v-am asigurat că mă voi întoarce cu încrederea poporului german. Pot să vă asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Führer-ului şi a poporului german. România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei. Trăiască România!“, a spus el la plecarea din Berlin. În ce consta încrederea lui Hitler şi a germanilor? Antonescu avusese audienţe cu Adolf Hitler, care se concretizaseră în aderarea României la Axă, prin semnarea Pactului Tripartit pe 23 noiembrie. Printre promisiunile făcute României se numărau: garanţia securităţii graniţelor de Est; armament modern şi utilaje agricole; un curs ridicat pentru Leu; şi posibilitatea de a redobândi teritoriile ocupate de ruşi.

Crime în serie

Totuşi, s-au mai întâmplat câteva lucruri, groaznice, care au rămas ferite de ochii fragili ai publicului cititor de gazete. Într-un sentiment de răzbunare cronicizat, legionarii s-au pus pe decimat carlişti şi diverşi inamici ai regimului lor. Aşadar, în timp ce camarazii lor săpau de zor să-i dezgroape pe Corneliu Zelea Codreanu, decemviri şi nicadori, o grupare legionară a pătruns în închisoarea Jilava în noaptea de 26 spre 27 noiembrie şi a omorât 64 de deţinuţi, oameni ai vechiului regim. Sigur că în presa controlată de legionari nu s-a făcut paradă cu masacrul pe care l-au comis. S-a decis însă reunirea Consiliului de Miniştri în ziua de 27 noiembrie 1940, pentru a fi discutată chestiunea. Numai că verva criminală nu se oprise aici. În timp ce Horia Sima discuta cu Ion Antonescu – într-un conflict ce stătuse mocnit, dar de acum începea să dea în clocot din ce în ce mai mult, până la ruptura finală – despre vinovaţi şi premeditarea lor în comiterea crimei în masă, în România se mai petreceau alte două acte de violenţă: Virgil Madgearu era ucis în pădurea Snagov, în amiaza mare, găsit vinovat de viziuni antifasciste şi Nicolae Iorga era împuşcat pe un câmp din Strejnic, Prahova, după lăsarea nopţii. Această crimă de urmă a creat o mare indignare la nivel naţional – ba chiar internaţional – şi a deschis porţile către decăderea finală a legionarilor de la putere.

În pericol sigur

„În zilele de crudă foamete / Fiindu-le lehamite / În marginea ţării întregi / Au vrut s-ucidă pe moşnegi / Iar ei au zis: Nu fiţi păgâni, / Răbdaţi puţin pe cei bătrâni. / De-a lungul căii morţilor / Ei sunt în pragul porţilor.“ Acestea sunt ultimele versuri scrise de Nicolae Iorga, cu o zi înainte de a fi asasinat. Poate că o fi fost premoniţie, poate că o fi fost o simplă coincidenţă. Nu se poate cunoaşte.

Câteva lucruri sunt, însă, certe, în urma anchetei care a urmat. La ora 17.30, pe 27 noiembrie 1940, la poarta vilei lui Iorga din Sinaia au bătut nişte bărbaţi – conform diverselor mărturii, numărul variază între cinci şi opt. S-au recomandat soţiei, Ecaterina Iorga, ca fiind de la Poliţia Legionară a Capitalei şi au înştiinţat-o că Profesorul trebuie dus îndată la interogatoriu. Oamenii Mişcării Legionare veniseră cu un plan bine pus la punct. Îl căutaseră de dimineaţă pe Nicolae Iorga – mai întâi la domiciliul din Bucureşti. La ora 11.45 ziua, doi bărbaţi au discutat cu Valentin, unul dintre fiii istoricului, de la care n-au aflat decât că tatăl lui e fie la Sinaia, fie la Vălenii de Munte.

Nicolae Iorga se aflase la Văleni până la cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, unde stătea alături de soţia sa şi de Lucia Bogdan, cumnata şi colaboratoarea sa. Încă din acea perioadă, profesorul ştia că viaţa lui e în pericol. De altfel, cu multă vreme înainte de a fi asasinat, când problemele cu Zelea Codreanu se accentuaseră şi apoi când puterea legionară devenise de necontestat, Iorga susţinea adesea în faţa familiei că avea să fie ucis de ei. Toţi l-au sfătuit să plece la Veneţia o vreme, până ce se mai limpezesc apele politicii româneşti. Spunea mereu că el nu-i un laş care-şi părăseşte ţara, nu poate accepta să plece niciunde. Şi-a rămas. S-a obişnuit ca locuinţa din Văleni să fie permament supravegheată de legionari – motivul invocat fiind că ei nu fac decât să-l păzească de posibilele agresiuni la integritatea sa fizică. În fine, după cutremur, casa a fost dezafectată şi familia Iorga s-a mutat la Sinaia, pe strada Codrului, unde profesorul a continuat nestingherit lucrul la „Istoria Universală“.

Foto: Biroul lui Nicolae Iorga, aşa cum l-a lăsat în momentul în care l-au luat legionarii; Sursa: „Dosarul unei crime politice: N. Iorga“, Mihai Stoian (Bucureşti, 1974)

„Pentru că era ultima zi a Profesorului“

În prima parte a zilei de 27 noiembrie, profesorul Iorga a primit o vizită: primarul din Vălenii de Munte, legionarul Gheorghe Dinescu, însoţit de alţi doi bărbaţi, s-a dus să-i ceară retrocedarea unui teren către primărie, lucru pe care istoricul l-a refuzat. Mai târziu, când s-a deschis ancheta, s-a aflat că întors acasă, Dinescu ar fi spus că a ales să-i facă atunci vizita „pentru că era ultima zi a Profesorului“. Acestea sunt detalii care au fost puse pe masă la anchetă, pentru a determina dacă a fost o crimă concertată de Mişcarea Legionară sau intervenţia particulară a unor membri. Nu prea au ajuns să conteze mult, dar e bine de ştiut.

Aşadar, când legionarii au ajuns la Sinaia, Ecaterina Iorga le-a spus că bătrânul istoric e cam bolnav şi nu poate face drumul până la Bucureşti. În acel moment, şi-a făcut apariţia servitoarea Aneta Cazacu, care-i ducea un ceai. Legionarii au urmat-o până în biroul lui Nicolae Iorga, unde acesta lucra. L-au ridicat, iar el nu s-a opus. N-a făcut decât să-i spună soţiei să aibă grijă de însemnările la „Istoria Universală“. Când coborau din casă, s-au întâlnit cu Alina, fiica profesorului, care s-a arătat îngrijorată că tatăl ei e dus la Bucureşti singur şi s-a oferit să meargă alături de el. I s-a spus scurt că nu-i loc în maşină. Comandoul legionar şi Iorga au urcat şi s-au făcut nevăzuţi.

Foto: Nicolae Iorga, în casa de la Vălenii de Munte; Sursa: corneliu-coposu.ro

Nouă gloanţe la marginea drumului

A doua zi dimineaţa, trupul neînsufleţit al profesorului era găsit pe un câmp din comuna Strejnic, Prahova: „Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei“, se arăta într-un raport din 29 noiembrie, realizat de locotenent-colonelul Alexandru Ionescu. Conform anchetei făcute de Siguranţă, lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibru 7,65 şi două de calibru 6,35. Istoricul Nicolae Iorga avea 69 de ani şi murise prin împuşcare în cap.

După o săptămână, au fost identificaţi şi asasinii: Traian Boeru (Directorul General al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (fratele fostului Chestor şi Inspector în Cooperaţie), Tudor Dacu (avocat) şi Ion Tucan. Servitoarea familiei Iorga l-a identificat pe un altul, Iacobuţă Ştefan, care a fost şoferul maşinii cu care a fost transportat Iorga şi care lucra la Institutul Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti. Niciunul n-a ispăşit vreo pedeapsă pentru faptele comise, dar şeful comandoului legionar a fost identificat Traian Boeru.

O chestiune a rămas nerezolvată în cazul asasinării lui Iorga: pentru că ancheta a fost condusă cu destul de puţin profesionalism şi zel, nu s-a putut constata exact ora la care a fost ucis. S-au ocupat de acest amănunt istoricii. De pildă, Mihai Stoian, citat de Zigu Ornea în volumul „Anii treizeci: extrema dreaptă românească“, a susţinut că este plauzibil scenariul în care Iorga a fost dus în casa primarului din Teişani, unde a fost simulat un proces prin care a fost găsit vinovat de moartea Căpitanului, şi abia apoi a fost ucis, noaptea, pe la orele 23.00-24.00. Scenariul este susţinut şi de faptul că a doua zi, când a fost descoperit, cadavrul era acoperit de brumă, ceea ce arăta că stătuse acolo bună parte a nopţii. 

„De peste o jumătate de veac, N. Iorga terorizează naţia cu arţagurile lui isterice“

Legionarii dezvoltaseră o manie pentru Iorga, considerându-l principalul vinovat pentru uciderea Căpitanului. Scurtă istorie a discordiei: în 1938, când regele Carol al II-lea a instaurat regimul autoritar, Iorga se afla în cercul consilierilor regali. Din această postură, istoricul a susţinut măsurile de combatere a Mişcării – precum închiderea unor cantine sociale legionare şi a unor standuri de carte legionară. Pe 26 martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu i-a adresat o scrisoare profesorului Iorga prin care îl acuza pentru ceea ce el considera a fi abuzuri şi-i spunea răspicat: „Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig: Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte“. Profesorul s-a simţit ofensat de epistolă şi a depus plângere la Parchet pentru calomnie. Regimul lui Carol al II-lea a folosit această gâlceavă mai degrabă a orgoliilor pentru a-l aresta pe Codreanu. Acuzaţia a fost schimbată de la calomnie la subminarea autorităţii statului. Deşi Iorga şi-a retras plângerea după vreo două săptămâni, procesul politic al Căpitanului a continuat şi s-a încheiat cu o sentinţă de zece ani de închisoare. Istoria a mers cum se ştie: în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu, nicadorii şi decemvirii au fost ucişi la Tâncăbeşti, în drum spre Jilava, din ordinul regelui. Faptă încadrabilă la terorism de stat, se poate argumenta.

„Călăul moral al tineretului naţionalist“

Doi ani mai târziu, sentimentele revanşarde ale legionarilor nu numai că nu dispăruseră, dar se cimentaseră, mai ales că ajunseseră la putere. S-au angajat într-o ofensivă de presă împotriva profesorului, dar şi a altora care purtau o vină similară. Situaţia e explicată de Zigu Ornea în volumul „Anii treizeci: extrema dreaptă românească“: „Campania de presă, efectiv de instigare la asasinat, a fost pornită de «Porunca Vremii», zeloasă în a veni în întâmpinarea doleanţelor legionare. Exclusă nu e nici o înţelegere prealabilă, în 8 septembrie (n.r. – 1940), ziarul lui Ilie Rădulescu scria: «D. N. Iorga este cel mai autentic şi mai consacrat călău moral al tineretului naţionalist. Prin scrisul lui, prin conferinţele lui, prin «sfaturile pe întuneric», prin influenţa lui şi prin teroarea «personalităţii» lui intransigente, N. Iorga e răstignitorul generaţiilor tinere şi autorul moral al crimelor săvârşite în numele unei idei»“.

Peste numai câteva zile, apărea un alt articol de atac, şi anume editorialul „Disecţia unui călău: Nicolae Iorga“: „De peste o jumătate de veac ţara trăieşte tirania omului de cauciuc, cum a spus cândva Octavian Goga. De peste o jumătate de veac, N. Iorga terorizează naţia cu arţagurile lui isterice... În cultura naţională, N. Iorga rămâne în amintirea noastră ca o catastrofă. Iorga se înalţă deasupra naţiei în dimensiuni de ihtiozaur şi monstrul se voia lins pe la toate încheieturile umede şi sărutat în anumite locuri cărnoase şi încreţite... În calitatea lui de enciclopedie ambulantă anexată lui Armand Călinescu, apostolul şi profesorul s-a apucat să scrie împotriva tineretului legionar. Ura lui s-a dezlănţuit fantastic şi buzele sale s-au învineţit... N. Iorga voia distrugerea tineretului... Prigonirile, lui i se datoresc... Cea dintâi condamnare a lui Corneliu Codreanu aparţine d-lui N. Iorga. Se aude? Faptele d-lui N. Iorga invită la meditaţie“.

Ura legionară faţă de Iorga are ecou şi în „Buna Vestire“, tot în septembrie 1940. Sub semnătura lui Constantin Noica apărea articolul „Eşti necinstit sufleteşte“, titlu care amintea de scrisoarea lui Codreanu din 1938: „Sunt cuvinte pentru rostirea cărora s-a găsit un tribunal să-l condamne şi o închisoare să-l primească. Ce tristă e, uneori, ţara românească!“. La sfârşitul lunii septembrie, aceeaşi „Bună Vestire“ revenea cu o listă a „Tiranilor trădători şi ucigaşii neamului“, în care se regăsea şi numele lui Iorga. În descrierea lui se spunea: „Primul om care a lovit cu piatra în generaţia tânără şi în Căpitan. Declanşarea prigoanei îi aparţine. Îl aşteaptă eternitatea ignoranţei“.

Sursa foto: www.istoriaromaneasca.wordpress.com

„N-a fost ucis marele N. Iorga“

Desigur, acestea nu sunt mărturiile premeditării crimei, sunt numai tuşele groase ale sentimentului general faţă de istoric. Conducătorul Mişcării Legionare, Horia Sima se absolvă de vină în acest atentat. El n-a ordonat crima, el n-a ştiut nimic despre înfăptuirea ei. În „Era libertăţii“ scrie că, pe 27 noiembrie 1940, la finalul lungii consultări a Consiliului de Miniştri care a dezbătut situaţia asasinatelor de la Jilava, pe la ora 20.30, a fost înştiinţat de unul dintre asasini că Iorga a fost ucis. În acel moment, Sima n-a dispus pedepsirea bandei criminale, aşa cum şi mai târziu s-a opus predării lor organelor de poliţie: „Am rămas inflexibil. Nu pentru Boeru, ci pentru a apăra un principiu. Nu puteam preda pe camarazii mei justiţiei, în timp ce asasini ai legionarilor se bucurau de soare, aer şi libertate“.

În contextul anihilării istoricului antilegionar, Sima judeca situaţia astfel, pe larg: „În noaptea de 27-28 noiembrie, trebuie dar precizat, n-a fost ucis marele N. Iorga, ci execrabila figură a omului politic N. Iorga. N. Iorga a făcut parte din galeria celor «trei mari ai crimei» contra Căpitanului şi ai generaţiei sale. Fireşte că Iorga mai putea da o contribuţie în cadrul istoriei naţionale şi universale, dar nu trebuie uitat că avusese la dispoziţie 50 de ani de creaţie plenară. Îşi împlinise rostul vieţii pământeşti ca istoric şi om de cultură. Specialiştii în tânguirea lui Iorga ar trebui să-şi rezerve ceva din emoţiile şi indignarea lor şi pentru a deplânge sutele de tineri ucişi în floarea vârstei sub dictatura carlistă şi oblăduirea specială a maestrului...“.

Funeralii „pe întuneric“ şi doliu internaţional

După o săptămână de elogii aduse Căpitanului, pe 30 noiembrie a avut loc ceremonia de reînhumare la Casa Verde din Bucureşti. Evenimentul „a devenit o adevărată manifestare naţională, fiind transmisă în direct la radio, printre participanţi s-au aflat generalul Antonescu şi membrii guvernului, precum şi reprezentanţii personali ai lui Hitler şi Mussolini“, scria istoricul Ioan Scurtu în „Politică şi viaţă cotidiană în România: în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea“. În pregătirea acestei zile, guvernul a decretat că „toate Serviciile Publice din întreaga ţară sunt suspendate. Magazinele şi prăvăliile vor fi deschise până la ora 9 dimineaţa, apoi vor fi închise până la ora 18, când se vor deschide“, iar şcolile aveau să fie şi ele închise.

„La ceremonia reînhumării lui Codreanu, generalul Antonescu a apărut pentru ultima dată în cămaşă verde. Măsurile antilegionare, aplicate începând cu 28 noiembrie, au continuat la 5 decembrie, când Antonescu a decis desfiinţarea Poliţiei Legionare, iar la 10 decembrie s-a publicat decretul prin care se interziceau violările de domiciliu. Aceste măsuri vizau lichidarea «cuceririlor» obţinute de legionari în primele două luni de guvernare. Devenise limpede că «divorţul» dintre Antonescu şi legionari se apropia“, continuă Scurtu, cu relatarea evoluţiei relaţiilor de la vârful puterii politice. Totuşi, în acea zi, la căpătâiul legionarilor au stat zeci de mii de cetăţeni şi o bună parte din elita românească a acelor vremuri – de la Ion Antonescu la Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic. În ce priveşte deteriorarea relaţiei dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară, este cert că asasinarea lui Iorga a fost un vârf fierbinte care a dus către ruptură, însă în acele zile, generalul nu s-a preocupat cu adevărat, făţiş de crimă. Iar prezenţa lui la reînhumarea de la Casa Verde este comentată de istoricul Zigu Ornea astfel: „Această participare e aproape o absolvire a asasinilor lui Iorga şi Madgearu, dacă nu chiar o solidarizare cu ei“.

„Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut“

A fost interzis ca profesorul Iorga să fie plâns public. Niciun ziar n-a menţionat nimic despre dispariţia lui, numai în „Universul“ a apărut un scurt necrolog, pierdut printre ştiri despre jertfa nicadorilor şi decemvirilor pentru neamul românesc. Înmormântarea lui Nicolae Iorga s-a făcut în tăcere, chiar în timp ce aveau loc ceremoniile pentru Corneliu Zelea Codreanu. Dacă în ţară a fost cenzurat doliul pentru Iorga, în străinătate a fost evocat pe măsură: 47 de universităţi şi academii din toată lumea au arborat drapelul în bernă.

Funeraliile au avut loc la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde s-a adunat mai multă lume decât a permis Mişcarea Legionară – de la politicieni şi academicieni români la diplomaţi străini. Liviu Rebreanu consemna în jurnal funeraliile istoricului: „Ne ducem la înmormântare abia vreo zece academicieni, deşi sunt automobile suficiente: Motru, Petrovici, Antipa, Nistor, Nae Popescu, Bănescu, Caracostea, Capidan, Rosetti, Carpen... Lumea foarte multă şi bună: intelectuali de toate neamurile. Flori multe, mai ales modeste. Slujba simplă în capela de la Belu, apoi ducerea la groapă. Solemnitatea impresionantă în modestia ei şi mai ales gândindu-te ce-ar fi fost în alte împrejurări înmormântarea lui Iorga“. La funeralii, preşedintele Academiei Române, Constantin Rădulescu-Motru, a încălcat interdicţia legionarilor şi a ţinut un mic discurs, în care l-a numit pe Iorga „curajosul intelectual al naţiunii“, care deţine „toată înţelepciunea şi originalitatea unui geniu român“ şi care „a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt“.

Însă cel mai emoţionant elogiu i l-a adus scriitorul Alexandru T. Stamatiad, într-o scrisoare către Perpessicius: „Sunt zdrobit.  Cincizeci de ani de muncă puşi în serviciul ţării n-au putut să oprească banda de brute cu labele lor păroase să ni-l răpească. Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia a tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut. Armata a tăcut. Societatea scriitorilor români a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am meritat. Dacă acest neam ar sta o sută de ani în genunchi şi încă n-ar răscumpăra grozăvia crimei şi laşitatea tăcerii. Mi-s ochii umezi de lacrimi“.

Foto: Nicolae Iorga, la Sorbona, în 1931, când a primit titlul Doctor Honoris Causa; Sursa: gallica.bnf.fr

„Ne îndreptăm spre viitor mergând printre morminte“

N-au lipsit nici elogiile internaţionale, un puteau fi etalate gesturi mai făţişe. De pildă, pe 6 decembrie 1940, profesorul Mario Roques a ţinut un discurs memorabil la Academia de Inscripţii şi Filologie a Institutului Francez, discurs care a ajuns şi-n România, două decenii mai târziu, în paginile revistei „Magazin istoric“: „Nicolae Iorga a fost unul dintre acei oameni ai vremilor epice, iniţiatori, conducători, îndrumători neobosiţi ai naţiei lor, care trebuie să înţeleagă tot ce este în legătură cu ţara lor, să fie la curent cu tot ce se întâmplă, dar mai ales să descurce totul, să selecţioneze, să adapteze condiţiilor ţării lor împrumuturile de la celelalte naţiuni, aplicând totul la ei în ţară, să organizeze totul, să verifice, să corecteze şi adeseori să ia totul de la început. Activitatea lor multiplă, rapidă, intensă, brutală uneori, tulbură spiritele încete, răneşte vederile înguste, nelinişteşte sufletele timorate şi agită atâtea interese meschine încât părerile despre ei sunt împărţite şi oscilează de la entuziasm la sarcasm, de la afecţiune la ură“. 

Tot în decembrie 1940, istoricul francez Henri Focillon a vorbit la un radio american despre asasinarea lui Nicolae Iorga, într-un discurs viguros şi plin de revoltă: „Ne îndreptăm spre viitor mergând printre morminte. Gropi noi se deschid fără încetare la picioarele noastre. Masacrul îngrozitor de la Bucureşti smulge Franţei şi României câteva dintre forţele cele mai mari şi cele mai pure, care menţineau sentimentele de fraternitate între patriile noastre. Aţi pierdut acum pe unul dintre oamenii care vă înţelegea cel mai bine şi care vă iubea cel mai mult. Şi el a murit asasinat de nişte mizerabili pentru că-şi iubea ţara şi pentru că vă iubea. [Garda de Fier] este numele demn de batjocură atribuit sectei lor de laşi, care preferă crima în locul luptei şi care, fără arme în faţa duşmanului, găsesc arme pentru a suprima pe concetăţenii lor. Franţa rănită, Franţa libertăţii se înclină cu durere în faţa memoriei lui Nicolae Iorga. Unele morţi sunt nemuritoare atât prin măreţia vieţii pe care o încununează cât şi prin sacrificiul care le însoţeşte“.

Regele Carol al II-lea, după asasinat: „Iorga poate nu era iubit de mulţi, dar era respectat de majoritatea ţării“

Nicolae Iorga a fost un apropiat al regelui Carol al II-lea. Nu numai că i-a fost profesor de istorie în copilărie, dar a acceptat şi să fie numit premier al României într-un guvern de uniune naţională, în 1931, când criza economică mondială încă se resimţea şi când scena politică românească era în dezordine. Regele Carol al II-lea fusese obligat să abidce în septembrie 1940, aşa că nu se mai afla în ţară la momentul asasinării lui Iorga. Totuşi însemnările sale din jurnal au rămas: „Iorga a fost asasinat azi-noapte, de 8 legionari, la Sinaia. Această ştire m-a trăznit şi când am auzit-o la Radio am amuţit, depăşeşte orice imaginaţie ca scârboşenie. Este o infamie fără margini şi care va avea, fără îndoială, un puternic răsunet atât în Ţară, cât şi în străinătate. Iorga poate nu era iubit de mulţi, dar era respectat de marea majoritate a ţării. El a fost primul care a sunat în 1907 din trâmbiţa naţionalismului, a fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului şi un om mare în clipele mari. Mie, cu toate necazurile ce mi le-a făcut adesea, mi-a fost un prieten neşovăitor şi sigur. Mai mult ca oricând în această zi de doliu şi de tristeţă nespusă, mă descopăr în faţa acestei personalităţi. Mă bucur că l-a văzut înainte de plecare“.

Acest articol a apărut în ziarul „Weekend Adevărul“. Citeşte şi alte articole similare în varianta print. Fă-ţi un abonament pentru ediţia tipărită! (Click aici)