Viktor Orbán, în 1999  FOTO: Getty Images

Liderul tinerilor democraţi Viktor Orbán a susţinut în spaţiul public, în 1989, că a sosit momentul ca trupele sovietice să se retragă din Ungaria. Autorităţile maghiare au deschis graniţele ţării ca să-i lase pe refugiaţii români şi pe germanii din RDG să intre în Europa de Vest. Recent, Orbán, acum premierul Ungariei, a închis graniţele pentru refugiaţii din Orientul Mijlociu şi l-a invitat la Budapesta pe Vladimir Putin.

Viktor Orbán, prim-ministrul actual al Ungariei, ţinea un discurs la opt microfoane, în Piaţa Eroilor din Budapesta, pe 16 iunie 1989. Anul prăbuşirii regimului comunist în mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est. În jur de 250.000 de oamenii se adunaseră acolo pentru reînhumarea lui Imre Nagy, premier comunist şi reformist în anii ’50. Fusese liderul Revoluţiei Ungare din 1956 şi îşi dorise înlocuirea Guvernului impus de sovietici, care l-au acuzat ulterior de trădare şi l-au executat. Într-o cămaşă albă şi-un sacou negru, nebărbierit, cu părul în bătaia vântului, Orbán, atunci reprezentantul tinerilor democraţi, le-a vorbit celor prezenţi în Piaţă despre Revoluţie: „De la instaurarea dictaturii comuniste, acum 40 de ani, naţiunea ungară a avut numai o dată destul curaj şi putere să încerce să îşi atingă ţelurile stabilite încă din 1848: independenţa naţională şi libertatea politică. Obiectivele noastre nu s-au schimbat; nu renunţăm nici la cele din 1848, nici la cele din 1956“. Cu cât pronunţa mai apăsat cuvintele, cu atât uralele erau mai puternice: „Dacă avem încredere în puterea noastră, putem să punem capăt dictaturii comuniste. (...) Dacă nu vrem să ne pierdem idealurile din 1956, putem să alegem un Guvern care să înceapă imediat negocierile pentru retragerea trupelor ruse“.       

De asemenea aclamat de o grămadă de lume, pe 23 octombrie 2016, la comemorarea a 60 de ani de la izbucnirea Revoluţiei, Orbán (56 de ani, astăzi), premier constant din 2010, le-a amintit maghiarilor de trecutul lor şi de impactul faptelor de-atunci asupra prezentului ţării în care trăiesc: „Jurăm, jurăm pe Dumnezeul ungurilor că nu vom mai fi sclavi. Am înfrânt statul comunist, i-am trimis pe sovietici acasă şi ne-am vindecat ţara de suferinţele dictaturii“, spunea el. „Grecii antici credeau că libertatea este secretul pentru o viaţă fericită şi că secretul libertăţii este curajul. Noi, ungurii, am ştiut întotdeauna ce să facem cu libertatea. (...) Nu-i putem lăsa să transforme patria pe care o împărţim, Uniunea Europeană, într-un imperiu modern. Nu vrem ca Statele Unite ale Europei să ia locul unei alianţe de state libere“. 

Mulţimea din Piaţa Eroilor, în iunie 1989 Fotografii: Fortepan/ Wikimedia Commons

Andrea Varga, istoric şi cercetător de origine maghiară, spune, într-un interviu pentru acest material din „Weekend Adevărul“, că Orbán ştie „să apere tradiţiile creştine europene şi interesele naţionale maghiare“ şi să facă politică „fără a strica relaţiile cu marile puteri aliate, pentru a contrabalansa eventualele efecte negative şi pentru a-şi spori influenţa în Europa şi în lume“. În schimb, Stelian Tănase, analist politic şi scriitor, îl caracterizează drept: „un fel de dictator, de lider autoritar“, care „a dat legi antidemocratice“.

„1989 nu a adus o Revoluţie“

Absolvent al Universităţii Sorbona şi al unui program masteral la Universitatea Harvard, cercetător la Institutul de Studii Politice de la Paris şi consilier al fostului preşedinte al Cehiei Václav Havel în anii ’90, Jacques Rupnik l-a portretizat pe Orbán de curând. „Născut în mai 1963, într-un sat aflat la o oră de Budapesta, într-o familie de protestanţi, nu prea îl interesa religia. Totuşi, asta nu l-a oprit să o utilizeze apoi în discursuri şi nici să se prezinte drept un apărător al valorilor creştine“.  Aminteşte şi de un episod din 1999, de la Institutul de Ştiinţe Umaniste din Viena. Acolo s-au întâlnit Václav Havel, Adam Michnik – directorul publicaţiei „Gazeta“, principalul cotidian al Poloniei – şi Viktor Orbán, care de un an, din ’98, îşi începuse primul mandat de premier, să discute despre schimbările din ultimii zece ani, adică începând cu ’89.

„Orbán a conturat o imagine tenebroasă prin care îi ataca în mod indirect pe cei doi, simboluri ale disidenţei. A afirmat că, în ciuda proclamaţiilor, 1989 nu a adus o Revoluţie: «Totul a trebuit să se schimbe pentru ca totul să rămână la fel» (n.r. – credea premierul Ungariei)“. Considera şi că Masa Rotundă din 1989 a fost de fapt o înţelegere între elitele comuniste şi disidenţii liberali, un acord ce i-a ajutat pe toţi să-şi păstreze relaţiile şi avantajele anterioare. A subliniat şi existenţa a două viziuni diferite: aceea a postcomuniştilor din ’89, care urmăreau o continuitate şi aceea a politicienilor din 1990, care, după alegeri, au rupt legătura cu trecutul şi voiau o schimbare. Atunci, Havel şi Michnik i-au demontat teoriile şi i-au explicat că ce s-a întâmplat ’89 n-a fost un aranjament, ci mai degrabă un miracol: ca să iasă ţara fără violenţe din totalitarism a fost nevoie de negocieri. „După ani întregi în penitenciare, cei doi nu aveau dispoziţia necesară pentru astfel de lecţii de disidenţă“, a mai scris Rupnik. 

Puterea societăţii civile

La Revoluţia din 1956, Viktor Orbán încă nu era născut. Mii de tineri au străbătut în acel an centrul Budapestei până au ajuns la clădirea Parlamentului, ca să-şi arate dezacordul faţă de dominaţia sovietică. Acolo, poliţia secretă a tras în ei, iar un protest care ar fi trebuit să fie paşnic s-a transformat într-o revoluţie încheiată după ce-au murit peste 2.000 de oameni. Autorităţile sovietice l-au executat şi pe Imre Nagy, premierul de-atunci, susţinător al Revoluţiei, şi l-au numit pe János Kádár secretar general al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar. 

Spre sfârşitul anilor ’80, trupele ruse erau încă în Ungaria, un stat pregătit de ceva timp să se desprindă de Pactul de la Varşovia, încheiat de ţările comuniste din Europa ca reacţie la aderarea Germaniei de Vest la alianţa militară NATO (acronim din engleză, în traducere, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). Din 1988, cetăţenii maghiari aveau voie să călătorească în străinătate şi de asta lucrările de mentenanţă pentru gardurile de sârmă ghimpată nu îşi mai aveau rostul, mai ales că datoria externă a ţării atinsese aproximativ 12 miliarde de euro. În acei ani, societatea civilă a început să se contureze şi să se afirme în Ungaria: au fost demonstraţii în urma hotărârii autorităţilor maghiare de-a construi trei baraje pe Dunăre, parte dintr-un proiect hidroelectric costisitor, stabilit cu Cehoslovacia. Până la urmă, protestele şi-au atins scopul, iar lucrările s-au sistat. 

Imre Nagy (centru), fost premier al Ungariei, sfătuindu-se cu doi miniştri, în 1956 

Începutul sfârşitului 

Pe plan extern, mai multe evenimente au dus la deschiderea graniţelor Ungariei. Gorbaciov, între 1985 şi 1991 secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a adoptat o serie de reforme. „Glasnost“ şi „perestroika“, cu scopul să încurajeze transparenţa în Partid şi în instituţiile guvernamentale şi să diminueze corupţia. În acest context, locuitorii ţării puteau în sfârşit să vorbească în public despre problemele sistemului politic şi economic, iar mass-media să transmită aceste nemulţumiri. Erau mai puţine restricţii de călătorie şi a avut loc o relaxare a procesului de desfăşurare a activităţilor comerciale; în loc să fie intermediate de Ministerul Comerţului Exterior, ministerele responsabile de agricultură şi industrie s-au ocupat de ele direct. 

Gorbaciov a luat aceste decizii după accidentul nuclear de la Cernobîl din ’86, când, din cauza birocraţiei, n-ar fi primit de la autorităţi rapid informaţiile de care avea nevoie ca să facă declaraţii referitoare la explozie. Ceea ce a atras critici la nivel internaţional, fiind acuzat că nu a ştiut să gestioneze lucrurile. Influenţat de reformele lui Gorbaciov, János Kádár, secretarul general al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, a îngăduit afacerile private şi călătoriile în străinătate. Mulţi maghiari ajungeau să-şi facă în Austria cumpărăturile şi îşi dădeau seama că în Vest era mai bine, ceea ce trezea temeri în rândul autorităţilor din Ungaria: nu voiau să se confrunte cu noi proteste. Ca să le evite, aveau nevoie de schimbări politice.      

Când i s-a cerut, în mai 1988, la un congres al Partidului să renunţe la funcţie, János Kádár a refuzat şi a propus o înlocuire treptată a vechilor lideri. Însă alţi socialisti n-au acceptat acei paşi lenţi şi l-au obligat să se retragă. L-a succedat Károly Grósz, iar Miklós Németh a devenit prim-ministru. Németh a fost cel care l-a întrebat pe Gorbaciov, în timpul unei vizite la Moscova, în martie ’89, dacă ar interveni cu armata în caz că Ungaria s-ar întoarce la pluripartidism. Gorbaciov n-a fost de acord cu aceste alegeri, însă l-a liniştit: n-avea de gând să se amestece. 

Picnicul din Ungaria a crăpat Zidul Berlinului

Germanii refugiaţi din Ungaria au ajuns în Europa de Vest pe la graniţa cu Austria 

Parlamentul de la Budapesta a adoptat un pachet legislativ democratic; erau reglementate libertatea presei şi libertatea de asociere, cuprindea o nouă lege electorală şi o revizuire a Constituţiei. Németh a decis să fie desfăcute gardurile din sârmă ghimpată şi a tăiat bugetul alocat sistemului de semnalizare sovietic. În rapoarte, ofiţerii care patrulau în jurul lui notau că păsările, iepurii şi oameni beţi declanşau alarma cam de 4.000 de ori pe an, a scris istoricul maghiar Andreas Oplatka în volumul „Prima crăpătură din Zid“.

Germanii din Est  au năpădit Budapesta

O altă voce importantă în 1989 a fost cea a lui Imre Pozsgay, ministru de stat în cabinetul lui Károly Grósz şi după aceea în al lui Miklós Németha. Într-o călătorie în Berlinul de Vest, acesta a declarat că Zidul trebuie demolat. N-a trecut multă vreme şi, în vara acelui an, zeci de mii de oameni din Republica Democrată Germană (RDG), care sosiseră pentru turism în Ungaria, au campat în zona Lacului Balaton şi în diverse parcuri. Alţii s-au adunat la Ambasada Germaniei de Vest din Budapesta. Pe 13 august, un angajat al Ambasadei  l-a întrebat pe părintele Imre Kozma dacă i-ar putea primi pe o parte dintre nemţii înghesuiţi în instituţie, în Biserica Romano Catolică „Familia sfântă“. Preotul a acceptat, a strâns voluntari din comunitate, împreună au ridicat corturi şi le-au oferit alimente refugiaţilor. 

Nemţilor le expira permisul de şedere în Ungaria, însă nu mai voiau să revină acasă. „Cetăţenii din Germania de Est priveau cu interes cum proceda Guvernul maghiar cu refugiaţii români care soseau aici. Şi s-au gândit că, dacă Guvernul nu îi deportează pe români, merită să vadă cum se comportă cu ei, dacă rămân“, spunea premierul Miklós Németh într-un film documentar. Refugiaţii solicitau paşapoarte pentru Germania de Vest, iar Németh s-a gândit că lucrurile nu se vor rezolva de la sine: „Le-am cerut Ministerului de Externe, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei să evalueze posibilităţile“. Ministerul Justiţiei l-a sfătuit să semneze Convenţia de la Geneva şi Protocolul privind refugiaţii, ceea ce a şi făcut. Românii şi germanii din RDG puteau acum să îşi impună doleanţele, căci Ungaria, explica el, încheiase un tratat ONU, organizaţie în care erau toate cele trei ţări. Până la urmă, autorităţile maghiare au organizat Picnicul Pan-European, o demonstraţie paşnică. Datorită membrilor unor partide din opoziţie din Ungaria, a povestit preotul Imre Kozma pentru publicaţia germană „Der Spiegel“, la germanii care se adăposteau în corturi au ajuns pliante cu „Picnicul din oraşul Sopron“, de la graniţa cu Austria, care cuprindeau şi indicaţii despre traversarea frontierei. Mesajul transmis public a fost că cele două ţări, Ungaria şi Austria, şi-au dorit să deschidă trei ore graniţa închisă în ultimii 40 de ani. De sponsorizarea hranei s-au ocupat reformiştii maghiari Imre Pozsgay, ministrul de stat, şi Otto von Habsburg, fiul fostului împărat al Austriei. Însă  niciunul dintre ei nu şi-a dorit să participe la petrecere.      

Orbán, bursier  al Fundaţiei Soros

Un locotenent în vârstă de 43 de ani a lăsat să treacă primul val de refugiaţi germani: copii, femei şi bărbaţi şi le-a dat ordine celor din echipă doar să le verifice paşapoartele. Cu lacrimi în ochi, oamenii au păşit în Austria. Filmări din acele zile arată cum un tată plângea cu fiica lui în vârstă de vreo trei ani în braţe. Alţi adulţi se îmbrăţişau şi tremurau. Premierul Németh a clarificat ulterior că ăsta fusese de fapt planul Guvernului: dacă încearcă să treacă dincolo „câţiva“ germani, să le permită. Dar în total, au ieşit 600. Aşa au observat şi în ce ape se scaldă Uniunea Sovietică. 

La o întâlnire secretă de pe 25 august din Germania, Németh şi Ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn, împreună cu Helmut Kohl, cancelarul Republicii Federale Germane (RFG), au stabilit cum să-i trimtă pe nemţii din Ungaria în Germania de Vest. Au ales autobuzele. „În Ungaria a fost îndepărtată prima piatră din Zidul Berlinului“, a declarat Helmut Kohl în 1990.  

În ’87, Orbán a terminat Facultatea de Drept a Universităţii Eötvös Loránd din Budapesta; un an mai târziu a fost unul dintre fondatorii partidului Alianţa Tinerilor Democraţi (Fidesz), opozant al regimului comunist, alcătuit la început din studenţi. În ’89 a obţinut o bursă de la Fundaţia Soros pentru o cercetare în filosofie politică la Universitatea Oxford, s-a mutat în Marea Britanie câteva luni cu soţia şi fiica lui (acum are cinci copii), după care s-a întors într-o Ungarie a cărei viaţa politică se transforma. Partidul Socialist Muncitoresc Ungar a ţinut ultimul congres, Parlamentul a adoptat legea pentru alegeri parlamentare care să asigure un sistem pluripartidist şi pentru alegeri prezidenţiale directe, iar Republica Populară Ungară a devenit Republica Ungară. 

Premierul Viktor Orbán şi preşedintele Vladimir Putin FOTO: EPA-EFE

La alegerile din ’90 şi ’94, Fidesz n-a atras un număr mare de voturi, însă a obţinut locuri în Parlament. Pe Orbán îl necăjea victoria socialiştilor şi, treptat, şi-a orientat partidul spre dreapta politică. În 1998, facţiunea conservatoarea pe care o conducea a câştigat alegerile şi astfel, el, la 35 de ani, a intrat în istorie drept cel mai tânăr premier ales al Ungariei. Şi-a păstrat puterea până în 2002, iar din 2010, când a revenit, a început să aibă un discurs naţionalist şi populist. A modificat Constituţia ca să introducă un articol care să întărească căsătoria tradiţională, a redus numărul de locuri în Parlament şi a atacat libertatea presei. Mai mult, acum preferă economia centralizată şi a luat deja măsuri în acest sens. 

„Nu-l Iăsaţi  să râdă la urmă!“

Criza refugiaţilor, cu rădăcini în 2015, a creat cadrul perfect în care Orbán să-şi recâştige o parte din electoratul care se îndepărta de el şi de Fidesz. În acel an, potrivit Pew Research Center, Ungaria a primit 174.000 de cereri de azil; a fost pe locul al doilea, după Germania. Ca să-i oprească pe imigranţi, Orbán a dat ordine să se ridice garduri la graniţele cu Serbia şi Croaţia. În acelaşi timp, Guvernul ducea o campanie anti George Soros, economist miliardar american de origine maghiară. Acesta a finanţat în Ungaria proiecte ale societăţii civile şi programe educaţionale de sute de milioane de dolari, prin intermediul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (pentru încurajarea democraţiei liberale). Dar Orbán îşi doreşte o societate mai închisă şi, pentru a o păstra, şi-a construit un duşman – în 2017, în staţiile de metrou din Budapesta au apărut afişe cu chipul lui Soros şi cu mesajul: „Nu-l lăsaţi să râdă la urmă!“. Pe lângă asta, în ultimii ani, Orbán s-a vizitat cu preşedintele rus Vladimir Putin, în ciuda tensiunilor dintre Rusia şi mai multe ţări europene, după ce fosta Uniunea Sovietică a anexat Peinsula Crimeea din Ucraina. 

INTERVIU Andrea Varga, istoric şi cercetător:  „Viktor Orbán era cunoscut în cercurile maghiare democratice drept unul dintre tinerii anticomunişti cu vocaţie de lideri“

Născută în 1969, în Ungaria, Andrea Varga s-a mutat în România după prăbuşirea comunismului. A cercetat, printre altele, arhivele Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) şi a regizat filme documentare, printre ele „Suntem în România deja de două săptămâni“, despre grupul Imre Nagy, deportat în ţara noastră în anii ’50. 

„Weekend Adevărul“: Cum aţi trăit, în 1989, evenimentele sociale şi politice din Ungaria, ţara natală? 

Andrea Varga: Anul 1989 a fost, într-adevăr, anul miracolelor, cum zicea Adam Michnik. Privind de pe poziţii diferite, diferă şi răspunsurile la întrebarea: care a fost cauza prăbuşirii comunismului? Un american va răspunde că ea se datorează politicii americane. Iar la Vatican se spune că prăbuşirea comunismului se datorează în primul rând meritelor Papei Ioan Paul al II-lea. Mulţumită influenţei sale majore, care a deposedat sistemul, în special în Polonia, de orice legitimitate. Dacă cineva a trăit la Budapesta, va spune că sfârşitul comunismului s-a tras de la reabilitarea şi reînhumarea demnă a prim-ministrului din 1956, Nagy Imre, precum şi reînhumarea simbolică în iunie 1989, în parcela 301, a eroilor rezistenţei populare, respectiv a morţilor revoluţiei din 1956. Ale căror fapte eroice au împins Imperiul Sovietic într-o situaţie fără ieşire. Pe 7 iulie 1989 am împlinit 20 ani, aşa că se poate deduce că până la acea vârstă am trăit „în comunism“. Aveam sentimentul că şi noi, maghiarii din Ungaria, am participat la „demolarea Zidului Berlinului“, că acest eveniment a început în Ungaria, deoarece primul pas spre reunificarea germană s-a făcut la Picnicul Pan-European de la Sopron, aproape de frontiera cu Austria. Pe unde mii de germani din Est au putut trece nestingheriţi şi aşa au ajuns apoi în RFG. Cei ce au ales atunci libertatea, au schimbat indirect şi sistemul şi normele existente: s-a dovedit că dictatura, dominaţia sovietică şi concepţia comunistă despre lume şi instituţiile ei sunt ireconciliabile cu libertatea individuală şi cetăţenească. Eu mergeam dinainte de 1989 la demonstraţiile de protest din Ungaria, inclusiv contra abuzurilor comuniste din România. Nu doream să pierd niciuna din ocaziile de a manifesta pentru democraţie, dreptate socială sau drepturile omului. 

Unde se organizau aceste proteste legate de regimul politic din România?

În faţa Ambasadei României de la Budapesta. Deşi era interzis, am participat începând cu noiembrie 1987, întâi la protestul legat de greva muncitorilor din Braşov, iar apoi, în 1988-1989, am fost printre cei care cereau de la conducerea Partidului Comunist Ungar ca ţara noastră să adere la Convenţia de la Geneva referitoare la refugiaţi – în acea perioadă, Ungaria, deşi era sub papucul ruşilor, găzduia deja fugari din România, iar mai târziu a găzduit fugari din RDG – şi să condamne abuzurile regimului ceauşist. 1989 a fost anul miracolului pentru maghiari, polonezi, cehi, slovaci, germani, bulgari, dar mai ales pentru români. Căderea comunismului în blocul est-european aliat cu URSS a culminat cu izbucnirea protestelor revoluţionare de la Timişoara. Eram preocupată de evenimentele din ţara natală, dar mai mult de cele din ţara vecină, România, unde minoritatea ungară era şi este importantă nu doar din punct de vedere numeric. Nu trebuie uitat, deşi bănuiesc că este neplăcut pentru românii care sunt naţionalişti, că Revoluţia română a izbucnit la Timişoara pe fondul protestului singular al unui pastor protestant, Tökés László, astăzi adesea demonizat de mulţi politicieni şi ziarişti români. Dar, dacă el nu iniţia scânteia protestelor, cine ştie dacă sau când se aprindea flacăra revoltei anticomuniste în România. 

Orbán „avea o carismă deosebită“

Ce ştiaţi despre Viktor Orbán în ’89, înainte de discursul lui din iunie, ţinut în Piaţa Eroilor din Budapesta, când i-a cerut Uniunii Sovietice să îşi retragă trupele militare? Şi cum l-aţi perceput ulterior pe liderul tinerilor democraţi de-atunci? 

Orbán era cunoscut în cercurile maghiare democratice şi dizidente drept unul dintre tinerii opozanţi anticomunişti cu vocaţie de lideri. După discursul din iunie 1989, s-a văzut că avea o carismă deosebită, iar evoluţia sa ulterioara a confirmat ca va fi un líder de mare perspectivă. Îmi plăceau nonconformismul lui, stilul dezinvolt, critic şi direct, profesionalismul. Şi, bineînţeles, avea cea mai bună echipă în acea perioadă, care se ocupa de problemele minorităţilor maghiare. Ulterior, am avut relaţii bune cu mai mulţi lideri politici care se ocupau şi se ocupă de problemele minorităţii maghiare din România, mai ales pentru că mereu m-a interesat chestiunea respectivă, deoarece simţeam că în România această temă era tabu ori minimizată. 

Eu mergeam dinainte de 1989 la demonstraţiile de protest din Ungaria, inclusiv contra abuzurilor comuniste din România. Nu doream să pierd niciuna din ocaziile de a manifesta pentru democraţie, dreptate socială sau drepturile omului. 

Aţi povestit într-un alt interviu că aţi participat la reînhumarea lui Imre Nagy. Ce a însemnat acea zi pentru dumneavoastră?  

Încerc să reconstitui cum gândeam la vremea aceea. Exista planul unei Mese Rotunde în Ungaria, care îşi propunea un fel de finlandizare a ţării. Ştiam că nu aveam şansa de a câştiga un eventual război în faţa URSS. Reînhumarea lui Imre Nagy în 1989 a fost ceva cu totul nou pentru mine. În ziua aceea am înţeles că era necesar să descopăr acea vulnerabilitate neconştientizată în faţa manipulării, a subjugării sociale colective şi a pericolului extremismului politic. Pentru că schimbarea de regim, în confruntarea radicală cu trecutul, îşi dobândeşte propriul rol şi sistem de ordine, esenţială fiind şi noua direcţie de evoluţie fundamentată pe conştiinţa civică democratică şi de drept european. Fără cunoştinţe cetăţeneşti şi istorice, niciun cetăţean al unei naţiuni nu poate fi egal cu cei ale căror modele de viaţă, concepţii ori căi economice se străduieşte să le urmeze în fluxul globalizant al epocii noastre. Nu poate fi european, dacă nu cunoaşte Europa; nu poate fi democrat, dacă nu cunoaşte vicleniile democraţiilor perfide „socialiste“. 

„Lui Imre Nagy i-aş oferi bronzul“

Cum aţi început să cercetaţi povestea grupului Imre Nagy şi cum aţi decis să regizaţi filmul documentar „Suntem în România deja de două săptămâni“? 

Între 1997 si 1998, am făcut două filme despre viaţa din România a grupului lui Nagy Imre, am descoperit: vilele în care au fost „internaţi“ între 22 noiembrie 1956 şi sfârşitul anului 1958, pe „supraveghetorii“ de la diferitele direcţii de Securitate din acea perioada, apoi documentele păstrate în Arhiva Serviciului Român de Informaţii. Le mulţumesc lui Armand Goşu şi Marius Oprea. Ambii m-au ajutat şi m-au susţinut în acea perioadă cu sfaturi bune în privinţa cercetării mele în arhivele româneşti. În calitate de cetăţean ungur, bursier al Fundaţiei Soros, am avut aproape toate uşile închise pentru cercetarea în arhivele de aici a problemelor legate de Revoluţia maghiară din 1956 şi a ecourilor ei în Romania. În viziunea autorităţilor epocii, eram prea „băgăreaţă“. Sprijin oficial real nu am avut niciodată de la Arhivele Naţionale din România. Să revin la întrebare: cum am decis să fac filmul respectiv. Sunt tipul cercetătorului singuratic, deşi am participat la o serie de lucrări colective. Pot afirma, pe baza experienţei, că arhivele nu se pot cerceta „pe fugă“. În teorie, arhivele sunt deschise aproape oricui, dar din ce fond şi ce tip de documente alege cercetătorul se decide acolo, pe loc. Trecerea graniţei, munca de descoperire a cercetătorilor străini va fi cu adevărat valoroasă numai dacă, cu timpul, acesta stabileşte legături de parteneriat.    

Care sunt cele mai importante informaţii descoperite în urma documentării? 

Din filmul meu despre grupul Imre Nagy s-a aflat că în jurul lacului Snagov sunt înşirate cinci-şase sate. Cum intri din şoseaua ce leagă Bucureştiul de munte, pe malul drept al lacului, sunt vetrele vechilor moşii Vlădiceasca, Ghermăneşti şi Snagov. Ca să ajungi pe malul stâng, ieşi iar la drumul mare, mergi mai la nord, treci de Tâncăbeşti şi, prin Ciolpani, ajungi la cele două locaţii ultrapăzite ale domiciliului forţat impus membrilor grupului maghiar respectiv. Operaţiunea a fost secretă, nici după 50 de ani, autorităţile române şi cele externe maghiare nu au putut afla locaţia. În satul Snagov n-a călcat Imre Nagy, nici cei apropiaţi lui. Grupul, mai puţin două personaje care s-au lepădat de el, a stat tot timpul pe malul nordic, între satele Izvorani şi Silistea Snagovului. De 22 ani se depun coroane, cu fast diplomatic, în curtea grădiniţei din satul Snagov. Dacă ar fi să decernez medaliile pentru „Olimpiada maghiară din 1956“, lui Imre Nagy i-aş oferi bronzul, deoarece Nagy cel din tinereţe a fost găsit cu hematocritul bolşevic mare. Argintul ar reveni membrilor echipei care, post-revoluţie, au suprasolicitat puşcăriile maghiare sau au fost trimişi în cantonament în Siberia. Aurul ar reveni străzii, celor care au fost faultaţi definitiv de cotonogarii antrenaţi la Moscova.   

Fidesz, „o mare speranţă“

Ce fel de reacţii au apărut după difuzarea documentarului; aţi simţit că v-aţi atins scopul? 

Nu îmi amintesc să fi existat reacţii negative ori critice excesive, dar nu au apărut nici prea multe elogii. Ma simţeam mulţumită de rezultatele muncii mele. Da, cred că simţeam că mi-am atins obiectivele principale.

În anii ’90 aţi urmărit activitatea partidului Fidesz? Care părea să fie rolul lui pe scena politică maghiară? 

Fidesz reprezenta o mare speranţă, o alternativă democratică mult superioară socialiştilor sau comuniştilor reformaţi ori altor partide nou apărute, şi principala forţă democratică a opoziţiei proeuropene din Ungaria.  

Cum vă raportaţi la viziunea politică actuală a premierului Viktor Orbán? Discutaţi despre acest subiect cu familia şi cu prietenii care încă locuiesc în Ungaria? 

Desigur, adesea discut aceste subiecte aflate la ordinea zilei în Ungaria şi uneori chiar şi la Bruxelles. În pofida mai multor decizii ori acţiuni criticabile sau controversate luate în politica internă şi externă, nu pot fi de acord cu cei care ignoră realitatea complexă a situaţiei şi vorbesc despre dictatură, autoritarism ori despre extremism naţionalist şi antieuropean. De fapt, este vorba doar despre o viziune politică democratică – naţională, tradiţionalistă şi conservatoare –, care insistă să îşi apere toate valorile şi să îşi consolideze poziţia la putere pentru cât mai mult timp. Ceea ce îi surprinde şi îi irită pe toţi inamicii săi politici este că reuşeşte să îşi atingă obiectivele majore. Trebuie să fim conştienţi că nu tot ce zic sau fac stânga neomarxistă, liberalismul contemporan, masoneria, actorii şi agenţii globalizării ori Bruxelles-ul este democratic şi infailibil. Viktor Orbán se bucură de o mare susţinere populară internă şi, în pofida acuzaţiilor opoziţiei sau ale unor lideri ai Uniunii Europene, reprezintă voinţa democratică a naţiunii maghiare. Ştie să contracareze atât demersurile opoziţiei de stânga, cât şi deraierile extremei drepte; să apere tradiţiile creştine europene şi interesele naţionale maghiare, construind strategii şi alianţe comune cu alte state aflate în condiţii similare în cadrul şi în afara UE. Toate fără a strica relaţiile cu marile puteri aliate, pentru a contrabalansa eventualele efecte negative şi pentru a-şi spori influenţa în Europa şi în lume. 

INTERVIU Stelian Tănase, analist politic şi istoric: „PSD-ul era fascinat de Orbán pe vremea lui Dragnea“

FOTO: Eduard Enea 

„Weekend Adevărul“: Ţinând cont de activitatea politică a lui Viktor Orbán în ’89, cum vedeţi evoluţia lui? 

Stelian Tănase: Este o surpriză pentru mine. Când s-a făcut mitingul de comemorare pentru Imre Nagy şi pentru cei sacrificaţi de Hruşciov şi Andropov – implcaţi în trimiterea tancurilor sovietice să înăbuşe Revoluţia – s-a umplut Budapesta de lume. Se spune că au fost un milion de oameni pe străzi. Atunci, Viktor Orbán a avut cel mai radical discurs. A cerut plecarea trupelor sovietice, lucru pe care n-a mai avut nimeni curaj să îl facă. Toată lumea a deplâns victimele, dar singurul care a vorbit atunci pe şleau a fost Orbán. Mă aşteptam să aibă o traiectorie cu totul diferită or constatăm transformarea lui într-un lider populist, fundamentalist, care nu mai susţine valorile liberale. Partidul Fidesz, pe care l-a înfiinţat, era un partid liberal la început, unul urban. După aceea, a părăsit Budapesta şi s-au dus spre Ungaria profundă: rurală, religioasă, antiliberală. Şi împotriva culturii evreieşti a capitalei: marea comunitate evreiască este la Budapesta şi este influentă şi astăzi, la fel ca în trecut. Fidesz s-a rupt şi de afilierea la Bruxelles. Îl privesc pe Orbán cu neîncredere, aşa cum e el astăzi ca lider politic.   

Ce au câştigat Orbán şi Fidesz după această transformare?

Putere. S-au dus acolo unde era un electorat numeros. Nu este o schimbare de convingeri a partidului, ci un calcul politic, care s-a dovedit corect. El este la putere şi stânga a dispărut de pe piaţa politică din Ungaria. Este un fel de dictator, de lider autoritar. A modificat Constituţia, a dat legi antidemocratice, legi împotriva pieţei şi împotriva băncilor şi se manifestă autocrat în relaţia cu societatea maghiară. Deocamdată, presa e cu căluşul în gură. Este un lider populist, nu-i pasă de stânga sau de dreapta, pentru el esenţială e păstrarea puterii aproape cu orice mijloc. Iar pe plan internaţional are nişte apropieri suspecte de Putin. PSD-ul era fascinat de Orbán pe vremea lui Dragnea; acum Ungaria este mai puţin democratică decât România. Dezbaterea în România, totuşi, e fierbinte, lumea iese în stradă, a impus retragerea Ordonanţei 13, iar pe 26 mai a dat o lecţie puternică de democraţie, administrând o grea înfrângere PSD-ului. Nu mai spun că Dragnea e acum în puşcărie, judecat chiar de justiţia asta ciuntită de PSD-işti. În Ungaria nu mai vedem reacţia societăţii civile de la Budapesta; eu am cunoscut-o, era înfloritoare. Dar cred că Orbán va fi înfrânt de o coaliţie anti-Fidesz, se va confrunta cu o criză politică şi lumea va ieşi în stradă. Hrăneşte populaţia cu pensii şi salarii, a impus anumite lucruri care îl fac popular, dar ele nu pot să dureze.