VIDEO CM 1954. Germania, campioană mondială cu amatorii. Cum să pierzi în grupe cu 3-8, dar să câştigi finala, în faţa aceleiaşi echipe, Ungaria
0„Weekend Adevărul” prezintă în fiecare vineri câte un episod dedicat turneelor finale ale Cupei Mondiale. Naţionala RFG-ului, cea care a câştigat titlul mondial în 1954, a fost alcătuită exclusiv din fotbalişti amatori, fiind pentru prima şi singura dată când o astfel de formaţie a triumfat în fotbalul mondial.
După dezastrul brazilian din 1950, când naţionala „cariocas“ a pierdut finala Cupei Mondiale, pe teren propriu, în faţa Uruguayului, FIFA a decis ca Elveţia să fie următoarea gazdă a competiţiei. O alegere înţeleaptă, deoarece Ţara Cantoanelor nu fusese foarte afectată foarte mult de cel de-al doilea Război Mondial, avea stadioane moderne, chiar dacă destul de mici, şi o reţea de drumuri excelentă. În plus, Elveţia a reuşit să asigure şi prima transmisie televizată a turneului final, mai multe partide putând fi vizionate pe micul ecran, în diverse ţări europene. Nu şi în România, unde abia în 1956 s-a consemnat cea dintâi transmisie tv.
La Cupa Mondială din Elveţia, FIFA a sărbătorit 50 de ani de la înfiinţare, iar ţara gazdă şi Uruguayul, campioana în exerciţiu, s-au calificat automat. În afara lor, mai rămăseseră 14 locuri disponibile, pentru care s-au jucat preliminarii. Acestea au fost cel mai bine organizate preliminarii de până atunci, existând foarte puţine retrageri. Doar Argentina a boicotat pentru a treia oară consecutiv Campionatul Mondial. Suedia, bronzul ediţiei din 1950 nu s-a calificat, iar Spania a fost eliminată surprinzător de Turcia, după un meci de baraj. Otomanii au ajuns în premieră la turneul final şi aveau să o mai facă abia în 2002. Tot la prima participare s-au aflat şi naţionalele Scoţiei şi Coreei de Sud, dar ultima a ieşit şifonată rău, încasând în două meciuri 16 goluri!
Meciuri cu scor fluviu
Deşi s-au format patru grupe de câte patru echipe, fiecare formaţie a jucat doar câte două meciuri, după care s-a făcut clasamentul final. O altă ciudăţenie a fost adoptarea regulii tragerii la sorţi a câştigătoarei, în cazul în care două echipe s-ar fi aflat la egalitate şi după prelungiri.
Mondialul a fost unul cu foarte multe goluri, 140, echipele favorite, dar nu numai ele, jucând extrem de ofensiv. Au fost scoruri fluviu, gen Ungaria – Coreea de Sud 9-0, Uruguay - Scoţia 7-0, Turcia – Coreea de Sud 7-0, Ungaria – RFG 8-3, Anglia – Belgia 4-4 şi Austria – Elveţia 7-5, în optimile de finală, cel mai mare scor din istoria Cupei Mondiale. Austriecii au marcat atunci cinci goluri în nouă minute, dar în faza următoarea au fost zdrobiţi de RFG cu 6-1.
Ungaria şi RFG s-au întâlnit şi în grupe, unde maghiarii s-au impus cu 8-3! FOTO: Gulliver Getty Images
Nemţii au umblat la strategii
În Elveţia s-a consemnat şi primul meci strategic. Naţionala RFG-ului a cedat deliberat disputa cu Ungaria, pentru a nu întâlni Brazilia în optimi. Germanii, care au avut o echipă alcătuită exclusiv din amatori, au intrat pe teren cu echipa a doua şi au pierdut cu 8-3, prinzând un culoar favorabil spre fazele superioare.
Maghiarii, campionii olimpici din 1952, formau cea mai puternică echipă a momentului şi nu aveau teamă de nimeni, aşa că nu şi-au pus niciodată problema că nu vor elimina Brazilia. Ceea ce s-a şi întâmplat, după un meci catalogat de o duritate extremă. S-a lăsat cu trei eliminări, dar şi cu mulţi pumni şi multe picioare, scandalul degenerând de la un penalty controversat acordat ungurilor. Spiritele s-au încins atât de tare încât după fluierul de final, jucătorii, antrenorii şi oficialii celor două echipe s-au bătut orbeşte la vestiare.
Apoi, şeful delegaţiei braziliene a depus o reclamaţie la FIFA în care a precizat că „arbitrul englez Arthur Ellis a acţionat în slujba comunismului internaţional şi împotriva civilizaţiei occidentale şi creştine”. Ungurii au mers însă mai departe, remorcaţi de Sandor Kocsis, omul care în lipsa accidentatului Ferenk Puskas a tras echipa după el. Kocsis a obţinut la final titlul de golgheter, cu 11 reuşite, şi este unul dintre puţinii fotbalişti din lume care are la naţională mai multe goluri înscrise (75), decât meciuri jucate (68).
România a ratat calificarea
Dacă în 1950 nu s-a pus problema participării României în preliminariile CM, ţara fiind măcinată după război, pentru competiţia din Elveţia, „tricolorii“ au fost repartizaţi în aceeaşi grupă cu Cehoslovacia şi Bulgaria. Selecţionerul Gheorghe Popescu, fără nicio legătură cu Gică Popescu, avea o echipă destul de bunicică, mizând pe fotbalişti precum Voinescu, Apolzan, Zavoda ori Petschowski, dar n-a reuşit clasarea decât pe locul doi în grupă, după a bătut de două ori Bulgaria şi a pierdut de două ori în faţa Cehoslovaciei, care a mers la turneul final.
Căpitanul Fritz Walter (centru) e purtat pe braţe de fani, după finală. FOTO: Corbis
„Miracolul de la Berna“
Probabil că niciodată în istoria fotbalului, din punct de vedere al jocului, n-a existat o favorită mai certă la câştigarea trofeului decât naţionala Ungariei. Maghiarii zburdau pe teren şi, până la finală, înscriseseră 25 de goluri în patru partide. Şi asta în condiţiile în care vedeta lor, Ferenc Puskas, se accidentase în primul meci şi n-a mai jucat până la ultimul act al competiţiei. Ungurii se bazau pe scheletul lui Honved Budapesta şi formaseră „Echipa de Aur“, condusă de antrenorul Gusztav Sebes, un fost mecanic la uzinele Renault din Paris, înainte de război.
Adversară în finală le-a fost naţionala de amatori a Germaniei. Meciul s-a jucat la Berna, pe 4 iulie 1954, pe o vreme ploioasă. S-a spus că a fost „vremea Fritz Walter”, deoarece căpitanul germanilor se descurca de minune prin noroaiele în care executa alunecări impecabile. Nemţii au avut însă şi un avantaj importante oferit de Adidas, firma care i-a încălţat cu ghete care area crampoane pe filet. Astfel, la finală, când pentru prima dată jucătorii au avut numere pe tricouri, germanii şi-au pus nişte crampoane mai mari şi s-au ţinut pe picioare mult mai bine decât maghiarii.
Vârful maghiar Kocsis, golgheterul turneului, a avut un destin tragic
Ungurii, ghinionişti şi dezavantajaţi
În minutul opt, ungurii conduceau deja cu 2-0, dar nemţii nu s-au dat bătuţi, ambiţia şi tenacitatea tipic germană fiind răsplătite prin egalarea survenită în minutul 18. Maghiarii au dominat copios repriza secundă. De două ori mingea s-a dus în bară, o dată a fost degajată de pe linia porţii, iar portarul Turek a făcut minuni, primind la final titlul de jucătorul meciului. În minutul 84 însă, Helmuth Rahn a interceptat o minge degajată greşit şi a şutat de la marginea careului pe jos, pentru 3-2. Puskas a mai înscris şi el o dată, dar golul a fost anulat pe motiv de ofsaid, provocând, pe bună dreptate, proteste îndelungi.
Nemţii au câştigat primul lor titlu mondial, iar ungurii au obţinut al doilea
argint
, după cel din 1938. Vedetele maghiarilor au prins contracte la echipe mari din Occident, semn al recunoaşterii valorii lor. Puskas la Real Madrid, Czibor la AS Roma, Kocsis la Barcelona. Ultimul, poreclit „Capul de Aur”, datorită loviturii sale extarordinare de cap, chiar s-a stabilit în capitala Cataloniei, dar a avut un destin crunt. La 49 de ani a fost diagnosticat cu leucemie şi cancer la stomac şi pentru că n-a suportat suferinţa s-a aruncat de la etajul patru al unui spital din Barcelona.
O singură înfrângere între 1950 şi 1956 a avut naţionala Ungariei, în 47 de partide
VEZI AICI REZUMATUL FINALEI RFG - UNGARIA 3-2
Povestea finalei, ecranizată
Au fost nemţii dopaţi?
Surprinzătoarea victorie a naţionalei Germaniei a fost umbrită peste ani chiar de nemţi. În 2004, în presa germană a apărut un material în care îngrijitorul arenei de al Berna, din 1954, a dezvăluit că la vestiarul nemţilor au fost găsite seringi. Câţiva jucători care mai trăiau atunci au negat orice urmă de dopaj, dar au recunoscut că au fost injectaţi cu Vitamina C. Numai că, în 2010, la Universitatea din Leipzig, Erik Eggers, unul dintre autorii cercetării, a declarat într-o conferinţă că fotbaliştii germani au fost injectaţi cu Pervitin, un medicament pe bază de metamfetamină, un drog psihostimulent! Drog administrat piloţilor Luftwaffe pentru a nu-şi pierde concentrarea şi pentru a rămâne treji în timpul misiunilor îndelungate. “Sunt câteva indicii consistente care arată că unii jucători au fost injectaţi cu Pervitin (pe bază de metamfetamină), şi nu cu vitamina C”, a declarat Eggers.
„Der Boss” Helmuth Rahn
Dopaţi sau nu, nemţii au scos la rampă în 1954 un super-jucător. Helmuth Rahn, poreclit „Der Boss“ (Şeful) a fost chemat la lot cu doar câteva zile înaintea începerii competiţiei, deoarece selecţionerul german era nemulţumit de randamentul atacanţilor săi. Rahn a marcat până la final patru goluri, „dubla” din ultimul act al competiţiei, contra Ungariei, fiind decisivă. Despre el se spune că ar fi fost văr cu bunicul fraţilor Boateng, născuţi din mamă nemţoaică şi tată ghanez.
Statistici:
Durata turneului: 16 iunie – 4 iulie 1954
Echipe participante: 16 (RFG, Ungaria, Austria, Uruguay, Elveţia, Brazilia, Anglia, Iugoslavia, Turcia, Italia, Franţa, Belgia, Mexic, Cehoslovacia, Scoţia, Coreea de Sud – în ordinea clasării finale)
Finala mare: RFG – Ungaria 3-2
Finala mică: Austria – Uruguay 3-1
Meciuri jucate: 26
Goluri marcate: 140 (media 5,4 pe meci)
Spectatori: 768.607 ( mecia 29.561 pe meci)
Golgheter: Kocsis (Ungaria) 11 goluri
Se încarcă comentariile...
