VIDEO „Adevărul“ prezintă istoria Cupei Mondiale: 1930 - Finala s-a jucat cu două mingi, iar gazdele au ridicat garduri şi au săpat şanţuri la marginea terenului

România este una dintre cele patru naţionale europene care au participat la prima ediţie a Cupei Mondiale, disputată în Uruguay.

Cel mai important eveniment fotbalistic al planetei este, fără îndoială, Cupa Mondială. Chiar dacă România a ratat pentru a patra oară consecutiv calificarea la marele bal al fotbalului, interesul vizavi de această competiţie este enorm chiar şi la noi. „Adevărul” începe azi un serial dedicat celor 19 ediţii ale Campionatului Mondial, al căror episoade vor apărea în fiecare vineri până la începutul turneului final.
   Prima ediţie a avut loc în Uruguay, acum aproape un secol. Decizia organizării unei astfel de întreceri sportive s-a luat la Amsterdam, la Congresul FIFA din 1928. Preşedintele FIFA de atunci, francezul Jules Rimet, cel mai longeviv preşedinte din istoria forului mondial (a stat 33 de ani în funcţie) a propus desfăşurarea unui turneu final, nemulţumit de faptul în schema Jocurilor Olimpice din 1932, de la Los Angeles, fotbalul nu fusese inclus, deşi la precedentele ediţii ale Olimpiadelor sportul cu balonul rotund era acceptat.

Din această cauză, Jules Rimet a venit cu ideea unei Campionat Mondial de fotbal. Au candidat, pentru organizare Italia, Suedia, Olanda, Spania şi Uruguay, dar câştig de cauză a avut ultima deoarece deţinea titlurile olimpice din 1924 şi 1928 şi în 1930 sărbătorea 100 de ani de la proclamarea primei sale Constituţii. Decizia acordării Uruguayului organizarea Cupei Mondiale n-a fost privită cu zâmbetul pe buze de ţările europene, întrucât traversarea Atlanticului era o acţiune costisitoare din punct de vedere financiar. Aşa se explică şi faptul că doar patru ţări de pe „Bătrânul Continent” au răspuns invitaţiei. Nu s-au jucat calificări şi în total s-au strâns 13 echipe: 7 din America de Sud, 2 din America de Nord şi 4 din Europa.

Regele Carol al II-lea a decis participarea
Între ele s-a aflat şi România, care a fost trimisă la Mondiale de însăşi Regele Carol al II-lea. El l-a mandatat special pe secretarul general al FRF, Octav Luchide, să înscrie echipa, l-a numit antrenor pe Costel Rădulescu, s-a ocupat de constituirea lotului şi de procurarea fondurilor financiare pentru a se trece Oceanul. În plus, Regele a intervenit pe lângă patronii jucătorilor ca aceştia să fie primiţi înapoi la muncă şi la fotbal, după revenirea lor din Uruguay, deoarece urmau să absenteze din ţară în jur de două luni.
În afara României, au mai răspuns invitaţiei Belgia, Franţa şi Iugoslavia. Francezii au făcut-o însă strâmbând din nas, dar nu puteau să nu meargă din moment ce Jules Rimet era preşedintele FIFA, în vreme ce la iugoslavi a fost un scandal monstru, întrucât croaţii nu vroiau să participe. Atunci Federaţia de la Belgrad a alcătuit o selecţionată numai din sârbi, pe care a trimis-o la Montevideo.
Pentru a se reduce cheltuielile, trei dintre cele patru echipe europene s-au îmbarcat pe acelaşi vapor, dar din locaţii diferite. Ai noştrii s-au suit la Genova, Franţa la Villefrance sur Mer, iar Belgia de la Barcelona. Trei formaţii pe transoceanicul Conte Verde, plus trei arbitri europeni, trimişi de FIFA. Sârbii au venit separat, de la Marsilia. În America de Sud s-a ajuns după 14 zile de navigat, iar la Rio de Janeiro s-a îmbarcat şi Brazilia, care a adus la bord lăzi cu banane, portocale şi ananas, pentru toţi fotbaliştii. 

S-au antrenat pe puntea vaporului

Povestea călătoriei a fost relatată peste ani, cu amintiri din jurnalul ţinut de căpitanul naţionalei noastre, Rudy Wetzer, pe care Regele îl însărcinase să noteze zilnic câte ceva în caiet. „Am ajuns greu la Genova, după două nopţi în vagoane de clasa a doua. Din diferenţa de preţ între cele de dormit şi cele de clasa a doua, ne-am confecţionat haine închise la culoare. Au fost două nopţi pierdute, bănci tari, oase frânte. La Genova întreg oraşul s-a adunat să-şi petreacă rudele şi prietenii care plecau peste Ocean. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. În timpul călătoriei ne-am antrenat pe punte. Rafinschi chiar a scăpat o minge peste bord. A vrut să se arunce după ea. Încă se mai credea pe Bega. La Montevideo acostarea a fost salutată cu salve de tun. Mii de oameni ne aşteptau la mal”, ar fi notat Rudy Wetzer în jurnalul său, conform scrierilor ulterioare marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă.

Locul 8 a fost onorabil
Cele 13 echipe participante au fost împărţite în patru grupe. Trei de câte trei formaţii şi una de patru. Toate meciurile s-au jucat la Montevideo, în intervalul 13-30 iulie, pe trei stadioane din oraş, iar România a căzut în grupă cu Uruguay şi Peru. N-a existat un prim meci din istoria Cupei Mondiale, ci două, deoarece Franţa – Mexic 4-1 şi SUA- Belgia 3-0 s-au jucat în acelaşi timp. România a debutat pe 14 iulie, contra naţionalei statului Peru, pe stadionul Pocitos (desfiinţat între timp), în faţa a 300 de spectatori, cea mai mică asistenţă de la un turneu final. Tricolorii s-au impus cu 3-1, prin golurile lui Deşu (min.1), Stanciu (min. 79) şi Kovacs (min.89), după ce peruanii egalaseră prin Souza (min.75).

În al doilea meci însă, Uruguay, ţara gazdă, ne-a zdrobit cu 4-0, în faţa a 80.000 de oameni, prezenţi pe „Estadio Centenario”, o minune arhitectonică a acelor vremi, construit în numai 8 luni, pe care joacă şi astăzi naţionala lui Forlan şi Suarez. Cel mai mare stadion al turneului a fost gata abia pe 21 iulie, după începerea competiţiei, iar la finalizarea lui s-a lucrat 24 de ore din 24. România deplasase la turneul final un lot restrâns şi după călătoria istovitoare şi primul meci, jumătate din ei erau rupţi, aşa că n-au fost în stare să ţină piept sud-americanilor. Oricum, clasarea „tricolorilor” pe un neoficial loc 8, a fost socotită onorabilă, drept pentru care la întoarcea în ţară mii de oamenii au venit în Gara de Nord, pentru a-i aclama.

Delegaţia a sosit cu un om mai puţin. Feraru se îmbolnăvise de pneumonie şi a fost abandonat pe drum. Colegii au zis despre el că ar fi murit, presa a răspândit ştirea, iar povestea spune că mama fotbalistului s-a împăcat cu ideea şi apoi i-a organizat fiului o înmormântare creştinească. Numai că, surpriză, Feraru, după ce s-a însănătoşit într-un sanatoriu din Genova, ar fi apărut acasă chiar în ziua slujbei şi mulţi dintre cei prezenţi au leşinat crezând că văd în faţa ochilor o stafie. Fotbalistul, pe numele său complet Albert Eisenbeisser Feraru, a fost o figură de legendă a sportului românesc, întrucât pe lângă faptul că era un bun fotbalist era şi un renumit patinator. El a practicat cele două sporturi în paralel şi a obţinut un loc 7 la CE din 1934 şi locul 9 la CE din 1939 (proba pe perechi), ani în care a ieşit campion al României cu Venus Bucureşti, la fotbal. Feraru a participat chiar şi la Olimpiada de iarnă, din 1936, de la Garmish- Partenkirchen. A murit cu adevărat abia în 1991, la Berlin, unde locuia de mulţi ani. Feraru n-a fost ultimul supravieţuitor al acelei echipe. Rudy Wetzer s-a stins din viaţă în 1993, la 92 de ani, într-un spital din Tel Aviv.

Primul cartonaş roşu din istoria CM s-a acordat în meciul România- Peru, căpitanului sud-americanilor, Placido Galindo

Finala s-a jucat cu două mingi
Primul titlu mondial a fost cucerit de naţionala Uruguayului, care a dispus în finală de Argentina cu 4-2. S-a jucat cu 93.000 de oameni în tribune, stadionul fiind plin ochi de la primele orele ale dimineţii, deşi partida a început abia la ora 15.30. În noaptea dinaintea meciului, 30.000 de argentinieni au traversat golful Rio del Plata pentru a-şi susţine favoriţii, dar Uruguayul n-a putut fi oprit din drumul către titlu. De teamă ca jucătorii să nu fie sufocaţi de fani, la marginea terenului de pe Estadio Centenario s-au săpat şanţuri şi s-au pus garduri, ca să-i protejeze pe aceştia.
Ediţia din 1930 n-a fost lipsită de incidente. Arbitrii au tolerat, de frică, jocul dur al argentinienilor. La meciul Argentina- Franţa 1-0, sud-americanii au deschis scorul prin Monti, în minutul 81, dar europenii s-au năspustit în atac şi egalarea plutea în aer. De teamă, arbitrul, un brazilian, a fluierat finalul cu şase minute mai devreme. Jucătorii au plecat la vestiare, dar oficialii francezi au protestat vehement şi fotbaliştii au fost chemaţi înapoi ca să joace şi restul meciului. La acea partidă unul dintre tuşieri a fost selecţionerul României, Costel Rădulescu, iar celălalt, antrenorul Boliviei.

Şi finala avut parte de un scandal, deoarece fiecare echipă vroia să joace cu mingea ei. Până la urmă s-a făcut un compromis. Prima repriză s-a jucat cu mingea Argentinei şi scorul la pauză a fost 2-1 pentru „pume”. În cea de-a doua s-a folosit mingea Uruguayului şi „celeştii” au învins cu 4-2. Căpitanul Jose Nazassi a primit trofeul cuvenit învingătoarei din mâinile lui Jules Rimet. Nu era actuala Cupă Mondială, ci opera unui sculptor francez, Abel Lafleur. Cupa măsura 30 de centimetri, era din aur şi cântărea 4 kilograme, înfăţişând-o pe Nike, o veche zeitate grecească ce semnifica victoria. O replică a acestuia se regăseşte acum la Muzeul fotbalului, amplasat chiar la „Estadio Cenenario” din Montevideo, unde sunt şi echipamente, ghete, fotografii, insigne şi fanioane de la primul Campionat Mondial de Fotbal.

Statistici

Echipe participante: Uruguay (foto sus), Argentina, Brazilia, Peru, Chile, Bolivia, Paraguay, SUA, Mexic, România, Franţa, Belgia, Iugoslavia
Finala mare: Uruguay – Argentina 4-2
Finala mică nu s-a jucat, dar FIFA a decis ca SUA să fie creditată cu locul 3, iar Iugoslavia cu locul 4, deşi ambele pierduseră în semifinale cu 1-6. Americanii au avut golaveraj mai bun în grupe, 6-0, faţă de 6-1, cât au avut iugoslavii.
Meciuri jucate: 18
Goluri înscrise: 70 (media 3,9 pe meci)
Asistenţă totală: 590.549 spectatori (media 32.108 pe meci)
Golgheter: Guilermo Stabile (Argentina) 8 goluri

Lotul României
Portari:Ion Lăpuşneanu (Sportul Studenţesc), Samuel Zauber (Maccabi Bucureşti)
Fundaşi: Adalbert Steiner (CA Timişoara), Rudolf Burger (Chinezul Timişoara),  Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Emeric Vogl (Juventus Bucureşti), Iosif Czako (Banatul Timişoara)
Mijlocaşi: Alfred Eisenbeisser –Feraru (Dragoş Vodă Rădăuţi), Corneliu Robe (Olimpia Bucureşti), Ladislau Raffinsky (Juventus Bucureşti)
Atacanţi: Adalbert Deşu (UDB Reşiţa), Ilie Subăşeanu (Olimpia Bucureşti), Nicolae Kovacs (Banatul Timişoara), Rudolf Wetzer (Juventus Bucureşti), Ştefan Barbu (Olimpia Arad)
Antrenor: Costel Rădulescu

Subăşeanu şi Zauber n-au jucat niciun minut la turneul final