SPECIAL Naţionala României. Cronica unui centenar al speranţei

0
0
FOTO: Getty Images
FOTO: Getty Images

A trecut un secol de la primul fluier de start pentru echipa naţională. Am trecut prin două războaie mondiale, prin comunism, capitalism şi tuturor le-a supravieţuit fotbalul, ca singur far călăuzitor, ca singur liant al speranţei.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost România Mare, România Întregită, România dodoloaţă. Era perioada când întreaga Europă răsufla liniştită – când sunetul ultimului glonţ a şuierat pe front, clopotele au început să sune a sărbătoare. Era 1922; Marele Război se terminase, iar pentru europeni începea epoca marilor (re)descoperiri. Era un nou început – totul căpăta o altă înfăţişare.

La începutul anilor 1900, de la Vest s-a rostogolit o minge. „Oameni îmbrăcaţi în jersee viu colorate, cu genunchii goi, care fugeau ca nişte smintiţi, tot dînd cu piciorul într-o minge mare“, scria presa română de atunci. Totul a rămas la fel, doar miza jocului s-a schimbat: fotbalul se joacă pe bani mulţi. Terenurile virane s-au însufleţit, au apărut echipe, s-au format galerii – au început să se închine pahare de bucurie sau să se strice prietenii de-o viaţă. Din 1909, fotbalul era la noi cu acte în regulă – aveam federaţie! Mingea a fost însă abandonată, bărbaţii şi-au tras pantalonii peste „genunchii goi“ şi au plecat la război. Când totul s-a terminat, mingea era tot acolo – aştepta credincioasă, să le aducă aminte oamenilor de vremurile bune. Se relua şi campionatul – primul an după război, 1919, trofeul era câştigat de Venus Bucureşti. Renaşterea avea loc, aşadar – nu din spuma mării ca zeitatea mitologică greacă, însă poate la fel de frumoasă ca a lui Botticelli – după mai bine de un secol, s-a concluzionat că şi fotbalul este o artă.

Fără bucureşteni în naţionala României Întregite

În 1922 nu exista oraş mare din România care să nu aibă minimum o echipă – se cerea, aşadar, o naţională. Misiunea şi-o asumă însuşi Mario Gebauer, legendă antebelică a fotbalului românesc, despre care se spune că la întoarcerea de la studii, din Elveţia, a adus cu el prima minge „originală“. Se încropeşte o echipă – nu oficială – şi se joacă primul amical. Reprezentativele de fotbal ale Bucureştiului şi Belgradului îşi dau întâlnire la Bolta Rece – un stadion ridicat în cinstea Regelui Carol I, la 40 de ani de domnie. Golurile s-au dat frăţeşte: un 2-2 cinstit, de care aproape nimeni nu s-a plâns.

Se anunţau zile de sărbătoare. Principesa Mărioara – Mignon, cum era alintată de Regina Maria – devenea regină a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor prin căsătoria cu Alexandru I. Gebauer consideră că este un moment numai bun pentru împlinirea visului ca România să aibă o naţională, aşa că ia hăţurile în mâini, merge în audienţă la însăşi Soacra Balcanilor şi cere un meci oficial de fotbal între cele două ţări. Cu un mesaj scurt, dar venit din suflet, Regina Maria punea piatra de temelie a ceea ce avea să devină mistuirea de suflet a românilor: „Domnule, doresc această confruntare la Serbările de la Belgrad!“.

Sarcina de a contura un prim lot i-a revenit lui Teofil Morariu, campion la aruncarea greutăţii, doctor în drept, dar mai ales fondator al Asociaţiei Fotbaliştilor din Transilvania. În cele două luni de căutare, primul „11“ s-a oprit în Ardeal şi Banat. Muntenia, mai exact Bucureştiul, a fost sărit din schemă din cauza unei mici răzmeriţe în precedenta partidă amicală: jucătorii de la Venus, campioana, au refuzat să intre pe teren, supăraţi că nu din rândurile lor a fost ales căpitanul. Dacă jucătorii s-au strâns, cu logistica a fost mai greu: s-a pus mână de la mână pentru tot ce era necesar pentru deplasare.

Primul meci, prima victorie

România-Cuba la Cupa Mondială din 1938. FOTO: AFP

romania fotbal

8 iunie 1922. Primul lot al naţionalei României a păşit pe stadionul SK Jugoslavia, fiind aplaudat de puţin peste 6.000 de spectatori şi trei capete încoronate, Alexandru I al Iugoslaviei, Ferdinand I al României şi George al II-lea al Greciei, plus principii români Carol şi Nicolae. La ora 15.00, arbitrul austriac Heinrich Retschury a fluierat startul partidei. Primul gol a fost al gazdelor, de la punctul cu var. La pauză însă intram la egalitate, după golul lui Francis Ronay, tot din penalty – primul gol al reprezentativei noastre, marcat de un arădean, cu legitimaţie la Oradea. Golul victoriei a fost şutat de către căpitanul Aurel Guga. „Golul marcat de jugoslavi e datorită unui penalti, la 11 metri de bare, după 34 minute de joc. (...) Imediat, apoi, românii încep să atace energic și după 10 minute tot dintr-un penalti de la 11 metri, reușesc să egaleze printr-un shoot făcut de domnul Ronai (CA Oradea). În a doua repriză, echipa română își desfășoară jocul tehnic și este vădit superioară echipei Jugoslaviei. (...) La 25 minute după începerea reprizei II, domnul Guga (U. Cluj) reușește a marca un gol; datorită numai hazardului, două goluri sunt scăpate, ambele lovind stâlpii și deviind în exterior“, scria cotidianul „Dimineaţa“, câteva zile mai târziu. Fluier de final – România păşea cu dreptul în cronologia fotbalistică.

Pentru români, însă, avea să urmeze o perioadă cu scoruri negative. Meciurile nu erau atât de dese, astfel că nici supărarea (poate) nu era atât de mare şi nici istoria nu s-a încăpăţânat să le noteze prea viguros. În următorii trei ani, din opt partide, niciuna câştigată. Avem, totuşi, un câştig moral, internaţional: în 1923 suntem invitaţi să participăm la Jocurile Olimpice de la Paris care aveau să se ţină următorul an. Nu erau bani, însă Costel Rădulescu, viitor selecţioner al naţionalei, după ce a luptat pe frontul de la Mărăşeşti pentru ţară, a luptat pentru fotbal în Senat – nu se putea aşa ruşine, să nu onorăm invitaţia. Oricum ar fi, interbelicul a avut în buzunar un trifoi cu patru foi – trei participări la Mondial (1930, 1934, 1938) şi trei Cupe ale Balcanilor câştigate parcă nu-s de colea!

„Soldaţi treceau făcând paradă

Fotbalul, precum şi întreaga lume, erau grav faultaţi, din nou, de politică – începea Al Doilea Război Mondial. Din toamna lui 1939 şi până în Ziua Victoriei, 8 mai 1945, reprezentativa noastră de fotbal a bifat doar 12 meciuri, dintre care doar trei oficiale, în Cupa Dunării. Nu doar că fotbalul se oprise, ba mai mult, fotbaliştii noştri aveau să fie obligaţi să pună ghetele în cui şi arma în spate şi să pornească pe front. Doi dintre ei, Petre Vâlcov, singurul basarabean din naţională, şi Petre Sucitulescu nu s-au mai întors...

După război, din nou, ceasul se întoarce: era vremea reinventării. Se descopereau tehnica, schema de joc, antrenamentul riguros, poziţiile clare şi bine delimitate pe teren – fotbalul trecea în liga superioară. Timp de două decenii, România a fost o echipă modestă, dar într-o reconstrucţie clară. Până în 1970, n-am mai văzut Mondialul, însă cei care au venit au jucat de maravilla.

Primii 11 viteji

  • Adalbert Ritter (Chinezul Timişoara)
  • Alois Szilagyi (MTK Târgu-Mureş)
  • Elemer Hirsch (C.A. Cluj)
  • Dezso Jakobi (Haggibor Cluj)
  • Nicolae „Kinigli“ Honigsberg (C.A. Oradea)
  • Francisc Zimmermann (C.A. Timişoara)
  • Aurel Guga (U Cluj)
  • Carol Frech (Chinezul Timişoara)
  • Paul Schiller (Chinezul Timişoara)
  • Francisc Ronnay (C.A. Oradea)
  • Ion Auer (A.M.E.F. Arad)

În căutarea speranţei pierdute

generatia de aur nationala romaniei

Apără Adamache! FOTO: Getty Images

Vara toridă şi fotbalul frumos – cu asta am rămas din Mexic ’70. Rică Răducanu, Cornel Dinu, Liţă Dumitru, Radu Nunweiller, Stere Adamache, tânărul şi aprigul căpitan Mircea Lucescu. Şi Nicolae „Gâscanu’“ Dobrin – marea enigmă a acelui Mondial. Iată doar câteva nume care fac microbiştii de astăzi să viseze la vremurile fotbalului bun, cu patos şi cu dăruire. În Guadalajara s-a mers deopotrivă şi cu vedete, şi cu debutanţi – niciun talent nu era lăsat în urmă de Angelo Niculescu, selecţionerul de atunci. S-a mers cu dorinţă – „N-am venit să facem umbră pământului aici, la Guadalajara. Mai ales că aici nu poţi face umbră. Soarele curge de sus ca o căldare cu apă fiartă“, zicea Il Luce –, dar şi cu pronosticuri pesimiste: „niciun gol la Guadalajara“, scria presa vremii.

Împotriva Braziliei, cu stema prinsă-n bold

Îmbrăcaţi cu tricou galben, şort albastru şi jambiere roşii, ai noştri au ţinut piept naţionalelor-campioane şi marilor vedete ale momentului pe Estadio Jalisco din Guadalajara – unde mai pui că era primul Mondial transmis color la televizor? În Mexic, ai noştri au prins o grupă de foc: Anglia, Cehoslovacia şi regii ai joga bonito, brazilienii. După o victorie chinuită a Albionului, cu un cadou din partea lui Adamache, România bate Cehoslovacia şi visează să treacă de Pelé. Ai noştri nu au fost pregătiţi pentru întâlnirea cu „El Rey“ de niciun fel – nici măcar echipament nu aveau. Brazilia juca şi ea în galben, şi cum federaţia nu a asigurat românilor un al doilea set de haine, Mircea Lucescu a luat problema în propriile mâini şi a cumpărat din banii lui tricourile bleu pe care românii le-au purtat împotriva viitoarei campioane mondiale. „Când am jucat cu Brazilia, îmi amintesc că nu aveam echipament cine-ştie-ce. Aveam stema lipită pe tricou aşa, cu un bold, şi exista riscul să cadă la o simplă atingere a mingii. Atunci Lucescu s-a dus şi a cumpărat cu banii lui nişte tricouri bleu, că Brazilia juca tot în galben. Mereu lua deciziile. Aşa a fost Mircea, căpitanul nostru“, povestea Rică Răducanu mai târziu.

Generaţia lui Mexic ’70 nu a trecut mai departe, iar performanţa de atunci avea să devină pentru români o Fata Morgana – 20 de ani de secetă, timp în care România se pregătea să scrie cea mai frumoasă poveste. Privind în urmă, de multe ori microbistul român pur-sânge mai spune „Ah! Am fi putut şi-atunci în Mexic. Poate dacă juca Dobrin, poate dacă apăra de la început Rică“. Poate. Înghiţim în sec, ne amintim zâmbetele mari de sub sombrero ale celor care iubeau fotbalul şi tragem o concluzie, dulce-amăruie, ca a jurnalistului italian Ezzio di Cesari: „Fotbalul fără «a fost, ba n-a fost, a fost, ba n-a fost» ar fi ca o pizza napoletană fără bere“.

Despre speranţă, cu regret

Mircea Lucescu. FOTO: Images Getty

generatia de aur nationala romaniei

Cel care îi trezise pe fotbaliştii adormiţi de căldura din „groapa cu lei“ era, în 1984, selecţioner: la 36 de ani, Mircea Lucescu califica naţionala, pentru prima dată în istorie, la Campionatul European. Şi nu oricum, ci în aplauze la scenă deschisă – era 16 aprilie 1983, iar campioana mondială Italia pleca învinsă de la Bucureşti, cu un gol dat de Ladislau Bölöni în faţa celor 80.000 de oameni înghesuiţi pe Stadionul 23 August.

Euro s-a terminat cu o remiză cu Spania şi două înfrângeri cu Germania Federală şi cu Portugalia. Însă ce am câştigat a fost de nepreţuit: debutul lui Gică Hagi. Naţionala a mai stat pe bară încă şase ani, însă Mondialul din 1990 a fost visul devenit realitate a milioane de români. Comunismul abia căzuse, iar performanţa de atunci a naţionalei noastre se împletea cu gustul libertăţii şi mirosul de vară al unor nopţi magice. Poate (şi) de asta înseamnă atât de mult pentru români fotbalul. Poate de asta ne agăţăm, meci de meci, de dorinţa unui joc frumos, a unei victorii – fotbalul a rămas, mai mult decât ne place să o recunoaştem, sinonimul speranţei. O victorie împotriva (marelui) URSS şi un egal în faţa Dumnezeului fotbalului, Maradona, chiar în casa adoptivă, Napoli, ne-au fost lâna de aur căutată de atâta timp. Eram în sferturile Mondialului. Acum, ne uităm înapoi şi spunem că niciodată n-am fost mai fericiţi.

Să le facem statui

18 iunie 1994, stadionul american Rose Bowl. România-Columbia. Minutul 34, şut Gheorghe Hagi. Mingea e trimisă cu putere şi se duce către poartă fără a se învârti în aer, de parcă ar fi fost suspendată în timp. Acela este momentul-emblemă al fiecărui microbist român. Bucuria, dansul, îmbrăţişarea de grup a tricolorilor. Sunt mulţi români care n-au crezut în poveşti cu Făt Frumos sau Greuceanu, însă nu există niciunul care să nu fi crezut în Generaţia de Aur. Stadioane pline-ochi, străzi inundate – toată lumea scandând numele ţării „Româniaaa! Româniaaa! Ole-ole-oleeee!“. A fost o vreme când românii au ştiut ce-i bucuria adevărată, când fotbalul devenise un barometru al speranţei şi al adevărului – nu degeaba strigau, cu toată puterea, „Hagi preşedinte!“.Tricolorii Mondialului din 1994. FOTO: Getty Images

generatia de aur nationala romaniei

De mai bine de 20 de ani, ne întoarcem iar în minutul 34, anul 1994. Naţionala nu mai umple stadioanele până la refuz, însă sunt mulţi cei care nu au renunţat la speranţă – dacă nici fotbalul nu ne-o dă, atunci cine? Meciurile oficiale sunt pasate de la televiziune la televiziune, căci nu mai fac audienţă. Bucuria fotbalului a dispărut din ochii microbiştilor – în ai fotbaliştilor de azi nici nu a existat vreodată. Pasele, schemele, golurile au fost înlocuite cu stângăcii, neputinţă şi lipsă de respect.

La ceas aniversar, tragem linie şi concluzionăm: ce am putea să luăm drept axiomă este faptul că istoria nu îţi dă legitimitate, ci doar responsabilitate. Meciul de ieri nu seamănă cu cel de azi; meciul de ieri doar te obligă să fii mai bun.

Şi da, ei merită să le facem statui.

Mai multe - Sport

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite