Şi bărbaţii plâng: Drama lui John Isner, cel mai înalt jucător de tenis din Top 10 mondial. „Bună! Am cancer!“
0Cu două săptămâni înainte de a implini 33 de ani, americanul John Isner (2,08 metri) şi-a expus cea mai grea încercare a vieţii.
John Isner le e cunoscut iubitorilor de tenis ca fiind învingătorul celui mai lung meci din istoria tenisului. În 2010, în turul I, la Wimbledon, americanul a trecut de francezul Nicola Mahut la capătul unui meci care s-a jucat pe durata a...trei zile! După 11 ore şi 5 minute, Isner a luat decisivul cu...70-68.
Până să ajungă la acest punct al vieţii însă, Isner a trecut printr-o încercare teribilă pe care acum a expus-o pentru site-ul oficial ATP, după cum a relatat prosport.ro.
Pe scurt, în 2004, pe când avea doar 19 ani, Isner a aflat că mama sa a fost diagnosticată cu cancer la colon în fază avansată. Ce a urmat a fost un calvar şi niciun meci, nici măcar acel maraton de la Wimbledon, nu l-a epuizat, aşa cum a făcut-o suferinţa mamei sale.
Cum a aflat?
Privind înapoi, a fost ciudat că nu mai primisem vreun telefon de la mama în ultimele zile. De obicei, vorbeam zilnic sau chiar mai des.
În februarie 2004, începeam sezonul de primăvară, tocmai încheiasem un weekend cu meciuri, iar jocul meu se aşeza bine de tot. Viaţa era bună.
Când m-am trezit, la opt dimineaţa, cu două apeluri pierdute, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Poate se întâmplase ceva cu bunicii? Dar cu siguranţă nu cu mama, care supravieţuise crescându-i pe cei doi fraţi ai mei şi pe mine. Era sănătoasă, juca tenis şi era şi tânără - avea 50 de ani. Eram singur când am sunat-o.
<<Îţi voi spune ceva, dar nu vreau să te îngrijorezi. Totul va fi bine.>>
<<Dar este un motiv pentru care nu am vorbit în ultimele zile?>>
<<Am cancer>>
Ce a urmat?
Până în momentul în care am vorbit cu mama, cancerul îmi afectase deja familia. Mama nu vorbise cu mine, pentru că fusese trimisă de urgenţă în operaţie. Mama mersese la spital pentru că era bolnavă - aproape de moarte - dar crezând că are apendicită. Când s-a trezit, a aflat că are cancer la colon, stagiul patru - foarte avansat. Era o tumoare, care a trebuit scoasă.
Nu mi-a spus în weekend, pentru că a vrut ca eu să mă concentrez la meciurile mele. Am vorbit câteva minute. Mi-a spus de chimioterapie şi de drumul greu ce i se aşternea în faţă.
Am închis telefonul. Am rămas cu posterul meu cu Carolina Panthers şi am plâns. Şi am plâns. Şi am plâns. Mintea mea era goală. Cu şase săptămâni înainte eram acasă, în familie, sărbătoream Crăciunul - toţi eram bine. Acum, mă temeam că îmi voi pierde mama.
De ce s-a întors la tenis?
Am rămas cam o săptămână, apoi am revenit în campus. Sincer, mă durea sufletul că îmi las familia, dar, în acelaşi timp, era uşor să mă întorc şi să joc tenis. Mama îşi dorea asta şi, într-un fel - simţeam că aşa fac şi eu ceva pentru ea. Şi mama era şi ea alături de mine, pentru că a mers la fiecare meci al meu pe teren propriu din acea primăvară. Între şedinţele de chimioterapie şi weekendurile cu ore nesfârşite de somn, se uita la tenis.
Vindecarea şi reapariţia cancerului
Şase luni de chimioterapie au eliminat cancerul. Mama scăpase - ne-am spus. Dar mergea regulat la controale şi am primit OK-ul medicilor de fiecare dată, până în 2007, când sângele ne-a spus că revenise cancerul.
De data aceasta, o abordare mai agresivă. Tumoarea a fost micşorată, apoi a urmat operaţia. Au urmat alte verificări, din ce în ce mai rare, până când mama mea nu a mai avut nevoie să revină la spital. Ea şi tatăl meu au putut veni să mă vadă după pofta inimii - la Indian Wells, Miami, US Open, Cincinnati, Winston-Salem şi Atlanta.
În 12 ani de carieră, am avut multe meciuri intense, însă nu am simţit niciodată durerea pe care a trebuit să o îndure mama mea. Ce am simţit când eram la 68-68 împotriva lui Nicolas Mahut, în 2010, la Wimbledon? Nu se compară! Epuizarea pe care am simţit-o după primul set al finalei împotriva lui Alexander Zverev, înainte de a câştiga primul meu titlu Masters 1000 al carierei? Nici pe departe!
Nimic nu i se pare greu acum
Când sunt pe punctul de a mă plânge din cauza căldurii, sau a programării meciurilor mele, mă gândesc la curajul de care a dat dovadă mama de-a lungul anilor şi asta îmi pune lucrurile în perspectivă. Eu sunt unul dintre norocoşi. Joc pentru a-mi câştiga existenţa şi, fie că e în tribune sau acasă, o am pe mama lângă mine.