Interviu INTERVIU „Eroul de la Sevilla“, Helmut Duckadam: „Trebuia să ajung frezor-rabotor“

„Eroul de la Sevilla“, Helmut Duckadam, descrie parcursul său sportiv, început la echipa regională Semlacana şi terminat, la mustaţă, în Spitalul Militar din Capitală, având, totuşi, această haltă esenţială: Şcoala profesională de vagoane din Arad.

„Apără Duckdam! Am câştigat Cupa!“. Vă sună familiar? 26 de ani au trecut de când Helmut Duckadam a scris istorie pentru clubul Steaua pe stadionul „Sanchez Pizjuan” din Sevilla. Totuşi, fostul portar e în continuare iubit de suporteri, a rămas un erou şi pentru generaţiile care au văzut meciul Barcelona-Steaua, din 1986, doar pe înregistrare şi e fidel clubului la care a făcut performanţă. Chiar păstrează diplomaţia sportivă de a subtiliza în răspunsuri mulţumirile pe care le datorează Stelei şi patronului. În rest, e un om printre oameni. Are vise simple, banale chiar, ar spune unii mai pretenţioşi. Dar ce poţi să-i ceri unui om proaspăt trecut prin chinurile unei operaţii complicate, decât, cum zic bătrânii, „sănătate, că-i mai bună decât toate!“?

„Weekend Adevărul“: Mai ţineţi minte când v-aţi lăsat mustaţă?

Helmut Duckadam: Uhaa, în şcoală sigur n-am avut. Cred că prin ’73, după ce am terminat şcoala.

Aveţi 40 de ani de mustaţă! Când o daţi jos?

Am dat-o jos odată, la o nuntă. Dar nu o mai dau, că nu mă mai recunoaşte nimeni. E brandul Duckadam.

Aţi fost foarte apropiat de bunica dumneavoastră.

Ea m-a crescut, în mare parte, deoarece părinţii mei, după 16 ani de căsnicie, s-au despărţit. Mama l-a luat pe fratele Norbert şi a plecat în Oltenia, lângă Maglavit, iar eu am rămas în grija bunicii. Era o femeie deosebită, descurcăreaţă. În anii ’65 a plecat la fiul ei, în Canada. Vă daţi seama, dacă a reuşit ea să treacă graniţa! După 10 ani, a plecat în Germania, la fratele ei. Era o femeie care te bătea din vorbă, fără nuia. Când aveam 16 ani, eram mai mare, mergeam cu băieţii la o carte, la un pahar de vin. Într-o seară am băut mai mult vin şi mi s-a făcut rău, iar acasă a trebuit să-mi ţină ea găleata. A doua zi am plecat de dimineaţă numai să nu dau ochii cu ea, aşa de ruşine îmi era. Nu mi-a spus niciodată nimic. N-am cuvinte să o descriu. Acum am o mare problemă. Nu pot să merg la cimitir, la mormântul bunicii. Nu simt nimic acolo, eu o am în memorie.

Dar nu locuiaţi şi cu tatăl?

Nu, el trăia separat. Tata avea probleme cu băutura, era violent.

Multă lume vă ştie ca „Eroul de la Sevilla“, mereu în centrul atenţiei. Cum eraţi în copilărie?

Îmi plăcea să fiu în centrul atenţiei şi la şcoală, şi la joacă. La şcoală, eu eram în clasa de germani, şi tot timpul era o rivalitate cu românii la fotbal, dar mereu îi băteam.

Voiaţi să ajungeţi fotbalist?

Îmi plăcea fotbalul. Tata a fost şi el un portar foarte bun, iar eu, de când mă ştiu, tot în poartă am stat. Eram puturos, nu-mi plăcea să alerg, îmi plăcea în poartă.

Aţi debutat la Semlacana.

Eram portarul şcolii, apăram şi la fotbal, şi la handbal. Erau multe competiţii atunci, în frunte cu Daciada, pe care o denigrăm acum, dar de acolo au venit foarte mulţi sportivi, la fel cum de la Cântarea României au ieşit cei mai mulţi artişti. Oricum, n-am stat prea mult pentru că am plecat la Arad, la Şcoala de Vagoane, am făcut trei ani de profesională, trebuia să ajung frezor-rabotor. La Arad m-au luat la Şcoala Sportivă „Gloria“ şi, mai târziu, m-au luat la UTA, la juniori. A fost una dintre cele mai frumoase zile. Era deja o performanţă să ajungi în vestiar cu seniorii. La UTA erau, atunci, doi portari mari. Jivan, care apărase şi în echipa naţională, şi Iorgulescu. Antrenorul Ion V. Ionescu a avut încredere şi m-a băgat într-un meci la Târgovişte, în ultimele 20 de minute, când conduceau ei cu 2-0. La Târgovişte juca, atunci, Nicolae Dobrin, dar nu am primit gol. Apoi am jucat titular, la Bucureşti, pe Republicii, cu Sportul Studenţesc. După meci am luat nota 9 şi n-am mai ieşit din poartă. Faptul că jucai la UTA era o mare mândrie. Era cea mai galonată echipă din provincie. De acolo am ajuns şi la echipa naţională. După ce m-am transferat la Steaua, n-am mai prins lotul naţional.

„La Steaua nu trebuie să greşeşti“

Dar atunci era Mircea Lucescu antrenor, care avea un dinte împotriva steliştilor.

Astea sunt poveşti. Eu cu Mircea Lucescu am debutat. Vorbeam aseară şi cu Tătăruşanu, îi spuneam că e foarte greu să fii portar la Steaua. Când jucam la UTA, aveam meci la Petroşani, sau în altă parte, şi primeam nota 9, pentru că apăram fantastic. După ce am venit la Steaua, aveam un singur şut pe poartă. Dacă îl prindeam, îmi dădea nota 7, nu-l prindeam, luam 4. La o echipă mică ai foarte mult de lucru, ieşi în evidenţă, pe când la Steaua nu trebuie să greşeşti.

E presiunea mai mare.

Trebuie să fii tot timpul în priză. Ca atacant e mult mai simplu. Ratezi două ocazii, apoi dai un gol şi ajungi pe prima pagină a ziarelor. Un portar numai dacă greşeşte îl vezi pe prima pagină.

Vă ascultă Tătăruşanu?

Nu trebuie el să mă asculte, are părinţi.

Dar aţi avut mici divergenţe cu el. L-aţi criticat.

Nu-mi permit eu să-l critic pentru că nu sunt antrenor. I-am dat nişte sugestii, doar atât. Apoi, când ne-am întâlnit, mi-a zis, clar, în faţă: „Tu eşti Duckadam, poţi să spui ce vrei!“.

Mergeţi în vestiar?

Aseară am fost să-i văd pe băieţi. Am un prieten poliţist, dar stelist înrăit. A vrut un tricou cu semnătura mea şi l-am rugat şi pe Tătăruşanu să-i dea un autograf.

Poliţist stelist? Există?

Vai, dar câţi sunt! Înainte de ’90 erau puncte de control pe şosea. Veneam de la petrecere şi eram cu un prieten, care era în formă bună. La ieşirea din Timişoara ne opreşte poliţia. „Domnule miliţian, sunt cu Duckadam, dar eu sunt dinamovist“, îi spune prietenul meu. Iar poliţistul îi răspunde: „Ai noroc că eşti cu domnul Duckadam, că eu sunt stelist“. Şi eu am lucrat în poliţia de frontieră timp de 7 ani şi am cotizat pentru Dinamo!

„De-atunci n-am mai pus mâna pe Cupa Campionilor“

Aţi spus despre cele patru penalty-uri apărate la Sevilla, în ’86, că primul a fost cu noroc, următorul – logică, iar două din valoare.

Îmi spuneau toţi că un penalty bine executat nu se poate rata. Atunci, ca să fie toţi mulţumiţi, le-am spus: două le-am apărat, două le-au ratat ei.

A rămas celebră expresia „apără Duckadam, am câştigat Cupa“. Cât de mare a fost presiunea la 11 metri?

Astfel de momente le aştepţi o viaţă. Dar nu am avut emoţii. Eu nu m-am dus să cuceresc pământul spaniol, iar regele, din tribună, nu-mi promisese nicio maşină.

Vă aşteptaţi să câştigaţi?

Nu. Faptul că am ajuns în finală era pentru noi un obiectiv atins. Am mers acolo să le arătăm că ştim să jucăm fotbal şi să nu ne facem de râs. Noi nu aveam ce pierde. La fel cum e un portar la penalty-uri, nu are ce pierde, are numai de câştigat.

Cum vă motivau? Veneau politicienii să vă ţină discursuri?

Cine îi asculta? Generalul Marin Dragnea mergea la campionatele de canotaj, iar antrenorii îi spuneau că avem şanse să câştigăm o medalie la 8+1. El răspundea: „N-ar fi bine să-l scoatem pe ăla, unu’?“. Alta: „Avem acest atlet care aleargă 10 la 100m“. „E, nu-i rău! Pregăteşte-l bine, să alerge 11, 12, 13!“ Dar nici generalul Stan nu e departe. După un meci România – Cipru, 1-1, până a ajuns el jos, băieţii au făcut schimb de tricouri. Primul care a ieşit a fost Costică Ştefănescu, el nu-şi schimbase tricoul. I-a dat mâna, l-a felicitat. Apoi, i-a luat pe toţi cu aceleaşi tricouri, dar restul erau ciprioţi.

Acum, toată lumea vede la sfârşitul unei finale din Liga Campionilor festivitatea aceea superbă.

Poate că ar fi fost şi atunci festivitate mare, dar am câştigat noi, nu spaniolii. Le-am dat toată treaba peste cap, aşa că au venit, ne-au aruncat nişte medalii repede şi, hai!, plecaţi acasă. Săracul nea’ Emi nici n-a mai primit medalie, când au ajuns la el s-au terminat. E păcat că nici noi n-am prea ştiut să ne bucurăm atunci. Păi, sunt jucători care câştigă un milion de euro pe lună şi se bucură ca nişte copii după meci. Noi n-am ştiut cum să ne bucurăm. Am mers la hotel, am coborât la masă, am băut un pahar de vin, a doua zi am mai mers prin oraş, am mai dat un autograf, mai o bere, până ne-am întors acasă.

Mai e vreo echipă românească să ajungă la performanţa asta?

În conjunctura asta, nu. Nu prea mai ai cum să te pui cu cele mari, e o diferenţă uriaşă. Atunci făceai echipă pentru că nu plecau jucătorii în afară. Aveai şi arie mare de selecţie. Dar nici dacă i-ai aduna pe toţi românii într-o echipă, tot n-are avea vreo şansă în faţa Barcelonei.

Problema ridicării cupei

Au fost discuţii pe avion despre cine să scoată cupa?

Da! Să vă spun toată povestea: era unul, Sandu Vogel, impresarul nostru – om în vârstă, dinamovist – ne-a dat după meciul de la Sevilla vreo 250 de dolari, în cuantumul unui turneu care a avut loc în vară. Dar îmi cumpărasem din aeroport o sticlă de whisky. Nea’ Emi a mers în spatele avionului, l-am întrebat cum facem cu cupa, iar el îmi spune: „O iau Tudorel şi cu Iovan“.

Căpitanii.

Soţia, când a auzit, să sară din avion. Mi-am făcut curaj cu două-trei pahare de whisky şi i-am întrebat: „Uite ce zice nea’ Emi. Ce facem?“. „Lasă-l pe nea’ Emi, o iei tu şi noi stăm pe laterale.“ Am coborât cu ea, nu i-am mai dat drumul până pe terasă, am arătat-o mulţimii şi apoi le-am dat-o. De-atunci n-am mai pus mâna pe Cupa Campionilor.

Cine dicta în vestiar?

Nu dicta nimeni, fiecare avea personalitate puternică. Ţin minte că jucam cu Lăcătuş biliard, aşteptând un general să ne promită nu-ştiu-ce case. L-am bătut prima partidă, iar el voia repede revanşa. Vine un soldat: „Tovarăşul Lăcătuş, tovarăşul Duckadam, haideţi, că a venit domnul general!“. „Ieşi, mă, afară, că trebuie să-mi iau revanşa acum!“, zice Lăcătuş. L-am bătut şi a doua partidă. Sus, generalul începuse să vorbească: „Băieţi, facem eforturi, vrem să vă dăm case“. Lăcătuş: „Tovarăşe, păi, ne daţi sau nu ne daţi? Asta e întrebarea“. „Ştiţi, că facem eforturi...“ „Hai să mergem de-aici!“ Ei, sunt o mulţime de episoade din astea. Înainte de-un meci, am mers pe la Pădurea Băneasa, să ne plimbăm pe acolo. O cafea, o îngheţată, ne plimbam şi noi. Nea’ Emi avea un tic: dacă vedea o pietricică în faţă, dădea cu piciorul în ea, bătea în pom. Era superstiţia lui. Până m-am prins cu Lăcătuş – mergeam în faţa lui, cu buzunarele pline de pietre. De la nea’ Emi am o vorbă: când se mai uita şi el după femei, noi îi atrăgeam atenţia, că are nevastă acasă. „Măi, băieţi, eu am jurat credinţă, nu orbire“, răspundea.

De unde e legenda că v-a împuşcat Nicu Ceauşescu în mână, de invidie?

Se căutau mituri, n-au niciun fundament. Eu nici nu l-am cunoscut. Atunci se spunea că mi-a dat regele Spaniei o maşină şi că el a vrut să-mi ia maşina. Nu-i nimic adevărat. Eu eram în vogă, dar nimeni nu credea că aveam cheag de sânge, au născocit o altă poveste. E o poveste interesantă cu cumnatul meu, care s-a dus şi el să facă rost de o butelie. „Îţi dăm butelie dacă ne povesteşti ce-i cu Duckadam. Cum a fost împuşcat?“. „N-a fost împuşcat, a fost un cheag de sânge“, a povestit vreo 20 de minute, după care i se răspunde. „Uite, noi te-am ascultat. Acum, spune-ne: câte alice a avut?“.

Două titluri şi o Cupă a României

Numele: Helmuth Duckadam

Data şi locul naşterii: 1 aprilie 1959, Semlac, judeţul Arad

Starea civilă: căsătorit

Cariera: A debutat în Divizia A la 17 decembrie 1978, apărând pentru UTA, în deplasare, la CS Târgovişte. După patru sezoane la UTA, este transferat la Steaua, unde se impune treptat ca titular. Are în palmares două titluri naţionale şi o Cupă a României, însă apogeul performanţei sale este în 1986, când apără patru penaltyuri consecutive în finala Cupei Campionilor Europeni, Barcelona – Steaua. La două luni după meciul de la Sevilla, se retrage din fotbal din cauza unor probleme medicale. a în staff-ul administrativ al echipei Vagonul Arad, iar după Revoluţie se angajează la Poliţia de Frontieră, fiind încadrat ca maior. În 2008, a fost decorat de preşedintele României, Traian Băsescu, cu Ordinul „Meritul Sportiv“, pentru rolul avut în câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Din 11 august 2010, este preşedinte de imagine la Steaua Bucureşti.

Locuieşte în: Bucureşti

Monica Anghel i-a oferit 100 de lei pentru mănuşile de la Sevilla

„Weekend Adevărul“: Aţi avut din nou probleme recente cu mâna.

Helmuth Duckadam: Am avut o recidivă, am fost operat. ’86, ’98, 2009, când mi s-a pus un stent, şi 2012. Am fost cu familia la mare şi, vrând s-o ridic pe fiica mea, din cauza efortului, a plecat un cheguleţ de sânge care a blocat circulaţia sângelui. Am fost la spitalul din Constanţa, mi-a făcut doctorul Militaru o incizie şi mi-a scos cheguleţul. Când am ajuns în Bucureşti, însă, mi s-a descoperit un anevrism de 8-9 centrimetri! Nici nu m-au mai lăsat să plec. A fost o operaţie destul de complicată, nu prea s-au înghesuit medicii. M-am dus la domnul Brădişteanu, care m-a operat. N-am vrut să mai merg în străinătate, deşi domnul Becali spusese că-mi plăteşte orice.

În ’86, când aţi descoperit problema?

Înainte de finala de la Sevilla îmi amorţea braţul. Mi-au spus că am reumatism, mi-au făcut analize, dar nimic. După ce-am venit de la Sevilla, eram la Semlac, la un chef cu băieţii, pe malul Mureşului. Se formase rouă dimineaţa, am alunecat şi m-am sprijinit în mână. A plecat un cheag, care a blocat toată circulaţia braţului drept. Au fost dureri fantastice. Am ajuns la Arad, mi-au dat eparină să îmbunătăţească circulaţia sângelui, dar artera era opturată. Începuse să se învineţească mâna. Mi-au trimis un avion, l-au chemat pe generalul Vasile Cândea din concediu la Bucureşti. El era şef al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară de la Spitalul Militar Central. Dacă mai întârziam o oră-două, trebuia să-mi taie mâna, nu mai scăpam. 

La poliţia de frontieră

Aţi fost nevoit atunci să vă lăsaţi de fotbal, dar tot aţi mai intrat în teren.

Eram inconştient! Recunosc. Eram tânăr, am riscat foarte mult, pentru că puteam să mor în orice clipă în teren. Eu eram vicepreşedinte la Vagonul Arad şi, atunci când era nevoie, intram şi în teren. Aveam doi copii, familie, eram inconştient! N-aş mai face asta, la fel cum nu m-aş mai duce la Revoluţie.

Nu mai păstraţi nici tricoul, nici medalia, nici mănuşile din ’86.

Mănuşile şi medalia le-am vândut unui arădean, prin internet, cu 3.000 de dolari. Gândul meu era să le scot la licitaţie, să le vând şi să-mi iau o maşină. Am fost şi la o emisiune realizată de Mihaela Rădulescu. Alături, era Monica Anghel, care a spus: „Hai să începem o licitaţie! Eu dau 100 de lei!“. Mie îmi plăcea foarte mult Monica Anghel, dar am urât-o atunci. Cum, mă, 100 de lei? Oricum, a sunat cineva din Israel, că dă 10.000 de dolari, toată lumea fericită. Am făcut cinste cu pizza, dar, peste puţin timp, m-au sunat de la televiziune să-mi spună că a fost o glumă făcută de cineva din Israel. Tricoul l-am dat imediat după finală.

La Poliţia de Frontieră cum aţi ajuns?

M-a ajutat Vadim, am fost în ’94 la el, la PRM, erau 200 de oameni la el acolo. „Am o problemă personală.“ „Da, spune!“ „Păi, e multă lume aici.“ „Eu n-am secrete!“ „Vreau să mă angajez şi eu la Poliţia de Frontieră.“ „Păi, şi eu ce să fac?“ „Să daţi şi dumneavoastră un telefon.“ A sunat un general, m-a trimis la Poliţia de Frontieră. Acolo m-a aşteptat un colonel, mi-a luat un interviu, l-a chemat pe şeful de la Cadre şi i-a spus: „Fă-l colonel!“ Am plecat acasă bucuros. Dar a trecut o săptămână, au trecut două, am văzut că nu mă sună nimeni. M-am îngrijorat, am sunat eu la şeful Cadrelor. „Vai!, bine că ai sunat. Că atunci ne-am pilit şi am pierdut datele. Mai daţi-mi-le că mă dau ăştia afară! Avem o problemă, nu pot să vă fac decât maior.“

Care era activitaea dumneavoastră la vamă?

Stăteam la Nădlac şi verificam paşapoartele.

Puneau oamenii în paşaport câte 10 dolari?

La vameşi, da, mai puneai câte o ciocolată, o pungă de cafea. La poliţist nu aveai de ce să-i pui, numai dacă nu aveai actele în regulă. Dar, dacă nu aveai documente şi te lăsam eu să treci, că îmi erai prieten, te întorcea ungurul.

Şi n-aţi împărţit dreptul cu vameşul?

Nu aveam cum. Noi stăteam în tonetele noastre, ei stăteau la 30 de metri. Nu împărţeam nimic. Eu n-am nici maşină supărată, n-am nici vilă, n-am nimic. Drept dovadă, stau într-un apartament închiriat de clubul Steaua. Am o singură avere: numele meu, pe care n-am vrut să-l pătez niciodată. Nu m-am băgat în nicio combinaţie, niciodată. După 7 ani de vamă puteam să-mi cumpăr o vilă în Pipera.

Vă recunoştea lumea la graniţă? Vă cerea autografe?

Chiar autografe, nu. Dar au fost momente frumoase. Se întorceau formaţii de muzică, se dădeau jos, mai cântau o melodie.

Una din două

Gordon Banks sau Gianluigi Buffon?

Banks e idolul meu.

Stelea sau Prunea?

Stelea.

UTA sau Vagonul Arad?

UTA.

Balaci sau Dobrin?

Balaci, că-i mai aproape de generaţia mea.

Spania sau Statele Unite?

Statele Unite, cea mai frumoasă ţară.

Valentin Ceauşescu sau Gigi Becali?

Nu e bună întrebarea, că Valentin Ceauşescu n-a fost patron.

Whisky sau coniac?

Mai nou, coniacul. De whisky m-am săturat când am fost în vamă.

Gulaş sau sarmale?

Gulaş.

Corneliu Vadim Tudor sau Dan Diaconescu?

Vadim m-a ajutat să intru în Poliţia de Frontieră.

O nevastă mai tânără sau una mai bătrână?

Un mai tânără, sigur.

„Am avut prea multă încredere în oameni“

Aţi plecat cu loteria vizelor. De ce v-aţi înscris?

Un nepot de-al meu m-a bătut atât la cap, că m-am dus la poştă şi am luat formularele. „Ce eşti aşa zgârcit, nu dai 20 de lei pentru nişte formluare?“ Şi mi-a ieşit. Mi-au dat viza, însă nu prea voiam să plec. A insistat soţia mea de-atunci. N-am putut să mă acomodez însă, nu puteam să fac munci grele pentru că aveam probleme cu mâna, aşa că nu prea aveam ce să muncesc. În fotbal n-aveam cum să mă angajez, pentru că nu cunoşteam bine limba, iar în Arizona nu e prea popular fotbalul. Nu mi-a plăcut, mă simţeam inutil, aşa că m-am hotărât să mă întorc. N-a fost să fie. Eu însă îi sfătuiesc pe toţi tinerii să plece. Pentru mine a fost prea târziu.

În 2004 aţi intrat în PNG.

Politica m-a atras întotdeauna. Atunci eu mă întorsesem din America, după loteria vizelor, şi domnul Becali m-a întrebat dacă vreau să vin lângă el, în PNG. Am acceptat, cu condiţia să fiu preşedintele PNG Arad şi să nu se bage niciodată peste mine în alcătuirea listelor pentru Parlament sau pentru consiliul local.

S-a ţinut de cuvânt?

Nu a intervenit nicodată. Toţi candidaţii au fost propuşi de mine. Din păcate, am avut prea multă încredere în oameni.

Aţi cunoscut şi partea urâtă a politicii.

Nu, pentru că am avut un mare dezavantaj: n-am ajuns în politica mare. În 2004 s-a schimbat pragul electoral, de la 3% la 5%, iar noi am ratat la mustaţă intrarea în Parlament. Acum, poate şi viaţa mea era altfel.

Ce v-aţi propus în politică şi nu aţi reuşit?

Politica e foarte grea, mai ales când faci un partid de la zero, umblând cu o Dacia Break. În trei luni am făcut 50.000 de km. Am bătut toate coclaurile pentru a face organizaţii locale. Noi nu puteam promite, ca Dan Diaconescu, că dăm 20.000 de euro la oameni. La Consiliul Judeţean, spre exemplu, ne-au lipsit într-un an 135 de voturi. Sigur că alea se găseau, dacă voiai să le găseşti. Dar nu eram noi doriţi acolo. Plus că e o mare diferenţă între a fi simpatizat şi a fi votat.

De ce aţi renunţat?

Pentru că mă întâlneam cu oameni respectabili, care acum te vindeau pentru un mic şi o bere. Îmi spuneau: „Numai atât ne dai, un pix şi un batic? Ceilalţi ne-au dat găleată“. Chestii jenante. Cel mai urât lucru mi s-a întâmplat la alegerile europarlamentare. Aveam locul 4 pe listă, domnul Becali
mi-a spus că mă pune şi pe trei, deci aveam şanse mari. Vorbisem cu primăriţa din Semlac să mă susţină, ea era de la PDL. Mă gândeam că, dacă tot sunt din comună, e o mândrie să ai un europarlamentar. Dar, din 1.200 de voturi, am avut 460. Atunci am fost foarte dezamăgit. M-am dus acasă, am luat certificatul de cetăţean de onoare al comunei şi i l-am dat primăriţei înapoi. Şi, gata, m-am lăsat de politică.

Mai trăieşte PNG-ul?

La Arad, mai avem câţiva consilieri locali. Nu s-a desfiinţat, mai respiră. Avem o secretară, trup şi suflet pentru PNG, care mă mai roagă să vin, să ajut.

Nu vă tentează o nouă experienţă politică?

Exclus. Dacă acum mi-ai oferi un post de parlamentar fără alegeri, aş refuza, clar. Voi ajuta numai PNG-ul, pentru că un om care m-a ajutat foarte mult în viaţă a fost domnul Becali.

Steaua începe să facă planuri.

Domnul Becali face planurile, noi le executăm. Planurile sunt foarte simple: câştigăm campionatul, care nu va mai fi o problemă anul ăsta, şi să ajungem cât mai sus în Europa League. Pe astea ne axăm acum. Apoi, să facem o echipă cât mai puternică, să fim prima echipă care să iasă din grupele Champions League.

Duckadam şi Revoluţia

Aţi votat atunci, la primele alegeri după 1989?

Nu că am votat, eu am făcut Revoluţie. Am fost în primul Front al Salvării Naţionale, am şi certificat de revoluţionar. Am votat la toate alegerile, mai puţin duminică (n.r. – 9 decembrie).

 A fost revoluţie la Arad?

Noi am ieşit ca la Revoluţie, aşa am crezut. Acolo au murit oameni nevinovaţi, pentru că au văzut mai multe decât trebuia. Au murit oameni împuşcaţi de cei care erau în Primărie, nu din afară. Eu am rămas două luni de zile în primărie. Am răspuns de toate ajutoarele care au intrat prin vestul ţării.

Aţi avut şi armă?

La Revoluţie, nu. Aveam armă de vânătoare acasă. Dar numai cine nu a vrut nu a avut armă atunci, pentru că le-am luat de la gărzile patriotice.

Pe ce dată aţi ieşit în stradă?

Noi am fost al doilea oraş după Timişoara. Cred că pe 18 am ieşit. Eu îmi dădusem demisia cu un an înainte din Armată, îi cunoaşteam pe toţi ofiţerii din cordonul din faţa primăriei, şi i-am întrebat ce planuri au. Mi-au spus că n-au ordin să tragă.

Care erau planurile atunci?

Noi trebuia să asigurăm pâinea. Aia a fost prima preocupare.

Eraţi o autoritate în Arad.

Făceam parte, alături de alţi 24 de inşi care au fost aleşi, din Frontul Salvării Naţionale. De fapt, ne-am ales noi între noi. Unii au rămas în continuare, şi-au urmărit interesul.

De ce aţi făcut pasul înapoi?

Nu m-a interesat, nu m-am dus la Revoluţie să ajung parlamentar. Eu eram vicepreşedinte la Vagonul Arad şi m-am dus înapoi la echipă. Au profitat alţii. Dar, dacă acum ar mai fi o Revoluţie, aş urmări-o la televizor, cu un pahar de vin în faţă. Nu să alerg, să-mi duc soţia şi copii la ţară, de frică să nu fie împuşcaţi.