INTERVIU Cristian Ţopescu: „Luam una dintre cupele tatălui meu şi ziceam că e microfon. Descriam trecători, tramvaie. Mă jucam de-a crainicul străzii“
0Cristian Ţopescu a murit marţi la vârsta de 81 de ani, după ce, în urmă cu câteva zile, a fost internat la Spitalul Elias cu mai multe afecţiuni, printre care şi diabet. În 2012, renumitul comentator sportiv a acordat un interviu ziarului „Weekend Adevărul“, în care descria începuturile sale de comentator sportiv, când obişnuia, încă de când avea câţiva ani, să descrie, din buza ferestrei, trecătorii şi tramvaiele.
Cristian Ţopescu a fost internat în urmă cu aproape o săptămână la Spitalul Elias cu mai multe afecţiuni, printre care şi diabet, însă, în ciuda eforturilor medicilor, n-a mai putut fi salvat. Născut la 26 martie 1937, Cristian George Ţopescu a moştenit dragostea pentru sport de la tatăl său, Felix Ţopescu, membru al echipei hipice a României, participantă la Olimpiada din Berlin din 1936.
În 2012, Cristian Ţopescu a acordat un interviu amplu ziarului „Weekend Adevărul“, în care a recompus momente din viaţa sa de comentator sportiv, dar şi din cariera sa politică. Ţopescu a fost la 13 ediţii ale Jocurilor Olimpice - 8 de vară şi 5 de iarnă -, a însoţit sportivii români la cele mai mari victorii ale lor, iar suporterii au aflat despre succesul internaţional ascultându-i vocea inconfundabilă. A fost purtătorul de cuvânt al sportului românesc. Spunea, atunci, întrebat de jurnaliştii „Adevărul“ când va mai comenta, „Când va ajunge echipa naţională a României în finala Cupei Mondiale. Dar asta va fi în secolul următor“.
Redăm, integral, interviul acordat de Cristian Ţopescu în urmă cu şase ani.
„Weekend Adevărul": Tatăl dumneavoastră a fost pe front, în război. Vă amintiţi acea perioadă?
Cristian Ţopescu: Stăteam aici, în aceeaşi casă ca acum (n.r. - în Bucureşti, zona Piaţa Victoriei). Au fost nişte bombardamente pe la Gara de Nord, care nu e foarte departe de aici. Îmi amintesc bombardamentul din 4 aprilie 1944. Atunci, tatăl meu m-a dus pe Calea Griviţei, unde am văzut pentru prima dată un om mort. Până atunci nici nu ştiam cum arată un om mort. Şi am văzut acolo, în apropierea Gării, atâtea cadavre că, fiind copil, m-a impresionat teribil. Altfel, n-am avut contacte vizuale sau verbale cu războiul. Tatăl meu a luptat în război, dar nu-mi povestea. N-avea niciun rost să-mi povestească.
De la tatăl dumneavoastră aţi moştenit pasiunea pentru hipism.
Tatăl meu a practicat sportul hipic de performanţă, a participat la Jocurile Olimpice, a câştigat premii internaţionale. Normal, din fragedă copilărie, m-a molipsit. Cum sunt toţi taţii care vor ca fiii să le urmeze tradiţia. Aşa că m-am împrietenit cu aceste animale care, de multe ori, sunt mai bune, mai generoase, mai prietenoase decât mulţi oameni. M-a urcat în şaua unui cal la 7 ani. Am început să particip la concursurile de juniori la 13 ani şi, la maturitate, am câştigat două titluri de campion naţional. Evident, neridicându-mă la valoarea internaţională a tatălui meu. Aveam 25 de ani.
Cum aţi trecut de la sportiv la comentator sportiv?
La concursurile hipice, în probele în care nu concuram, mă duceam la microfonul arenei - unde e acum cadavrul acela de beton care se numeşte Casa Radio - unde povesteam, informam publicul despre cai, despre călăreţi, fel de fel de amănunte. Mai spuneam şi câte-o glumă. Era o arenă superbă, cu 3.000 de locuri, cu nocturnă.
Ce v-a făcut să mergeţi la microfon?
Ştiam foarte multe despre cai şi călăreţi şi nu exista nicio persoană care să ţină publicul spectator în priză cu tot felul de informaţii. Mai întâi cu o oarecare stângăcie, apoi m-am rodat. Obişnuinţa mea cu microfonul se trage din casă: stăteam la geam, luam una dintre cupele tatălui meu şi ziceam că e microfon. Mă uitam pe geam şi descriam ce vedeam pe stradă: trecători, tramvaie, maşini. Mă jucam de-a crainicul străzii. Nu pot să spun că lucrul ăsta a fost hotărâtor, dar, oricum, m-a învăţat să vorbesc liber, adică să descriu ceea ce văd. Lucrul ăsta la radio s-a amplificat. Şcoala radioului mi-a folosit foarte mult, pentru că m-am obişnuit cu microfonul, m-a obligat să am dicţie.
Primul reportaj: în '64, în colţul arenei hipice
La radio cum aţi ajuns?
Un cetăţean care lucra la radio, Corneliu Armaşu, m-a auzit vorbind pe arena hipică şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac un reportaj pentru Radio Bucureşti. „Da, fac!" Mi-a adus un magnetofon imens, se numea Nagra, ceva greu, m-am aşezat în fund, în colţul arenei, în timpul unei probe, şi am făcut reportajul pentru radio. A plăcut, aşa că am fost întrebat dacă mă mai pricep şi la alte sporturi. Coincidenţă: în perioada aia, eram student la Institutul de Cultură Fizică (n.r. - în prezent ANEFS) şi eram obligat să învăţ toate regulamentele sporturilor şi, evident, vocabularul lor. „Da, mă pricep", am spus şi am început să comentez şi pentru radio.
Ofiţerul de la „Grănicerul Oradea"
Ce sporturi comentaţi?
Volei, baschet, handbal, am ajuns, inevitabil, şi la fotbal, pe vremea când era emisiunea „Minut cu minut". E, în pauzele meciurilor de fotbal de pe stadionul „23 August", se puneau obstacole pe pista de atletism şi se organizau nişte demonstraţii hipice. La un moment dat, TVR a hotărât să nu mai întrerupă transmisia în pauză şi să difuzeze imagini şi de pe pista de atletism, pe care am început să le comentez eu. A urmat aceeaşi întrebare, dacă mă mai pricep şi la alte sporturi, şi am continuat la TVR cu volei, baschet, handbal şi, evident, şi fotbal.
Aţi intrat şi în televiziune.
Eu am uitat să spun că, în timp ce făceam sport la Steaua, eram şi ofiţer. Eu am făcut o şcoală de ofiţeri în prima mea tinereţe. La Grăniceri, singura armă care mai avea cai pe vremea aceea. Făcusem şi o echipă la Oradea, se numea „Grănicerul Oradea“, după care, în '57, m-a racolat Steaua. La TVR, când am ajuns în calitate de colaborator, în '65, şeful TVR de atunci, Octavian Paler, şi Tudor Vornicu, care tocmai venise din Franţa, m-au întrebat: „Nu vrei să lucrezi la televiziune?“. Fiind ofiţer, tatăl meu, care şi el a fost ofiţer, când a venit această propunere, m-a sfătuit: „Nu te duce la Televiziune, că acolo se schimbă şefii şi odată vine unul care nu te place şi te dă afară! Rămâi în armată, instituţie serioasă, avansezi în grad uşor, cu timpul“.
N-aţi respectat sfatul.
Ba da, am urmat sfatul tatălui meu şi am spus: „Domnilor, vin, dar eu din armată nu plec!". Lucram la TVR, dar mă plătea armata. Erau multe cazuri de genul ăsta, erau ofiţeri specializaţi în chimie, industrie, aviaţie, care rămâneau în armată şi lucrau în ministere civile. Oricum, previziunea tatălui meu s-a confirmat în 1983, când am spus ce-am spus şi TVR n-a mai avut nevoie de mine. Aşa că am putut să mă întorc la clubul Steaua cu gradul militar pe care mi-l păstrasem.
„Ţopescu a îndemnat tinerii să plece din ţară"
De ce-aţi fost dat afară din TVR?
Am comentat meciul Suedia-România de la Stockholm, câştigat de ai noştri cu 1-0, gol marcat de Cămătaru, Lucescu - antrenor. Se discuta, în anturajul echipei naţionale şi prin presă - Adrian Păunescu era un susţinător al ideii - ca fotbaliştilor români care au oferte de la echipe din străinătate să li se permită să plece. Eu aveam obiceiul ca, la fiecare întrerupere de meci, să spun câte o chestie despre ţara în care mă aflam, despre stadion, despre public. La un moment dat, Ilie Balaci a fost faultat şi a stat pe teren două-trei minute, primind îngrijiri medicale, iar mie mi-a revenit în minte această idee cu fotbaliştii români peste hotare. Am spus exact următoarele cuvinte: „Având în vedere că mai mulţi fotbalişti români de valoare internaţională şi-au făcut datoria faţă de echipa României - Lung, Ştefănescu, Bölöni, Balaci, Cămătaru, dintre cei care erau atunci pe teren -, cred că ar fi bine să li se permită să joace în echipele de valoare din străinătate care-i solicită pentru că asta ar avea efecte pozitive asupra lor, cluburilor lor, federaţiei române şi fotbalului românesc, în general“.
Tovarăşa de la Cabinetul 2
Ce s-a întâmplat?
Prim-ministrul de-atunci, Dăscălescu - asta am aflat-o de la Şerban Mihăilescu, care i-a fost şef de cabinet şi care, acum, e coleg cu mine în Parlament - a sunat-o pe tovarăşa de la Cabinetul 2 (n.r. - Elena Ceauşescu) şi i-a raportat: „Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară!". Care tineri din România?, că nu mă referisem nici măcar la toţi fotbaliştii din România!
N-aţi fost conştient de gravitatea politică a acestei declaraţii?
Ce politică? Era vorba de sport! Era o opinie de comentator sportiv, n-avea nicio legătură cu politica! A venit, evident, sentinţa. Când am ajuns pe aeroport, colegul meu de la Steaua, Octavian Vintilă, fost campion la scrimă, a venit şi mi-a şoptit: „Te-a dat afară din televiziune!". „Bine, mă, Tavi, ce să fac?“ A doua zi, a fost o şedinţă. Preşedintele TVR de-atunci, Ilie Rădulescu, un activist, m-a chemat în prezenţa secretarului de partid, Aştefanei, cu şeful meu de-atunci, Ion Lavric, şi m-a pus în faţa faptului împlinit.
Nu le-aţi explicat şi lor?
Nici măcar nu m-a lăsat să ascult din nou caseta, pentru că eu susţineam că n-am pledat pentru plecarea tinerilor români din ţară. „Lasă, tovarăşe, ce să mai ascultăm? Ştim noi ce-ai spus dumneata!“ Acest Aştefanei, secretar de partid, a scos o agendă cu coperte negre şi a început să o răsfoiască: „Dumneata, în 1972, ai comentat o finală a Cupei Campionilor la fotbal“. „Am comentat.“ „Care s-a jucat la Belgrad, între Ajax Amsterdam şi Juventus Torino.“ Notase tot! „Ai spus că suporterii echipei Juventus Torino, care reprezintă concernul Fiat, au venit cu autocare să susţină echipa.“ „Am spus. Am văzut în piaţa centrală autocare.“ „Da, dar dumneata ai vrut să spui altceva: că muncitorii români n-au posibilitatea să-şi însoţească echipele în străinătate aşa cum o fac italienii.“ „Ce muncitori români? Nici nu m-am gândit eu la muncitorii români!“ Mai dă o foaie: „Dumneata, în 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, ai afirmat că negrii sunt foarte buni alergători de viteză, dar sunt foarte slabi înotători. Asta este o teorie rasistă.“ „Nu e rasistă, e ştiinţifică, am citit-o într-un ziar.“ Mai dă o foaie: „Dumneata, tot în 1976, la Montreal, ai spus că n-ai bani să închiriezi o maşină şi, în consecinţă, circuli cu mijloace de transport în comun.“ „Păi, aşa era! Diurna mea era de 3 dolari, nu puteam să invit la o cafea nici măcar pe un bulgar, că ăla avea 40 de dolari.“
V-aţi mai întâlnit cu Aştefanei?
Ironia sorţii: imediat după Revoluţie, preşedinte al TVR era Răzvan Theodorescu. El se tot străduia să mă convingă să fiu adjunctul lui, dar eu refuzam cu încăpăţânare. Mă rog, aici am făcut bine, că l-au pus pe regretatul Emanuel Valeriu şi, în 1990, eu am plecat la Cupa Mondială din Italia, iar în TVR au intrat minerii care au făcut prăpăd. Miron Cozma s-a dus în biroul lui Emanuel Valeriu, unde ar fi trebuit să fiu eu dacă acceptam şi, cu un pistol în mână, i-a spus că-l aruncă pe geam dacă se declară nu-ştiu-ce pe post.
„De la A la infinit, totul are un sfârşit"
1990, Răzvan Theodorescu, tovarăşul Aştefanei.
În antecamera lui Răzvan Theodorescu, da. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de mine cu braţele deschise: „Vă mulţumim că o să ne salvaţi!“. Nu-mi dădeam seama la ce se referă. Dacă aş fi acceptat o funcţie de adjunct, credea că eu n-o să-i dau afară pe foştii activişti de partid. Nici pomeneală! A ajuns pe undeva, pe la Arhive, de unde s-a şi pensionat.
În 1983 aţi plecat din TVR, însă deja vă ştia lumea. Nu punea întrebări?
În anii '70, făceam o emisiune de televiziune care se numea „De la A la infinit“, colaborând cu Tudor Vornicu. După ce m-au dat afară din TVR, prima întrebare care mi se punea şi la care nu puteam să răspund direct, că „băieţii cu ochi albaştri“ înregistrau, era: „De ce nu mai comentezi, nea' Cristi?". Şi le răspundeam în felul următor: „Băieţi, nu fiţi trişti, de la A la infinit totul are un sfârşit!".
Traian şi Decebal au ajuns la Sevilla în '86
Aţi rămas fără serviciu în '83. Unde v-aţi dus?
M-am întors la Steaua, unde am început să lucrez în biroul de presă exact în perioada de aur a echipei. Emeric Ienei şi Anghel Iordănescu mi-au spus: „Nu vrei să ne ajuţi şi pe noi? Avem nevoie de cineva care să filmeze meciurile şi să facă apoi o sinteză cu elemente de ordin tehnic, tactic“. Am învăţat cu ocazia asta să filmez. Una dintre sarcini era educarea suporterilor.
Brunetul „Pepsi", şeful galeriei Steaua
Cum adică? Îi educaţi înainte de meci?
Odată pe săptămână mă întâlneam cu nucleul galeriei steliste, că nu puteam să mă întâlnesc cu toţi. Şeful galeriei era un tip brunet, motiv pentru care era poreclit „Pepsi“. Eu le arătam casete cu meciurile din Anglia şi încercam să-i conving: „Măi, copii, nu vă mai consumaţi energia huiduind şi scandând porcării la adresa adversarilor. Nu mai bine încurajaţi echipa noastră? Că mai mare e efectul!".
Scandau porcării şi pe vremea aia?
Cum să nu?! Aia cu „Su....“, când degajează portarul advers din colţul careului de şase metri de-atunci se trage! Şi-acum se foloseşte. Mă rog, le ţineam ăstora prelegeri şi vine un meci cu Dinamo. „Pepsi" se ridică din mijlocul suporterilor: „Nea' Cristi, dumneavoastră ne învăţaţi atâtea lucruri bune pe care ar trebui să le facem, dar vă rugăm să ne iertaţi! Când vine meciul cu Dinamo, noi vedem roşu în faţa ochilor şi uităm tot ce ne-aţi spus. Nu vă mai obosiţi! Când jucăm cu Dinamo nu putem să ne comportăm aşa cum ne-aţi spus dumneavoastră". A rămas rivalitatea asta între cele două tabere până astăzi. Se bat ca nişte chiori pe unde se prind.
Aţi fost la Sevilla, în '86?
Nu, pentru că în perioada aceea foarte bună a echipei Steaua eu nu mai aveam ieşire din ţară, nu mai aveam paşaport.
„Să afle şi spaniolii din cine ne tragem noi"
De ce?
Pentru că fosta mea soţie era plecată în Germania. M-am dus la securistul clubului, unul din comuna Brebu. Ţinea cu Petrolul, care era în „B". „Tovarăşu' maior, eu de ce nu am viză de ieşire din ţară?" „Păi, soţia dumneavoastră..." „Dar eu m-am despărţit de soţia mea acum 10 ani! Ea a plecat din ţară legal, n-a fugit!" „Da, dar e ruda dumneavoastră de gradul I." „E fosta mea soţie!" Dar n-aveau ce face. Am mers la finala cu AC Milan, în '89, însă pentru Sevilla, în '86, n-am fost trecut pe listă. Am stat acasă, m-am uitat la televizor când a apărat Duckadam. Atunci, împreună cu Vintilă, trebuia să facem un program al meciului Steaua-Barcelona, în limbile română şi spaniolă, care să fie răspândit la Sevilla în rândul suporterilor ambelor echipe. Am făcut un program având pe copertă stemele celor două echipe şi ne-am dus cu el la şeful pe linie de propagandă, generalul Găinuşă, soţul fostei activiste de partid Alexandrina Găinuşă. S-a uitat, s-a gândit: „Nu e bine!". „Ce nu e bine?" „Aici, în loc de steme, trebuia să-i puneţi pe Traian şi Decebal! Să afle şi spaniolii din cine ne tragem noi!" Norocul meu că, în momentul ăla, secretara lui l-a chemat în birou, pentru că am făcut o criză de râs cu lacrimi! Nu mă mai puteam opri!
I-aţi pus pe Traian şi Decebal pe copertă?
Când s-a întors generalul Găinuşă, şi-a dat seama, văzându-mă cum încă mă ştergeam la ochi: „Ce este, tovarăşe? Ai râs de ce-am spus eu?“. Vintilă, campion al spontaneităţii: „Tovarăşu' general, noi ne-am dat seama câtă dreptate aveţi şi cât am greşit noi“. Până la urmă i-am pus. Cine ştie ce păţeam dacă-şi dădea seama generalul că am râs de el.
Spuneaţi c-aţi fost, în schimb, la finala cu AC Milan. Cum aţi reuşit să plecaţi atunci?
Fotbaliştii de la Steaua erau superstiţioşi. Purtătorul lor de cuvânt - Marius Lăcătuş. Protectorul echipei Steaua - Valentin Ceauşescu. Am fost inclus în delegaţie pentru că Lăcătuş i-a spus lui Ceauşescu: „Nea' Vali, dacă o să comenteze mâine nea' Cristi, câştigăm precis!“. Valentin Ceauşescu m-a chemat, cu o zi înainte de meci: „Tovarăşu' Ţopescu, dumneata vei comenta mâine meciul la Televiziunea Română“. Bombă! „Eu obişnuiesc să mă pregătesc cu câteva zile înainte.“ „Lasă, că-ţi faci pregătirea la noapte!“ În dimineaţa meciului, vine un avion cu mai mulţi ziarişti, printre care şi Octavian Vintilă, care mă ia deoparte: „Am să-ţi transmit ceva. A zis nea' Ilie (n.r. - Ceauşescu) că soarta ta depinde de tine. Să nu vorbeşti nimic despre ţara în care ne aflăm, despre oraş, despre stadion, despre numărul suporterilor italieni - care erau vreo 10.000, în timp ce ai noştri erau 100 -, să nu spui ce echipe a învins înainte Milan - bătuse pe Real Madrid în semifinală cu 5-0 -, să nu spui ce prime au italienii în comparaţie cu ai noştri".
Ce mai rămânea de spus?
Numele jucătorilor pe la care trece mingea, aşa am comentat. În ţară s-au făcut pariuri dacă sunt sau nu eu, că nu-mi recunoştea nimeni stilul. Nici n-am prea avut ce nume să spun, pentru că ne-a zdrobit Milan cu 4-0. A fost cea mai bună echipă echipă a clubului din istoria lui, cu cei trei olandezi: Frank
Rijkaard, Ruud Gullit şi Marco van Basten. Treceau pe lângă Bumbescu al nostru...
Verdict: „Lupta cu dopingul e pierdută"
Când mai comentaţi?
Când ajunge echipa naţională a României în finala Cupei Mondiale. Dar asta va fi în secolul următor.
Pe coperta a patra a volumului dedicat dumneavoastră aveţi patru nume: Patzaichin, Comăneci, Năstase şi Hagi. Pe care dintre ei i-aţi lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie?
Îmi pui întrebări din astea banale! Pe căţelul meu Rex, poftim!
Care dintre sportivii aceştia este cel mai mare?
Fiecare în felul lui şi fiecare în perioada lui. Mă leagă atâtea amintiri şi de Gică, şi de Nadia, şi de Ivan, şi de Ilie, că mi-e greu să fac un clasament. Am tot primit din partea multora întrebarea: „Care este cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor?".
Care este?
Domn'le, au fost trei. În trei perioade diferite. Când fotbalul se juca într-un anume fel: Dobrin, Balaci şi Hagi. Nu poţi să-i compari. Asistam la discuţiile dintre doi mari ziarişti, Ioan Chirilă şi Eftimie Ionescu. Ani de zile s-au certat pentru cine e cel mai mare fotbalist: Pelé sau Maradona. Domn'e, nu se înţelegeau deloc, fiecare avea argumentul lui. Păi, cum să-i compari? Fiecare era în altă perioadă. Pelé a fost campion mondial în '70, Maradona 16 ani mai târziu. Dacă eşti maradonist, felicitări! Cică s-a făcut un cimitir lângă stadionul Boca Juniors şi Maradona va fi înmormântat acolo. Serios! În ziar am citit. Şi la Schalke 04 îl vor înmormânta pe Ciprian Marica (râde).
De ce a dispărut fairplay-ul
Mai e loc de fairplay în sport?
Când îi vorbeşti cuiva astăzi despre fairplay îţi zâmbeşte, se uită la tine: „Asta o fi fost pe vremea dumitale". Spre exemplu, cicliştii se dopează pentru că sunt premiile foarte mari, iar aceste controale antidoping se fac prin sondaj, nu-i iau pe toţi. Al doilea sport cu doping masiv e haltere. L-am întrebat odată pe prietenul meu, Nicu Vlad: „Mă, Nicule, cum naiba ridicaţi voi, mă, sutele alea de kilograme fără să vă stimulaţi?". „Nea' Cristi, dacă nu luăm nişte pilule, nişte hormoni de creştere, n-avem cum."
Merită să-ţi rişti cariera?
În primul rând e riscul deformării fizice, pentru că aceşti hormoni îţi umflă muşchii, dar, la un moment dat, devii un monstru. Din punctul meu de vedere, lupta cu dopingul e pierdută, din cauza ispitei financiare. Sunt atât de mari premiile, sportul a devenit un business, astfel că marii sportivi nu rezistă la această ispită.
Şi atunci mai merită să-ţi dai copilul la un sport?
Eu am o idee total utopică: revenirea la sportul amator. Când a apărut în sport, banul a avut un efect pozitiv: a motivat. Dar a avut şi multe efecte negative, dintre care dopingul e cel mai dăunător. Întoarcerea la sportul amator ar însemna însă dispariţia banilor şi reapariţia sportului de plăcere. Păi, ce? Dobrin avea banii pe care-i are Mutu acum? Putem face vreo comparaţie între generaţia lui Dobrin, poate chiar a lui Balaci, cu cea de acum?
„S-a trezit condeiul“
În politică e fairplay?
Acolo cred că e ultimul loc.
Atunci, de ce-aţi vrut în politică?
Acum patru ani, un deputat liberal, domnul Cătălin Nicula - era atunci preşedintele Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaţilor -, a încercat şi a reuşit să mă convingă să candidez pentru Parlament. Argumentul a fost următorul: trebuie să existe o voce care să susţină sportul. Asta am făcut. Toate iniţiativele mele s-au referit la sport, la mişcare, la orele de educaţie fizică, la sport pentru sănătate. Dar nu mai candidez acum.
Aţi mai fi vrut să continuaţi în Parlament?
Da, sigur. Însă mă voi întoarce la uneltele mele de bază: vorbitul şi scrisul în mass-media. Voi scrie o carte, că mi s-a trezit condeiul, care are un titlu provizoriu: „Patru ani în Parlament". Este o experienţă de viaţă foarte interesantă pe care n-o regret.
Daţi din casă. O să se supere oamenii.
Nu dau nimic din casă. O să descriu ce-am văzut acolo.
Cum e cu jocul de Solitaire?
Din afară e văzut într-un fel. Înăuntru să ştii că e cu totul altfel. Or, eu voi descrie din interior. Cine nu are simţul umorului şi o să se supere, să fie sănătos. Nu voi jigni pe nimeni. Voi descrie această experienţă pe care dacă n-o făceam, nu regretam.
Un whisky pentru generalul Stănculescu!
La Revoluţie unde-aţi fost?
Lucram la sediul administrativ al echipei Steaua, care era deasupra tribunei a doua. Şeful secţiei de fotbal era Cristian Gaţu. În noaptea de 16 spre 17 eram acasă şi am primit un telefon de la ofiţerul clubului: „Tovarăşu', Radu cel Frumos“. Asta era alarma. Mi-am luat valiza cu pasta de dinţi, crema de cizme, cum e-n armată, şi m-am dus la clubul Steaua. Acolo, lângă cimitirul Ghencea, erau nişte trasoare care treceau pe lângă geamurile noastre! Noi am crezut că sunt terorişti. „Murim ca proştii dacă vin teroriştii peste noi", ne gândeam.
N-aveaţi arme?
Ce arme? Ştii ce-aveam? Cristi Gaţu primise de la un impresar din Belgia un bax de sticle de whisky. „Hai să bem, măcar să ne ridicăm moralul.“ Cam aşa a fost Revoluţia. În zilele alea, a aterizat pe unul dintre terenurile secundare un elicopter din care au coborât generalul Stănculescu, Virgil Măgureanu, generalul Mugurel Florescu şi generalul Dan Voinea. Veneau de la Târgovişte, unde lichidaseră cuplul Ceauşescu. Au lăsat coletele cu cadavrele pe teren şi au venit în birourile noastre. Stănculescu: „Hai, Gaţule, dă şi tu un whisky!“.
V-aţi gândit să vă luaţi dosarul de la CNSAS?
M-am întâlnit odată cu domnul Dinescu, care mi-a zis să-i fac o cerere să-mi dea dosarul. „Domnule Mircea, nu vreau să mă uit. Ce să citesc în dosarul ăla? Că anumite persoane au scris lucruri urâte despre mine? Mă amărăsc de pomană“, i-am spus. Am şters din memorie tot ce-a fost.
Pe dumneavoastră nu vă puneau să scrieţi când vă întorceaţi din deplasări?
Asta era regulă! Absolut! La înapoiere, era un formular tip. Ca-n armată: „În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic". Trebuia să scrii: „În timpul deplasării mele în oraşul X, din ţara Y, m-am întâlnit cu Z.“ Ce puteam să scriu, că eu mă întâlneam numai cu ziarişti cu care discutam despre competiţie.