Video Ileana Șipoteanu, cântăreața care a făcut furori la Festivalul Mamaia în anii ’80: „După 1989, și noi, artiștii, am fost ostracizați multă vreme“
0Ileana Șipoteanu, cântăreața care a făcut furori pe scena Festivalului Mamaia în anii ’80, povestește că schimbarea de regim care a adus cu ea modificări în sistemul bugetar a însemnat și marginalizarea artiștilor.
Ileana Șipoteanu a cucerit publicul de altădată cu șlagăr după șlagăr, care au rămas și acum la inima publicului. Chemarea scenei a simțit-o încă din vremea adolescenței, când era parte din brigada artistică a liceului.
Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, artista își aduce aminte vremurile când toate grădinile de vară erau tot atâtea scene de afirmare, dar și câtă muncă de pregătire era înaintea Festivalului de muzică ușoară „Mamaia“. Ea a vorbit despre muzica de atunci, făcută din dragoste, și muzica de acum, când sunt mulți cântăreți „ale căror voci seamănă unele cu altele de nici nu le deosebești“.
Ileana Șipoteanu povestește cu nostalgie despre începuturile la Mamaia, când se îmbrăca de la Dior, despre vremurile când își dădea un salariu întreg pe o pereche de pantofi, dar și despre ce a însemnat pentru ea litorarul și, mai ales, Constanța.
„Weekend Adevărul“: Chiar dacă multă lume vă asociază cu marea, prin festivalul de la Mamaia, dumneavoastră v-ați născut la munte. Cum a fost copilăria acolo?
Ileana Șipoteanu: M-am născut într-o frumoasă localitate de munte, Rucăr, din județul Argeș, cum îmi place mie să spun, aproape de Piatra Craiului. Am avut o copilărie foarte frumoasă datorită părinților mei, și mai ales tatălui meu, care a fost șeful vânătorilor și pescarilor sportivi din bazinul Dâmbovița. Am avut atâta frumusețe în jur... aproape pădurea și tot ceea ce are ea mai frumos. Îmi aduc aminte de toate animăluțele pe care eu le creșteam acasă încă de la o lună. Vorbesc de ursuleți, de căprioare, de pui de râs, purceluși mistreți pe care eu îi creșteam cu biberonul. Și câte lacrimi am vărsat pentru ele când a trebuit să le dăm drumul în sălbăticie...
Cât de greu este să te desparți de un animal sălbatic?
Tata avea grijă să-mi spună că așa cum îmi iubesc eu mama și nu pot să stau fără ea, așa trebuie și ele să meargă la mama lor. Îmi trecea, dar după mult timp... Apoi, adolescența a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Am doi frați, o soră și un frate. Dan a făcut sport de performanță, atletism garduri și a obținut mai multe medalii, iar sora mea Florina a urmat Teologia și a fost profesoară, dar acum a ieșit din sistem.
Carnet pentru tractor
Unde ați făcut primii ani de școală și ce amintiri v-au rămas de atunci aproape de suflet?
Școala și liceul le-am avut lângă casă, așa că nu avea rost să plec în altă parte. Am avut profesori foarte buni. Liceul avea mai multe ramuri: chimie, prelucrarea lemnului și silvicultură. Primii ani i-am făcut la secția chimie și apoi am intrat la prelucrarea lemnului, dar îmi petreceam timp și cu colegii de la silvicultură, care erau numai băieți și o singură fată. Așa am avut ocazia de a-mi lua carnetul de tractor.
Ce visați să deveniți în viață?
Nu visam nimic, eram omul momentului. Eram artista liceului.
Deci cochetați cu scena încă din adolescență...
Da, eram în brigada artistică a liceului, aveam profesori excepționali care nu erau din sfera artistică: unul era profesor de matematică, altul de fizică și altul de franceză-engleză. Oamenii aceștia se ocupau și de latura artistică pentru că erau atât de mult iubitori de artă și de frumos încât chiar își doreau. Pe mine ei m-au descoperit și m-au încurajat să merg pe acest drum. Am fost chiar la câteva festivaluri interjudețene.
Când ați făcut primul pas spre lumea artistică?
Am plecat de acasă la 18 ani și m-am angajat la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești, la Revistă, și așa mi-am cunoscut destinul, pe maestrul Dumitru Lupu. El era dirijorul orchestrei teatrului, iar eu venisem să dau un concurs pentru postul de solist vocal.
Artele de la malul mării
La Constanța cum ați ajuns?
Am venit după Revoluție, prima dată a fost chemat maestrul pentru a conduce orchestra. La acea vreme au plecat oameni din funcții-cheie în urma schimbării regimului pentru că erau considerați oameni ai sistemului. Și noi am fost ostracizați și marginalizați multă vreme.
La sfârșitul anului 1991 m-am angajat la Teatrul Fantasio, iar din anul 1992 am început practic să intru în programele artistice ale teatrului și în paralel am urmat cursurile Facultății de Arte, înființată de Geo Saizescu la Constanța. Mai mult decât fericită am fost că am făcut această facultate pentru că am văzut ce înseamnă cu adevărat să treci prin toate stările unui actor și asta m-a ajutat și pe scenă, dar și în viață. Recomand tuturor să facă cursuri de dans, de muzică, de actorie. Este vital pentru comportamentul nostru în viață.
Cum a fost orașul Constanța? A fost dragoste la prima vedere?
Eu cunoșteam orașul pentru că veneam vara la mare, aveam spectacole pe tot litoralul. Noi, artiștii care urma să cântăm la Festivalul de la Mamaia, veneam pe litoral înainte cu două săptămâni și mergeam în spectacole în toate teatrele de vară de pe litoral. Aici ne testau capacitățile artistice și emoționale. Îmi amintesc că înainte de a intra în scenă mergeam și ne plimbam prin stațiuni, ne duceam la cele mai bune cofetării și mâncam prăjituri și beam sucuri bune. Apoi, îmi aduc aminte de spectacolele care aveau loc în față la Radio Vacanța... Au fost minunați acei ani, cu muzica pe care o auzeai de la Radio Vacanța... păcat de acest radio, nici nu mai știu dacă mai există. Duc dorul acelor ani, când în fața scenei pe care noi urcam veneau mii de oameni. Făceam spectacole întregi cu fosta glorie a radioului, Viorel Popescu, „Viața ca un spectacol“ sau medalioane artistice cu diferiți artiști. Altfel ne priveam unii pe alții, ne ajutam, ne apreciam. În ultimii ani e un dezastru în jurul nostru și în sufletele noastre. Nu mai are nimeni curajul să facă un pas către cineva sau ceva. Mai degrabă spunem „pas!“.
Vă mai aduceți aminte de Doina Caramzulescu, vocea Radio Vacanței, care se auzea la difuzoare pe litoral?
Eu o vizitez destul de des pe Doina Caramzulescu. Am primit de la ea foarte multe lucruri frumoase cu valoare sentimentală extraordinară: bijuterii, pălării, tot ceea ce ea purta și eu admiram. Pentru mine, Doina Caramzulescu a fost un model. Am vizitat-o într-o zi în camera de hotel și avea agățate pe umerașe rochia, bijuteriile și pantofii, toate asortate. Am rămas fascinată. Dacă vii acum la mine acasă la fel vezi, mai ales vara, când cânt și filmez mai mult și trebuie să fiu pregătită în orice moment. Și diriginta mea din liceu era la fel de cochetă, în schimb mama a fost o femeie căreia i-a plăcut simplitatea. O moștenesc din anumite puncte de vedere.
Considerați Constanța acasă?
Ne-am mutat aici în anul 1991, când ne-am angajat la Teatrul Fantasio. Este un oraș cosmopolit care poate avea multe povești. Sunt povești nespuse. Avem noi un cântec pe care l-a compus maestrul, care se numește „Constanța merită mai mult“ pe versurile poetei Carmen Aldea Vlad. Fiecare oraș merită mai mult, sunt orașe în țara asta pe care le vizitezi cu drag. Păcat! Consider și eu, la rândul meu, că orașul merită mai mult. Locuiesc aici de 33 de ani. Fiica mea, Dumitrana, este constănțeancă.
„Eu nici n-am știut ce să fac cu banii, investeam în mine“
Mulți artiști și-au legat numele de Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, iar printre ei vă aflați și dumneavoastră. Cum a fost debutul?
În anul 1986 am debutat la Festivalul de la Mamaia la secțiunea Interpretare, apoi mai mulți ani la secțiunea Creație. Cu adevărat, m-am lansat în 1987 la secțiunea Creație cu melodia „Ce mult te-am iubit“, compusă de maestrul Dumitru Lupu, pe versurile Malei Bărbulescu. Am ajuns la Festivalul Mamaia cu multă muncă, a fost minunat, și de acolo a trebuit să lupt ca să fie din ce în ce mai bine. Îmi aduc aminte cu mare drag de toți acei ani pentru că înainte de concurs noi ne pregăteam timp de două-trei săptămâni la un centru de pregătire artistică în București, cu mari profesori.
Șlagărele, născute „din multă dragoste“
Cum au fost primite melodiile de public? Au plăcut de la început sau au devenit șlagăre cu timpul?
Am avut succes încă de la început. Țin minte cuvintele lui Octavian Ursulescu: „Ileana Șipoteanu, rechemată la rampă“. Nu pot să uit așa ceva niciodată și le am înregistrate pe bandă de magnetofon. Cei care ne-au filmat, când le-au pus pe YouTube, nu au pus și prezentările.
Am avut șansa de a avea melodii foarte frumoase, cu un mesaj puternic, de dragoste. Am avut colaboratori-textieri minunați, începând cu Mala Bărbulescu, care mi-a scris versurile la primele șlagăre: „Mă voi gândi la tine“, „Ce mult te-am iubit“, „Cine mi-a luat iubirea“, „Ai venit prea târziu“. Apoi, am continuat colaborarea cu Florin Pretorian care mi-a scris „Dar te-am iertat“, „Samba florilor“ – această melodie, de fapt, este lansată de Dumitrana, fiica mea, când avea nici cinci ani, dar am preluat-o eu și are un mare succes. Am avut o colaborare frumoasă cu Viorel Popescu care mi-a scris versurile la „Valsul valurilor“, „Rendez-vous“, „La Steaua Eminescu“, ,,Am trup de ceață“ (versuri Florea Burtan).
Cum s-au născut șlagărele?
Din dragoste. Din multă dragoste. Tripleta de autori (compozitor, textier și interpret) trebuie să iubească mult ca să iasă ceva bun... Citeam o carte, „Dragă Theo“, unde sunt publicate cele 415 scrisori ale lui Vincent van Gogh către fratele său, Theo. Am plâns toată cartea. Atâta noblețe sufletească, atâta suferință, eu cred că foarte rar am văzut la un artist genial, neînțeles. Un singur tablou a reușit să vândă cât a fost în viață. Restul, după, cu multe milioane de euro. Așa și noi, artiștii, suntem apreciați mai mult post-mortem. Eu m-am obișnuit. Nu mă mai interesează foarte multe lucruri. M-am săturat să văd atâta ipocrizie. Trăim într-o mare minciună.
Începuturile, sub zodia Dior
Ați cochetat și cu moda...
De mică mi-am dorit să prezint moda. Dumnezeu mi-a oferit această șansă acum, la 50 de ani, înainte de a intra în pandemie, când am prezentat câteva ținute vestimentare pentru Delia Lazăr care, din păcate, anul acesta ne-a părăsit la doar 42 de ani. Am colaborat cu ea patru ani, timp în care am prezentat multe rochii și costume frumoase. Acum am alături o fată superbă, Miss Univers România, Carmina Cotfas din Târgu Mureș, care și-a deschis o școală de modelling pentru copii și tineri și sunt sigură că putem face lucruri minunate împreună. La Constanța am colaborat cu casa de modă Licor by Liliana Cornilă.
Dar ținutele de la Festivalul Mamaia cine vi le făcea?
La începuturile mele, la Mamaia, am colaborat cu casa de modă Dior, ceea ce nu a fost puțin. Am îmbrăcat creațiile lor în 1994 și 1995. Reprezentanții companiei l-au rugat pe Viorel Popescu să facă un text cu celebrele lor parfumuri și noi am încercat să dăm această melodie la secțiunea creație la Mamaia. Am crezut că nu va fi posibil din cauza reclamelor, dar a funcționat, și atunci cei de la casa de modă mi-au oferit rochii, pantofi, pe care le am și acum. Nu mi-am asociat atitudinea cu parfumurile lor pentru că nu mă reprezentau, dar cu rochiile, fantastic de bine.
Câte rochii aveți?
Foarte multe, am mai dat din ele, însă le mai și păstrez. Poate am șansa să ajung la o vârstă când le voi îmbrăca într-un spectacol de retragere. Cum ar fi să port o rochie de la Mamaia din 1987 sau costumul făcut de Zina Dumitrescu la recitalul meu de la Mamaia din 1992, cel cu fusta neagră, cu topul argintiu și cu cerceii mari, care erau, de fapt, niște broșe? Super!
Pantofi de firmă, luați pe sub mână
Se câștiga bine în trecut din muzica ușoară?
Câștigam foarte bine. Eu nici n-am știut ce să fac cu banii. Nu aveam o relație bună cu banii și nici acum nu am pentru că niciodată n-am alergat după ei. Nu mă interesau excursiile, eu investeam în mine: mai cumpăram o rochie, o pereche de pantofi. În vremurile în care aveam 1.700 de lei salariu, eu dădeam banii ăștia pe o pereche de pantofi.
De unde îi găseați?
În floare era bișnița! Veneau olandezele sau suedezele cu marfă străină. În anii ’88-’89 am colaborat cu Teatrul „Constantin Tănase“ în spectacole care se jucau la Grădina Boema în București, cu Stela Popescu și Alexandru Arșinel, Cristina Stamate, Anda Călugăreanu. Intermediarii veneau și ne aduceau pantofi. Găseam foarte repede numărul meu. Am avut pantofi foarte scumpi la viața mea. Și acum dau bani mulți pe pantofi. Și pe rochii la fel. Dacă ceva îmi plăcea, nu stăteam să mă gândesc dacă rămân fără bani, luam imediat. Și acum mai fac așa, dar am devenit un pic mai înțeleaptă. Şi acum mai colaborez cu Teatrul „Constantin Tănase“.
Ați fost tentată să emigrați?
Am cântat la comunitățile de români din afara țării, dar niciodată nu mi-am dorit să rămân. Românii ne-au primit minunat în orice colț al lumii.
Vă machiați singură?
Singură mă pregătesc pentru spectacol. Nu m-a avantajat niciodată machiajul și nici nu-mi place. Când ești naturală și nu apelezi la anumite trucuri, machiajul poate pentru mine nici să nu existe, dar este necesar. De câțiva ani, am un alt mod de viață. Mă trezesc foarte devreme, sunt vegetariană, mănânc o dată sau de două ori pe lună pește, lapte vegetal și din când în când folosesc ouă de prepeliță pentru șodouri. Consum multe legume și fructe, fac multă mișcare, dansez și cânt în fiecare zi. Sunt iubire.
„Tristețea inimii mele este că legea dreptului de autor nu funcționează corect“
„Weekend Adevărul“: Teatrul de Vară, care era un brand al litoralului, este o ruină, iar anul trecut, concursul s-a ținut în Piațeta Perla, pe o scenă amenajată cu câteva zile înainte.
Ileana Șipoteanu: Era o frumusețe Teatrul de Vară. Eu nu cred că nu au bani să renoveze teatrul. Mă gândesc acum: în teatrul acela creșteau flori artistice, iar acum cresc buruieni. Mare păcat... Era doar muzică românească. Melodiile străine se puteau asculta doar la Radio Vacanța. Îmi vine să plâng când văd ce mai este. Era muzică bună. Mi se pare că, în prezent, mai mult de 80% este muzică străină pe posturile noastre. Păcat! Ducem dorul acelor ani.
Credeți că dacă ar mai fi fost festivalurile de altădată am fi avut alți artiști?
Sigur. Și acum avem tineri foarte talentați, numai că nu mai sunt promovați și ajutați ca altădată. Erau alte vremuri, însă acum, fiind piața foarte îmbâcsită, e mai greu să te afirmi. Rămân, pe de altă parte, și valori nedescoperite, din moment ce nu mai sunt organizate festivaluri sau alte evenimente de profil unde să se lanseze tinerii artiști. Sunt, dar se pune preț mai mult pe muzica străină. Imitația nu face casă bună cu lansarea adevărată a unui artist. Nu mai sunt nici compozitorii cu inspirație genială și nici textierii de altădată care cunoșteau foarte bine limba română. Nu mai e nimic din ce-a fost. Mai sunt foarte puține școli care au un sistem de predare performant.
Dreptul la public
Este mai greu să cânți în fața copiilor sau a adulților?
Copilul este cel mai cinstit, dacă nu-i place, îți spune în față. Noi am lucrat cu copiii foarte mult, cu „Ștrumfii din Constanța“ și apoi ne-am ocupat de Festivalul Mamaia Copiilor timp de câțiva ani. Am inițiat și taberele muzicale pentru copii la Palatul Copiilor. Foarte puțini se mai ocupă în prezent de așa ceva pentru că este din ce în ce mai greu și costisitor, dar în copii merită investit totul.
Ce simțiți când auziți melodiile dumneavoastră la toate terasele și cârciumile?
Sunt mulți care nu știu cine le-a compus. Simt bucurie. Tristețea inimii mele este că legea dreptului de autor nu funcționează corect și ca atare nici nu suntem remunerați așa cum ar trebui. De pe urma maestrului iau o sumă infimă de bani. E trist la cât am muncit ani de zile. Mai am puțin și fac 40 de ani de carieră. Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să trăiesc frumos.
De ce nu vă regăsesc în spectacolele de la Constanța?
Nu știu, nu am fost invitată. Nu știu dacă au fost invitați și colegi de-ai mei. Ar trebui să facă și spectacole de muzică ușoară. Avem segmentul nostru de public care ascultă așa ceva.
Unde vă mai poate asculta publicul?
Vara, la vestitul restaurant Cireșica în Neptun. Vine lumea să asculte muzică bună și să danseze. Se bucură să ne revadă.
Cântați din vechiul repertoriu consacrat?
Cânt și din vechiul meu repertoriu. Lumea vrea să asculte melodiile pe care tu le-ai lansat de-a lungul vremii. Este foarte important, țin la lucrul acesta, dar avem și melodii noi, încercăm să ne conformăm să ținem pasul nu cu moda, ci cu timpul.
Cu cine sunteți pe afiș?
Pe afiș sunt Mirabela Dauer, Gheorghe Gheorghiu, Raoul, Paul-Fuego, Denis Ștefănescu, o interpretă care s-a lansat tot la festivalul de la Mamaia, iar eu sunt surpriza serilor de vară.
De la chitara clasică la programe de recunoașterea muzicii
Care-i generația de aur în lumea artistică în viziunea dumneavoastră?
Angela Similea, Gabriel Dorobanțu, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Gheorghe Gheorghiu etc., iar Marina Voica este un exemplu viu pentru noi toți. Pe partea muzicii populare, Irina Loghin, Ion Dolănescu, Benone Sinulescu, Maria Ciobanu, cărora le fredonam melodiile. Apoi, am continuat cu muzică folk, am cântat și muzică creștin-ortodoxă.
Care sunt artiștii momentului? Ați putea să nominalizați câțiva?
Nu prea mai ascult muzică. La drum lung ascult Radio România, Radio Doina. Din păcate, din ce în ce mai puțin muzică ușoară românească. Dacă dau drumul la radio, merg cu trendul. Sunt multe soliste ale căror voci seamănă unele cu altele de nici nu le deosebești. Aici, în muzică, dacă nu ai personalitate de glas, nu poți să faci nimic. Dacă nu te recunoaște omul când te ascultă, nu ai făcut nimic... Contează repertoriul și particularitatea ta de glas și de suflet. Eu mă bucur că lumea ne-a descoperit și redescoperit în ultimul timp cu succes.
Acum există program pe telefon ca să recunoști o melodie.
Exact, mai apelez la asta. În trecut, nu era necesar, dar trăim alte vremuri. Trăim într-o epocă superficială. O generație după noi și pe urmă mă întreb: ce-o să se mai întâmple cu muzica ușoară românească?
Și la Eurovision românii concurează cu melodii cu versuri în limbă străină...
Da, dar până când?
Credeți că s-a manelizat muzica ușoară românească?
Cred că tinde. Au și manelele rostul lor, cred că toate au rolul și rostul lor. Dar să avem o limită.
Familia, încă o legătură strânsă cu scena
Ce drum a urmat Dumitrana, fiica Ilenei Șipoteanu și a lui Dumitru Lupu?
Dumitrana a fost luată de noi peste tot încă de când avea câteva luni. Taică-su s-a folosit de farmecele ei artistice la studio, unde se simțea în lumea ei. Prima casetă a înregistrat-o la cinci ani și a lansat în rândul copiilor destul de multe șlagăre: „Samba florilor“, melodie pe care eu am preluat-o, „Valsul copiilor“, „O minciună gogonată“, melodii care se cântă peste tot pe la festivalurile pentru copii. Dumitrana a absolvit Colegiul Național „Constantin Brătescu“ din Constanța și a plecat la București la UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“), unde a făcut regie de film și televiziune, după care un master pe producție de film. Acum, activează ca producător de film. A lucrat cu americanii într-un proiect interesant pentru ea, ,,Wednesday“, a colaborat cu Mihai Bendeac la un film care cred că va ieși la anul. Proiectul care o caracterizează, cred eu, este TIFF-ul, care are loc la Cluj și unde i se spune „șefa“.
Maestrul a murit chiar de ziua dumneavoastră...
Da, anul acesta sunt șapte ani de când a plecat...Păcat! Mai avea multe de spus. După plecarea maestrului Dumitru Lupu, Ovidiu Komornyik mi-a compus cântecul „Femeia are dreptul la iubire“ pe versurile unei poete din Basarabia, Elena Răileanu, care mi-a scris și versurile la ,,Romantică Femeie“ și la tristul cântec „La despărțire“ pe care l-am înregistrat cu puțin timp înainte de moartea sa. Parcă a fost o premoniție...
De-a lungul vremii am mai colaborat cu Carmen Aldea Vlad care mi-a scris versurile la „Îmi cântă marea“, „Nu voi mai suferi“, „Mariaj din interes“ (muzica Dumitru Lupu), „Mereu m-am întrebat” (compozitor Marius Cristi Popa). Anul trecut am primit un telefon de la Elena Răileanu și mi-a propus un compozitor din Basarabia care voia să-mi dăruiască o melodie. Compozitorul se numește Ion Istrati, iar melodia, „O simplă întâmplare“, este pe versurile Elenei, cu un minunat mesaj al destinului.
Se încarcă comentariile...
