Exclusiv Dan Byron, solistul și fondatorul trupei byron: „Sindromul impostorului este mai mult sau mai puțin prezent în viața fiecăruia dintre noi”
0Pe 9 noiembrie, trupa byron aniversează 18 ani printr-un concert special la Sala Radio din București, concert intitulat „Sindromul Impostorului în 4 acte”. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Dan Byron, fondatorul trupei, a vorbit despre conceptul concertului și despre sindromul impostorului.
Conceptul din jurul concertului a pornit de la ideea că știm că mulți artiști, dar nu numai, se confruntă cu sindromul impostorului - sentimentul că nu sunt suficient de buni sau că nu merită succesul pe care îl au, chiar dacă din exterior se vede altceva.Pornind de la asta, trupa byron a inițiat o campanie prin care dorește să dea voce experiențelor legate de sindromul impostorului, pe care mulți dintre noi îl simțim, dar nu îl împărtășim. Formația a creat creat o pagina dedicată: http://byron.ro/suntunimpostor/, unde îi invită pe fanii byron să lase un mesaj anonim în format audio sau text despre cum se simte sindromul impostorului pentru ei. Mesajele colectate vor fi folosite anonim și prelucrate artistic în cadrul concertului de pe 9 noiembrie de la Sala Radio. byron, una dintre cele mai bune trupe de rock alternativ din România, a lansat până acum opt albume, toate bucurându-se de succes la public și fiind foarte apreciate de critici.
Unul dintre cei mai buni artiști români, cu o voce unică, Dan Byron a creat trupa byron în 2006. Şi Iar în cei 18 ani ce au trecut de la înființarea trupei, byron a rămas constant o formație de primă mărime în muzica din România. O trupă care inspiră, motivează și care creează emoții speciale cu fiecare piesă scrisă.
Pe 9 noiembrie aniversezi cu colegii de trupă 18 ani de byron printr-un concert special la Sala Radio: ”Sindromul Impostorului în 4 acte”. Cum a fost procesul de transformare a conceptului într-un altfel de concert?
Ne-am străduit să nu avem sindromul impostorului pe parcursul show-ului (Zâmbește). Sindromul impostorului este mai mult sau mai puțin prezent în viața fiecăruia dintre noi, indiferent că suntem sau nu artiști. Pentru că acest sindrom se manifestă în tot felul de forme foarte subtile pe care uneori le pricepem, iar alteori nu.
Ai creat o pagina dedicată: http://byron.ro/suntunimpostor/, unde îi inviți pe fanii byron să lase un mesaj anonim în format audio sau text despre cum se simte sindromul impostorului pentru ei. Ce mesaj anonim primit până acum te-a răscolit cel mai mult?
Sunt multe mesaje răscolitoare. Asta am simțit-o și altă dată. Pentru că am mai făcut experimentul ăsta, cu ”Monstrul de sub pat” de exemplu sau ”În infern”. Au fost mulți oameni care ne-au scris, totul fiind pe bază de anonimitate, și având acest anonimat și-au permis să spună mai mult decât ar spune apropiaților lor. Și au fost și mărturii care cumva te dau peste cap.
Este ”Sindromul Impostorului în 4 acte” și un concert pentru a îți tămădui propriile răni?
Nu neapărat. Nu consider că am neapărat răni după 18 ani de cântat prin România. Sau dacă le-am avut vreodată, s-au cam vindecat acele răni, m-am împăcat cu ele însele.
Când ai avut cel mai mult de furcă privind sindromul impostorului?
În niște momente care, atunci când s-au întâmplat, nu le-am perceput ca atare. De obicei după ce scriam ceva care mi se părea cu adevărat bun. Manifestarea sindromului impostorului era pur și simplu că respectiva chestie care îmi ieșise fusese doar o întâmplare, eu studiind asiduu de peste 30 de ani muzică și știind foarte multe despre scrierea cântecelor. Nu prea există întâmplare în scriitura mea. Numai că din când în când mi se pare că e întâmplător și că e irepetabil. Și că nu o să mai pot să ajung niciodată la nivelul respectiv.
Care e cel mai bun antidot pentru sindromul impostorului?
Cred că în primul rând să îl conștientizezi și să îți dai seama că el este doar un sindrom. Asta nu înseamnă că ești impostor.
Ai scris recent: ”Pat Pattison pare obsedat de ideea stabilității și instabilității. Stabilitatea duce la stagnare, zice el, instabilitatea la mișcare”. Cum vezi tu raportul dintre stabilitate și instabilitate în muzică și mai ales în muzica byron?
Pat Pattison se referă la niște tehnici de scriere a cântecelor. Ca exemplu concret, se referă la avea o strofă perfectă. Dacă ai o strofă perfectă, în care sunt patru versuri perfecte, ce rimează perfect la capăt, sunt de aceeași lungime, îți va fi foarte greu să continui după aceea. Pentru că în momentul în care se încheie strofa, sentimentul e că s-a închis și subiectul și muzica și tot. Iar atunci trebuie să faci ceva ca acele versuri să fie un pic mai inegale, un pic mai puțin perfecte, ca să ceară o continuare. Și e foarte fain cum o pune el în pagină. Pentru că mulți dintre noi își închipuie că atunci când termini ceva trebuie să fie perfect. Da, dar doar atunci când termini, nu și pe parcurs. Conținutul din interiorul unei piese trebuie să fie destul de instabil pentru ca piesa să poată merge mai departe.
În cei 18 ani de byron, la care piesă compusă a fost cea mai mare diferență între forma incipientă și forma finală?
Au fost multe piese. Iar una dintre piesele de care îmi aduc aminte se numește ”Oricât ai vrea să fii mai mult” , de pe albumul ”Efemeride”. Piesa asta a avut cel puțin două alte versiuni înainte. A fost făcută de mine. Și s-a întâmplat ca la un moment dat să lipsesc de la o repetiție. Fac asta din când în când, mai ales atunci când se fac orchestrații, pentru că de multe ori sunt foarte posesiv și încerc să las spațiu și pentru colegii mei ca să se poată exprima. Iar la următoarea repetiție, băieții din trupă mi-au prezentat versiunea care a apărut pe album și care era evident mult mai bună decât precedentele două versiuni.
”Mi-am transformat anxietățile în cântece de câte ori au apărut”
De câte ori ți-ai transformat anxietățile în cântece?
De câte ori au apărut (Râde). În 2020 am avut o mare problemă, fix înainte să înceapă nebunia cu pandemia. Am avut o mare problemă pentru că mă forțam să scriu și pentru că eram foarte obosit și pentru că aveam o ”grămadă” de sindromul impostorului pe cap. Și toate aceste lucruri se traduceau în niște anxietăți destul de dure. Și atunci am scris niște piese ce au ajuns pe albumul ”Efemeride”, e vorba de piesele ”Monstrul de sub pat” și ”În infern”. Am încercat să scriu despre ce trăiam, despre ce simțeam și să transform acele sentimente în cântece care să aibă ceva relevant de spus.
Care a fost cel mai complicat moment în lupta ta pentru a te ridica la nivelul propriilor tale așteptări?
Nu e un parcurs care s-a terminat. Pentru că în continuare învăț, în continuare fac exerciții, sperând să fac mai bine. Cred că e de datoria fiecărui creator să își exerseze arta. Dacă nu și-o exersează, tinde să devină repetitiv și destul de plictisitor.
Cât e impostură și cât e autenticitate în muzica românească?
Orice aș spune de rău, se va întoarce împotriva mea și nu mi-aș dori asta. Fiecare dintre noi încearcă să își depășească limitele într-un fel sau altul. Unii reușesc mai mult, alții mai puțin. Mi se pare că muzica românească stă mult mai bine comparativ cu acum 20 de ani. Parte din ea e mai bun, altă parte e mai puțin bună, depinde și cine apreciază. Nu vei auzi pe nimeni vreodată că o să îți spună: ”Eu ascult muzică proastă”.
Se încarcă comentariile...
