Video Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks: „Am muncit mult ca să îmi pot câștiga existența doar cu muzica“ VIDEO
0The Mono Jacks, una dintre cele mai apreciate trupe de rock alternativ din România, a lansat un nou album. Iar Doru Trăscău, fondatorul și solistul trupei, a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul” despre noul album și despre viața și cariera sa.
The Mono Jacks a lansat la finalul lunii martie noul album, intitulat „Norul Nouă”. Este al 5-lea album al trupei, fiind cel de-al 3-lea album înregistrat cu cea mai prolifică componenta a formației, care a adus începând cu anul 2017, albumele Ușor Distorsionat și Gloria: Doru Trăscău (solist/chitară), Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bas) și John Ciurea (tobe)
The Mono Jacks este o trupă cu un sound special și cu versuri pe măsură și în același timp o poveste despre perseverență, dăruire și urmărirea până în pânzele albe a visurilor care ne definesc.
Trupa fondată de Doru Trăscău (ex-ab4) în 2008, care a lansat un album de debut bine primit – Now In Stereo – în 2010, a depășit numeroase schimbări de componență și un hiatus de doi ani până s-a regrupat, în 2017, în formula actuală.
Cu o energie regăsită, The Mono Jacks au lansat la finalul aceluiași an albumul ”Ușor distorsionat”, un succes răsunător și eminamente neașteptat care a încununat 9 ani de eforturi, căutări și muncă făcută din pasiune.
Cu trei single-uri care au intrat repede în conștiința ascultătorilor de alternativ – „Un sfert de secundă”, „Infinit” și „1000 de DA” - și din ce în ce mai multe concerte cu casa închisă în toată țara, The Mono Jacks au lucrat în același timp neobosit la muzică nouă. Gloria, albumul următor, a sosit repede, la începutul lui 2020, lansat printr-un concert sold-out la Arenele Romane din București.
Muzica trupei The Mono Jacks a răsunat până acum atât la mari festivaluri internaționale (Sziget, Exit Festival, Eurosonic Noorderslag, ARTmania, Electric Castle) cât și prin numeroase turnee în toată țara.
ADEVĂRUL: Cum a fost procesul de creație la albumul ”Norul Nouă” comparativ cu precedentele albume?
DORU TRĂSCĂU: Dacă e ceva ce diferă foarte mult față de cele două albume de dinainte este faptul că noi am intrat în studio în două sesiuni, la un an distanță. Am înregistrat prima parte a albumului în 2022 și a doua parte la începutul acestui an.
- Ai declarat că „Norul Nouă” este „probabil cel mai optimist album al trupei”. De unde v-ați luat dozele de optimism pentru cele 10 melodii de pe album?
Să știi că povestea cu optimismul e mai degrabă o constatare decât o doză din asta administrată în mod conștient. Și e o constatare ce oricum a venit odată cu momentul în care am finalizat albumul. Și uitându-ne la el, ascultând piesele, am realizat că are acest tonus ceva mai optimist față de precedentele albume, fără ca noi să ne fi propus asta în mod deosebit.
- Tot legat de noul album, care a fost melodia pentru care a durat cel mai mult conceperea versurilor?
Piesa cu cele mai mari dificultăți a fost ”Un semn”, pentru că intuiam cumva starea, dar îmi era foarte greu să pun cuvintele peste melodie. Și în momentul în care am înțeles ce trebuie să se întâmple și am și primit ajutor în sensul ăsta, lucrurile au fost foarte ușor de rezolvat.
- Cât de mult te inspiră muzical piedicile?
Nu știu dacă le iau ca atare în seamă. De-a lungul carierei mele de muzician am avut atât de multe piedici încât sunt destul de antrenat în sensul ăsta, și o spun ca pe o constatare. Iau piedicile în piept și merg mai departe.
- Dacă ar trebui să asociezi traseul muzical al The Mono Jacks cu un vers din melodiile voastre, care ar fi acel vers?
Ar fi un vers în engleză, de pe primul album The Mono Jacks. Și versul este: ”We're all getting older/Reaching out to God”.
- În urmă cu câțiva ani spuneai: „Cu toții am fost abuzați într-un fel sau altul în societate, la nivel de instituții”. Când ai simțit cel mai mult abuzul instituțional?
Pentru mine, abuzul instituțional a fost de departe în anii în care încercam să îmi fac un viitor muzical în străinătate și pe atunci, la începutul anilor 2000, orice călătorie presupunea un filtru vamal oribil. Și deși nu se pune problema că aveam o rasă pe care oamenii nu o agreează sau că eram de o etnie mai greu de acceptat, am simțit pe pielea mea ce înseamnă rasismul. Practic, dacă nu făceai parte din grupul care trebuie, în cazul ăsta din Uniunea Europeană sau dintr-o țară precum Statele Unite sau Marea Britanie, erai un prost și trebuia să suferi ca atare: cozi interminabile la vamă, te forțau să îi mituiești ca să nu stai două zile să îți răstoarne bagajele din autocar. Erau filtre peste filtre, vameșii căutau nod în papură în acte, te priveau de sus. Toate astea mi se par niște abuzuri ce țin de instituțiile astea care ne conduc. E cumva o discriminare geografică.
- Ai descoperit că vrei să faci muzică pe la 17 ani. Care a fost „motorul” acestei dorințe și care a fost cel mai greu pas de la dorință până la realitate?
Adolescența mi se pare o perioadă incredibilă pentru felul în care oamenii se raportează la muzică. Și cred că nu e om care să nu fi vrut în perioada adolescenței să se conecteze cu viața și cu frământările ei prin muzică. Eu nu am făcut excepție și în jurul vârstei de 17 ani am descoperit chitara. Într-o excursie la munte, doi dintre colegii mei de liceu aveau în repertoriul lor piese pe care le auzisem doar pe casete. Ei cântau Nirvana, Radiohead, Green Day. Pentru mine atunci a fost scânteia. Și am vrut să încerc și eu să cânt. Și din clipa aceea am pus mâna pe chitară și nu m-am mai oprit până astăzi. Cel mai greu pas a fost perioada dintre 2000 și 2017, ani în care am muncit ca să îmi văd visul cu ochii. Au fost ani în care am renunțat la joburi de multe ori, ani cu demisii și reangajări. Am avut și o firmă pe care a trebuit să o închid. Am muncit pentru a ajunge în punctul în care să îmi pot câștiga existența doar cu muzica.
- Au fost câțiva ani de pauză forțată în cariera ta muzicală. Cum ai simțit și resimțit acei ani și cât de fecundă a fost acea pauză?
Pauza aceea a venit pentru că altfel nu se putea. De fiecare dată când mă gândesc la o pauză muzicală privind proiectul meu The Mono Jacks, ea vine la pachet cu o schimbare mare de componență. Și este o chestie cu două conotații. Tehnic vorbind, e imposibil să ai o trupă dacă nu mai ai instrumentiști, eram forțat de împrejurări atunci. Și nu în ultimul rând, chiar și atunci când reporneam la drum era nevoie să găsesc oamenii potriviți, să vedem cum reușim să facem ceva împreună.
- De ce în România încă există și persistă cultura ce susține mitul că artiștii sunt morți de foame?
Este un mit ce persistă pretutindeni. Am citit în urmă cu mai mulți ani o carte ce m-a ajutat foarte mult în acest sens. Se numește “Real artists don’t starve” și este o carte pe care o recomand tuturor artiștilor, indiferent de zona lor artistică. Și asta deoarece cartea demitizează ceea ce ai spus mai devreme. Asta nu înseamnă că nu e complicat să trăiești din artă. Însă cred că ce este mai dăunător în acest mit e faptul că, inconștient, îl auzi deasupra capului tău și îl simți suflând rece în ceafă în fiecare zi. E foarte greu să tot auzi această voce ce nu vede un viitor strălucit. Eu la un moment dat am luat decizia să nu mai țin cont de acest mit.
Se încarcă comentariile...
