Concert Roger Waters. Poveşti de la cititorii adevarul.ro: „Pentru mine  «The Wall» nu a fost un album de muzică, a fost însăşi adolescenţa mea”

Provin dintr-o familie cu rădăcini muzicale şi cu toate că (sau, poate, tocmai de aceea) opera şi muzica cultă au ocupat un loc central în familia noastră, asta nu a însemnat că nu s-au ascultat şi alte genuri muzicale. Practic, am crescut şi m-am format muzical ascultând de la Wagner până la Maria Tănase.

Tatăl meu era (şi încă este) mare amator de muzică rock (plecând de la rockabilly, trecând prin rock'n'roll şi terminând cu hard-rock-ul şi heavy metal-ul). Aşa am făcut cunoştinţă cu nume mari: Chuck Berry, Little Richard, Elvis, Black Sabbath, Deep Purple, Led Zeppelin, AC DC şi multe alte nume imense.

Cu Pink Floyd m-am întâlnit conştient în liceu - prin '82 - '83. După ce am început să caut toate albumele lor (pe minunatul vynil), am constatat că deja ascultasem albumul „The Drak Side Of The Moon” - îl avea tata pe una din benzile lui de magnetofon. Şi, deşi acest album îl reţinusem aproape notă de notă, nu avusese un impact major asupra mea.

M-am îndrăgostit cu adevărat de Pink Floyd şi de atmosfera lor psihedelică de-abia după ce am ascultat primele albume. Iar „Atom Heart Mother” rămâne pentru mine până în ziua de azi unul din cele mai revoluţionare albume.

Pur şi simplu sunt într-o poveste de dragoste cu Pink Floyd, poveste care este la fel de vie şi astăzi. Ascult multe alte genuri de muzică - electronică, new age, underground -, dar din maşină nu-mi lipseşte CD-ul cu discografia completă Pink Floyd.

Superb şi ultimul album „Division Bell”. Superbe şi albumele solo ale lui Gilmour, Mason şi Waters. Le am pe toate!

Dar, realmente, albumul care a marcat perioada mea de liceu a fost „The Wall”.

De ce?

Au fost mai multe motive.

Pe de o parte, ca orice licean, eram un rebel. În plus, eram şi vedeta echipei de baschet şi aura mea de rebel era şi mai puternică.

Pe de altă parte, provin dintr-o familie de liberali, iar perioada comunistă a fost pentru noi un supliciu şi o perioadă plină de piedici şi represalii. Aşadar, mesaje de genul „We don't need no education/ We don’t need no thought control” aveau o puternică rezonanţă în sufletul meu de adolescent răzvrătit împotriva regimului şi a sistemului şcolar de-atunci.

În plus, după ce am vazut şi filmul, întreaga imagine fascistoidă a filmului a fost pentru mine ca o alegorie la viaţă schizoidă şi delaţionistă pe care o trăiam atunci.

Dar poate cel mai important plan a fost cel psiho-afectiv. Eram doar un adolescent care, deşi era vedetă sportivă, comportamentul meu era departe de acela al unui macho. Ma interesau mai mult muzica şi literatură. Nu aveam deloc „papagal” şi, ca orice adolescent, pulsiunile hormonale mă împingeau de la spate, iar „discursul” meu faţă de fete era împiedicat, inundat de bâlbe emotive care uneori frizau ridicolul. Drept urmare pendulam între „I need a dirty woman” şi „In perfect isolation” acum vrând să ţin în braţe fata ce-o iubeam, dar care nici nu ma băga în seamă, ca după refuzul ei să vreau să ţin în braţe orice femeie. Ca apoi să mă cuprindă, în idealismul meu, dezgustul pentru ceea ce simţeam. Iar colegii „cu papagal” mă ironizau că sunt fraier şi că mă port frumos şi curtenitor cu fetele, deşi ele mă tratează cu indiferenţă.

În consecinţă, pentru un timp, mi-am construit şi eu propriul zid care să ma apere de cei care râdeau de mine, de cei care mă răneau şi care nu mă înţelegeau. Să mă protejez de dezamăgiri, de refuzurile fetelor, not to „Take away my soul” şi, mai ales, să mă protejez de judecata celor din jur, care nu înţelegeau de ce aveam atâtea sentimente pentru ceva ce nu merită să ai ... Mă simţeam exact ca în „The Trial”. M-am protejat încercând să găsesc în mine tăria şi sistemul de valori care să-mi permită să trec nestingherit prin valurile violente ale vieţii.

Evident că odată cu trecerea anilor de liceu am dărâmat şi eu acest zid şi am ieşit „în lume” mai întărit aşa cum spune şi Waters: „The ones who really love you/ Walk up and down outside the wall/ Some hand in hand”.

Mi-aduc aminte cu zâmbetul pe buze că până şi tatăl meu, mare împătimit de rock (mama era cu muzica cultă), ajunsese să fie exasperat de câte ori pe zi ascultam „The Wall” şi, evident că la volum maxim (mai ţineţi minte şi voi?).

De aceea, pentru mine „The Wall” nu a fost un album de muzică, a fost însăşi adolescenţa mea, a fost canavaua pe care penelul vieţii (şi al celor din jurul meu ?) mi-a(u) pictat anii de formare ca individ şi ca bărbat - a fost „firul Ariadnei” care m-a ajutat să ies la „lumina” maturităţii, a fost fundalul afectiv care m-a ajutat să trec peste dezamăgiri.

Articol semnat de Romeo Dumitru. A câştigat o colecţie integrală Pink Floyd, în 14 CD-uri.  

Toate poveştile trimise de voi pe adresa redacţiei contact@adevarul.ro intră automat în cursa pentru marele premiu: un pachet complet (carte, DVD şi CD-uri) plus o invitaţie dublă la concertul Roger Waters, de la Bucureşti, din 28 august. 

Premiul cel mare va fi acordat pentru cea mai populară poveste - care strânge cele mai multe LIKE-uri şi SHARE-uri pe Facebook de pe site-ul adevarul.ro. 

Mai mult, autorii vor câştiga, prin tragere la sorţi, unul dintre premiile oferite zilnic de „Adevărul” şi partenerii săi, începând de luni, 19 august, până vineri, 30 august:

- Volumul „Inside out. O istorie personal a Pink Floyd” de Nick Mason

- DVD cu filmul Pink Floyd „The Wall”, în regia lui Alan Parker

- DVD Concert Pink Floyd „The Wall” - Live in Berlin 1990

- Colecţia integrală Pink Floyd, în 14 CD-uri 

Pentru mai multe detalii despre concurs ciţiti şi: „CONCURS „Dărâmă zidul care ne înconjoară!” Câştigă o invitaţie dublă la concertul Roger Waters din 28 august”.