Andrei Proca, solistul Robin and the Backstabbers: „Aș caracteriza muzica trupei o deșănțare eclectică“ VIDEO
0Andrei Proca, solistul trupei Robin and the Backstabbers, spune că spleenul este o constantă în procesul creativ. Însă, mai spune el, la baza tuturor stă responsabilitatea de a da publicului piese pentru care trebuie „să strângi din dinți“.
Muzica a făcut parte din viața lui Andrei Proca dintotdeauna. Nu doar că a trăit într-o casă plină cu artiști, ci și porecla, Robin, pe care a îmbrățișat-o, provine tot din muzică: colegii din liceu îl asemănau cu personajul animat ce apărea în clipul piesei „Paranoid Android“ al formației britanice Radiohead. În urmă cu 12 ani, după o călătorie de regăsire în munți, a pus bazele formației Robin and the Backstabbers și a cucerit publicul, „sat după sat“, cu muzica de un „pop melodramatic“.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andrei „Robin“ Proca a vorbit despre legătura din munți și muzică, dar și despre cea dintre public și scenă. Tot el a povestit despre „lumea imaginară în care au loc poveștile din cântece“, precum și despre ce înseamnă procesul creativ al celor șase membri ai formației – Andrei Robin Proca (voce, chitară), Florentin Vasile (chitară, voce), Oigăn (bass), Andrei Fântână (clape, saxofon), Radu Moldovan (percuție) și Vladimir Proca (tobe).
WEEKEND ADEVĂRUL: Tatăl tău a fost solist în trupa de new wave numită inițial Fair Play și apoi Prim Plan. Cât de mult te-a influențat mediul muzical în care ai crescut?
ANDREI „ROBIN“ PROCA: Pot să zic că a creat o premisă bună. Era o chestie foarte firească. Apoi, când am văzut o chitară la un prieten, mi-am adus aminte că de fapt provin din acel background.
- Zeci de legende rock, de la Iris până la Compact, au trecut prin casa părinților tăi. Care dintre artiști ți-a lăsat cea mai specială impresie?
(zâmbește) Poate Alexandru Andrieș. Țin minte că era foarte degajat. Îmi aduc aminte cu plăcere și de Tino Furtună de la Holograf.
- Te-ai revăzut peste ani cu artiștii care au venit la tine acasă?
M-am revăzut cu Tino Furtună, dar nu părea să țină minte petrecerile ținute acasă la părinții mei. Un alt invitat de-ai tatei la petrecerile de acasă a fost Artanu (n.r. – Adrian Pleșca, solistul trupei Partizan), cu care am ajuns la un moment dat coleg. Și, spre marea mea încântare, când m-am întâlnit cu Artanu mulți ani mai târziu și i-am zis că sunt fiul lui Gianni Proca, care se ocupa de organizarea festivalului Bradul de argint de la Miercurea Ciuc, știa într-adevăr la ce mă refer. S-a revăzut și cu tata, au fost momente speciale.
- La un moment dat, la un concert lângă Câmpulung Muscel, tatăl tău te-a adus pe scenă. Cum a fost pentru tine acea primă experiență a scenei?
(Râde) Așa este. Tata este de lângă Câmpulung Muscel, din Berevoești. Cântând acolo, era un fel de revenire acasă pentru tata. Și mi-a zis că au trecut prin tot repertoriul lor și lumea cerea al doilea bis. Le-a spus fanilor că nu mai are ce să cânte, a venit, m-a luat din backstage și m-a ridicat în fața publicului. Țin minte acea imagine. Dacă nu mă înșel, era festivalul Posada Rock. Am fost de multe ori la Berevoești și în zonă. Și mare parte dintre cântecele formației se petrec în mintea mea la Berevoești. Știi cum e: îți creezi o lume imaginară în care au loc poveștile din cântece.
Inspirația, la înălțime
- În 2009 ți-ai luat rucsacul și cortul și ai urcat în Munții Călimani, timp de mai multe zile, ascultând „Graceland“ al lui Paul Simon, ca un soi de remediu pentru deznădejde. Când te-ai întors din munți, te-ai decis să-ți faci trupă. De ce a fost acea singurătate autoimpusă un factor teribil de fecund pentru cariera ta ulterioară?
Așa mi se pare că încep toate lucrurile, cu o încleștare... Este și motivul pentru care primul nostru album s-a numit „Stalingrad“. Și acum când vorbim sunt în zona Munților Călimani, dar nu ascult Paul Simon.
- Din 2010 și până acum ai mai avut dorința unei reveniri la singurătate în munți?
Nu, nu cred. Nu în felul și în modul acela deznădăjduit. Am mai fost prin munți cu colegul meu de formație Oigăn, cu fratele meu Vladimir. Am făcut un traseu și în jurul Muntelui Annapurna (n.r. – munte din Nepal, din cadrul masivului Himalaya), a fost ceva incredibil timp de trei săptămâni. Au fost ieșiri la munte care te fac să vrei să faci albume noi, nu formații noi.
Legătura cu publicul, una autentică
- Ai înființat Robin and the Backstabbers în 2010. Care sunt cele mai speciale amintiri pe care le ai de la începuturile trupei?
Exact începutul trupei a fost un moment foarte special. Când mi-a venit ideea formației, eram într-o zonă fără semnal la telefon, nu am așteptat să cobor complet de pe munte. Am mers la cabana meteo, unde era semnal, și am început să îi sun pe cei cu care aveam să fac formația. Dacă aș fi știut că urmează să avem succes – și ne-a surprins foarte tare – i-aș fi zis naibii altfel formației. La întâlnirile de Crăciun ori de Paște cu familia, toată lumea mă întreabă: „Cum se numește formația ta?“. Și se uită lumea prelung la mine după ce le spun numele formației. Dacă sunt cu taxiul ori într-un Uber, am chitara la mine și lumea află că sunt într-o formație, neștiind de noi, și mă întreabă cum se numește trupa, le spun invariabil că se numește „Sat după sat“. Este mult mai ușor de ținut minte.
- Cum a evoluat comunicarea ta cu publicul din 2010 și până acum?
Comunicarea mea cu publicul e de mai multe feluri. E cea imediată de pe scenă. Și e și comunicarea aceea de PR, în cea mai liberă accepțiune a cuvântului. Și comunicarea asta s-a schimbat foarte mult datorită tehnologiei. Noi nu avem nici cont de TikTok, nici de Snapchat, pentru că nu știu cum să mă adaptez acestor platforme. În schimb, lucrăm foarte mult cu Instagramul. Însă toate aceste lucruri sunt irelevante atunci când le compari cu comunicarea directă.
- Da, acea comunicare autentică...
Ai folosit un cuvânt periculos, „autentic“. Mie mi se pare că a urca pe scenă și a interpreta propriul repertoriu conține și o doză mare de ipocrizie, nu doar de autenticitate. Însă este cumva o ipocrizie cernută, fără de care publicul ar pleca mai dezamăgit. E nevoie și de exagerare pe scenă, însă în sensul cel mai bun.
- Ai cântat de două ori la Londra, în cadrul fEAST, primul festival muzical românesc din Marea Britanie. Cum a fost acea experiență muzicală externă?
Știu că mi-a plăcut foarte mult. Ce îmi aduc foarte bine aminte e că în timpul concertului susținut de trupa Omul cu Șobolani, Dan Amariei a trimis pe cineva după mine, spunându-i: „Spune-i lui Robin să vină acum!“. Și am urcat pe scenă și am cântat o piesă a trupei Omul cu Șobolani, mi-a plăcut foarte mult. A doua zi după ce am cântat, am fost cu fratele meu Vladimir, bateristul formației Robin and the Backstabbers, și cu clăparul Andrei Fântână și am văzut concertul lui Dweezil Zappa, fiul lui Frank Zappa. Am fost de fapt la două concerte ale lui în Londra, unul într-o sală cu 150 de locuri și al doilea într-o sală de 6.000 de locuri. Iartă-mă că vorbesc despre altă formație și despre alte concerte, dar m-ai întrebat ce țin cel mai bine minte de la Londra de atunci.
- Nu e nicio restricție legată de amintiri.
Corect. Îmi place foarte mult cum sună sintagma pe care ai folosit-o. S-ar putea să o folosesc la un moment dat într-un cântec, sună foarte bine ca și concluzie a unei strofe: „N-am nicio restricție legată de amintiri”. Mi-a plăcut foarte mult expresia pe care ai folosit-o.
Până la perfecțiune, persistă frustrarea
- Cât de mult te influențează lupta cu tine însuți în procesul creativ?
Când te lupți cu tine însuți este greu. În momentul în care nu ai mai lupta cu tine se întâmplă lucruri foarte bune. Acum nu mai sunt nesigur pe mine. Trebuie să creezi și un mediu propice pentru ca să îți vină o idee bună. Dacă doar merg prin pădure nu o să îmi vină nicio idee. Dacă însă merg prin pădure știind că o să am o idee, ea o să vină.
- Este Robin and the Backstabbers un catharsis pentru tine?
Este mai degrabă sursa nevoii de un catharsis.
- Dorul este o constantă în muzica Robin and the Backstabbers. De unde această propensiune pentru dor? Cât de mult doare și inspiră dorul?
Nu știu dacă să te contrazic sau nu... De fapt, sunt de acord cu tine. Când aud cuvântul „dor“ mă gândesc la un anumit tip de dor. Însă nu știu cum să îl definesc.
- Criticii au caracterizat muzica Robin and the Backstabbers ca fiind de un „rafinament eclectic“. Tu cum ai caracteriza muzica trupei?
Aș caracteriza muzica trupei ca fiind o deșănțare eclectică, o vulgaritate eclectică, nu un rafinament eclectic. O vulgaritate eclectică ce nu mi se pare suficient de vulgară, să vedem ce ne mai aduce viitorul...
- Cât este spleen (melancolie, tânjit) în procesul de creație a melodiilor voastre?
Procedural vorbind, este foarte mult spleen în procesul nostru de creație. Pentru că este un proces frustrant până când găsești componentele potrivite pentru ceva care merită să existe, pentru o piesă specială. Iar până când găsești aceste componente, nivelul de stres și de tensiune este destul de ridicat, însă într-un mod bun. Pentru că simți că ai în mână o idee bună, ce merită mult, și nu vrei să o dai în bară. Și din cauza asta, nevrând să faci lucrurile doar pentru a fi făcute, nevrând să emiți un sunet doar pentru a avea un sunet acolo, simți un fel de responsabilitate. Până și în deșănțare există responsabilitate. Mie îmi place să lucrez lent, nu am mare încredere în lucruri ce se întâmplă brusc, dintr-o suflare. Îmi place imens procesul acesta al căutării bucăților unei piese. Nu am nicio problemă cu procesele lungi creative, pe parcursul cărora trebuie să strângi din dinți.
A creat trupa după o călătorie în munți
Nume: Andrei Mihai Proca
Data și locul nașterii: 8 noiembrie 1981, Miercurea Ciuc, Harghita
Studiile și cariera:
Este poreclit Robin încă din liceu, după personajul cu același nume ce apare în videoclipul „Paranoid Android“ al formației britanice Radiohead.
A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, secția de regie film.
A înființat în 2010 trupa Robin and the Backstabbers după o călătorie întreprinsă în Munții Călimani.
În august 2010, Robin and the Backstabbers a fost recompensată cu Premiul Publicului la competiția Stufstock Newcomers.
În perioada 2010-2011 a colaborat ca basist cu formația Partizan.
În 2012, piesa „SPNZRTR“ a ajuns pe primul loc în topul single-urilor de pe iTunes după doar 24 de ore de la lansare.
În 2013, formația a câștigat categoria „Cel mai bun rock alternativ“ la On Air Music Awards pentru albumul de studio „Bacovia Overdrive vol. 1: Stalingrad“, Robin fiind recompensat și cu premiul pentru Artistul anului.
A avut mai multe nominalizări la premiile Maximum Rock și Metalhead.
În aprilie 2014, Robin and the Backstabbers a susținut două concerte la București și Cluj împreună cu artistul australian Mick Harvey, cunoscut în special pentru colaborarea sa îndelungată cu celebrul Nick Cave.
Locuiește în: București
Se încarcă comentariile...
