INTERVIU George Petrou, pianist şi dirijor: „Îmi place să tac“

Dirijorul George Petrou s-a axat pe un repertoriu de muzică barocă, clasică şi romantică, fiind adeptul unei interpretări documentate istoric FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Muzicianul a dirijat orchestra „Armonia Atenea“ pe 8 septembrie, de la ora 22.30, la Ateneul Român. În program a fost drama muzicală „Alessandro“, de Händel.

Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu

Pianist şi dirijor, George Petrou lucrează cu o orchestră din Grecia, care are în componenţă trei români, aşa că se simte foarte aproape de ţara noastră. Duminică seara, muzicienii au cântat pe instrumente de epocă, pe care Petrou le compară cu un Jaguar al anilor ‘60, la care nu contează performanţa – ca în cazul maşinilor moderne –, ci bucuria de a trăi.

Anca Ioana Andriescu: Sunteţi pentru prima dată pe afişul Festivalului „Enescu“.

George Petrou: În primul rând trebuie spus că în Grecia avem tangenţe foarte puternice cu România. Ne simţim foarte aproape de români şi, în ce mă priveşte, am în orchestră trei minunaţi muzicieni: concertmaistrul nostru este român, şefii de partidă de la vioara a II-a şi de la violă sunt tot români. Pot spune că sunt deja obişnuit cu România. Mă simt în elementul meu printre români şi mă bucură foarte mult să cânt în Festival şi să fac această primă vizită la Bucureşti.

Aţi început ca pianist concertist, dar în ultima perioadă sunteţi implicat în proiecte legate de opera barocă în calitate de dirijor.

Nu am renunţat de fapt la pian. Mai cânt încă. În privinţa dirijatului, totul a venit foarte natural, foarte rapid şi foarte uşor. La pian ai de luptat din greu, trebuie să petreci multe ceasuri studiind şi pregătindu-te, dar dirijatul – pentru mine – a fost ceva foarte natural şi atunci mi s-a părut realmente uşor.

Povestiţi-ne despre ansamblul cu care cântaţi, „Armonia Atenea“.

O parte a activităţii noastre este legată de folosirea unor instrumente de epocă pentru interpretarea muzicii secolului al XVIII-lea,  dar şi a partiturilor lui Mozart, Haydn, Beethoven sau Schubert – aşadar, creaţiile de la începutul veacului XIX le abordăm utilizând instrumentele epocii. Aceasta constituie o latură importantă a preocupărilor noastre. Avem însă, desigur, şi o strânsă conexiune cu muzica modernă.

Parcurgând discografia dumneavoastră, am văzut multe lucrări de Händel. Este o opţiune personală sau o întâmplare?

Aşa s-a întâmplat: am fost solicitat, am avut succes, iar apoi mi s-a cerut să dirijez din nou Händel şi – desigur – îmi place Händel. Dar, cu certitudine, nu este „singurul” meu compozitor: iubesc muzica lui Mozart, a lui Beethoven şi mai ales iubesc romanticii. Aş spune că sunt mai degrabă un muzician pasionat de romantismul secolului al XIX-leadecât de zona Barocului, dar şi perioada Barocului are lucrări foarte, foarte frumoase. Îmi face o mare plăcere să cânt la clavecin, să improvizez şi pot spune că şi eu personal, şi orchestra, suntem încântaţi să interpretăm operă barocă. 

Obişnuiţi să conduceţi reprezentaţia de la clavecin?

De obicei am şi intervenţii la clavecin în spectacolele noastre, nu atât pentru că o presupune lucrarea; acompaniez recitativele şi particip la momentele de ansamblu pentru propria mea plăcere. Da, de obicei dirijez din faţa clavecinului.

 Noi toţi suntem norocoşi pentru că Arta este un mare dar din partea lui Dumnezeu către oameni; către cei care o practică sau către cei care doar se bucură de ea.

Cum este să foloseşti instrumente de epocă?

Cu instrumentele de epocă este dificil de cântat. Necesită un efort deosebit, dar rezultatul merită. Cândva, un prieten m-a întrebat: de ce să renunţ la un Ferrari pentru a mă deplasa călare pe un măgar? Răspunsul este totuşi destul de simplu: nu iei un Ferrari în munţi sau ca să traversezi un râu, nu are ce căuta acolo. Cam la fel este şi în muzică: reconsideri lucrările veacului al XVIII-lea şi descoperi noi aspecte, este o revelaţie! Când am ascultat pentru prima dată instrumentele vechi, am fost extraordinar de impresionat: iată câte lucruri despre care habar nu aveam! Suntem atât de familiarizaţi cu sunetul simfonic încât nu bănuim cât de multe alte aspecte sunt de explorat la instrumentele vechi. De exemplu, pentru Prometeu de Beethoven am avut un „corn de baset“ original – un timbru pe care nu îl poţi reproduce cu ceea ce oferă o orchestră simfonică modernă; am avut o harpă Erard din 1802 cu numărul de producţie 72 – un instrument istoric foarte valoros, cu un sunet unic; este complicat de manevrat, face o grămadă de zgomote, cedează, dar... cum să vă spun, făcând din nou o comparaţie cu maşini, e ca un Jaguar din anii ‘60, aproape primitiv. La maşinile moderne contează performanţa, la cele vechi este vorba despre... bucuria de a trăi.

În afară de muzică, ce vă mai pasionează?

Nu prea multe. Muzica este pentru mine nu numai „serviciul“, ci şi hobby-ul, acel ceva de care sunt îndrăgostit. Sunt foarte fericit că trăiesc făcând muzică. Nu mă pot imagina altfel. Îndrăznesc să mărturisesc că mă simt norocos să fac ceea ce într-adevăr îmi place. Cred că artiştii în general sunt norocoşi deoarece se pot exprima prin intermediul artei. Noi toţi suntem norocoşi pentru că Arta este un mare dar din partea lui Dumnezeu către oameni; către cei care o practică sau către cei care doar se bucură de ea. Dar muzica în sine este atât de cuprinzătoare: înseamnă a asculta, a cânta la un instrument, a dirija, a interpreta, a descoperi, a cunoaşte aspecte istorice, a cerceta. Viaţa unui muzician este foarte diversă şi există desigur şi alte lucruri care îţi fac plăcere, dar pentru mine muzica este pe locul I. Îmi place însă foarte mult liniştea, după atât de multă muzică. Da, îmi place să tac, sau să vorbesc în linişte cu prieteni, împărtăşind această linişte...