Cinema-Recomandări

Fie ele drame sau comedii, filmele cu şi pentru adolescenţi au standardele şi locurile lor comune. „Ultimul cântec“ este o peliculă destinată în special generaţiei tinere. Este confundată drama cu melodrama, şi are ca protagonistă o vedetă foarte populară (Miley Cyrus, produs al fabricii de modele cuminţi din studiourile Disney, ajunsă pe culmile celebrităţii odată cu interpretarea rolului din „Hannah Montana“, care ofer

Ultimul cântec

Titlu original:  The Last Song

Povestea este simplă: Ronnie (Miley Cyrus) petrece vara, forţată de împrejurări, la casa tatălui său (Kinnear, actorul care ridică ştacheta filmului). Încă stresată de divorţul părinţilor, Ronnie este iritantă atunci când nu este nervoasă şi, în cea mai mare parte a timpului, este pur şi simplu antipatică. Tatăl şi fratele junior al lui Ronnie se înţeleg bine şi îi tolerează cam multe bosumflări junei rebele.

Cel mai dorit băiat din orăşel se arată sincer interesat de ea, dar, oricât de mult sirop romantic ar adăuga regizoarea Robinson, povestea despre cuminţirea adolescentei rebele scârţâie serios. Nu sunt vinovate nici mult prea bunele şi mult prea multele bune-intenţii, nici regia foarte cuminte, dar corectă ci, scenariul şi mai ales protagonista. Miley se pricepe la mimat iritări ieftine, dar nu reuşeşte să facă din Ronnie un personaj memorabil.

Rebela cu jumătate de măsură (un piercing în nas şi vegetarianismul nu se pun ca rebeliune) învaţă că în viaţă contează şi alte lucruri în afară de mofturile personale. Un film plat, deloc inspirat în materie de dialoguri şi drame, recomandabil numai adolescentelor sensibile, doritoare de scuze cinematografice pentru suspinat şi lăcrimat în sala de cinema.

Regie :  Julie Anne Robinson;  Distribuţie: Miley Cyrus, Greg Kinnear, Bobby Coleman, Liam Hemsworth, Hallock Beals

The White Ribbon

Titlu original:  Das Weisse Band

Acţiunea are loc în Germania, la început de secol XX, într-un sat anonim, unde se întâmplă o serie de accidente îngrijorătoare. Un profesor care suspectează un complot al elevilor săi împotriva adulţilor. O dispariţie. În câteva cuvinte, un film impecabil, rece, elegant şi plin de anxietăţi, premiat cu Palme d'Or la Cannes. Ce a făcut Haneke nu este doar o dramă de epocă, rafinată, filmată în alb-negru şi capabilă de un suspans remarcabil. „The White Ribbon" („Panglica albă") din titlu, simbol al purităţii, dar şi al pedepsei, este emblema unei lumi pe cale de dispariţie: satul, în care adulţilor încep să li se întâmple lucruri inexplicabile, nu este decât un ultim bastion al unui feudalism desuet.

Condusă de Baron şi biserică, mica adunare de oameni ascunde, dincolo de uşile închise, secrete murdare şi brutale. Captiv într-un mister cu contururi neclare, spectatorul nu are decât o opţiune: urmărirea atentă a anchetei pe care o porneşte tânărul profesor şi imersarea în lumea de atunci, cu regulile, pedepsele şi, mai ales, disfuncţionalităţile ei. Catalogat de unii drept studiu al condiţiilor care au dus la instaurarea nazismului, filmul nu are vreo miză politică, dar cartografiază distant mecanismele prin care violenţele secrete din casele onorabililor părinţi se întorc împotriva lor.

Toate accidentele suspecte au loc în aer liber, în plină zi. Citit printre rânduri, filmul (care nu elaborează vreo teză intelectuală sau pretenţii politice) este o monografie a ipocriziei unei societăţi capabile de cruzimi şi concepţii vetuste. O capodoperă în egală măsură captivantă, dar şi frustrantă, în care suspiciunea joacă un rol central. O lecţie de cinema, dar şi un avertisment referitor la repercusiunile exceselor moralizatoare.

Regie :  Michael Haneke;  Distribuţie: Christian Friedel, Leonie Benesch, Ulrich Tukur, Ursina Lardi, Fion Mutert