Centenar Gheorghe Halmoş. Muzica, un mod de a fi

Când urc strada piezişă şi tristă simt la fiecare pas eterna blasfemie a timpurilor noi. Se pare că toţi trăim în prezentul nostru şi vrem să ne punem neaparat pecetea pe cele printre care vieţuim. Şi nu întotdeauna facem asta cu grijă pentru moşteniri.

Un text de Marius Tabacu

Dar, pentru mine, strada are o melancolie aparte. Fie că e din nostalgia tinereţii, fie că e doar o închipuire schimonosită de trecerea vremii, gâfâielile de acum îmi amintesc de ceva ce – poate dintr-o infatuare găunoasă a maturităţii târzii – mi se pare pierdut, poate doar pentru timpurile noastre. Fizic, strada e ca mai toate străzile vechi ale Clujului: cu vile mai mult sau mai puţin dărăpănate şi cu peceţi ale unui gust pe care sper că nici generaţiile viitoare nu vor fi dispuse să-l accepte. E cam ca cimitirul alăturat, în care criptele noi, cu marmură şi sticlă dau tonul unei opulenţe care sfidează umilinţa în faţa tainei vieţii de apoi.

Am urcat prima oară strada Bisericii Ortodoxe pe la începutul anilor ’70. Sava Gheorghe, profesorul meu de pian, mă ducea la maestrul lui – Gheorghe Halmos, un nume viu în viaţa tuturor melomanilor de atunci. Salonul din vila patinată avea toate atributele pentru ca unui novice ca mine să-i tremure şi clipa în care s-a născut: un spaţiu bine temperat de mobilierul biedermeier, pianul încărcat de partituri, iar pe mânerul ferestrei, un umeraş cu fracul pregătit pentru concertul din seara aceea. Habar nu am ce i-am cântat, el urma să se opintească cu Concertul al doilea de Brahms. În schimb îmi amintesc de parcă ar fi fost mai deunăzi delicateţea cu care a încercat să mă liniştească, de blândeţea cu care a cântat apoi piesele cu care venisem eu pregătit. La el totul era firesc, muzica se înfiripa sub degetele lui de parcă ar fi improvizat-o. 

Puterea de seducţie

Cu timpul, am avut norocul să devin aproape un obişnuit al acelui salon. S-a întâmplat nu o dată să ne sune cu rugămintea (!) să-i ascultăm câte ceva din cele pe care se pregătea să le interpreteze în curând. Aşa am ascultat de mai multe ori sonata Hammaerklawier. Eram un fel de public pentru studiu. Îşi punea la încercare memoria, spontaneitatea – nu în ultimul rînd puterea de seducţie – într-un fel de joacă serioasă de-a concertul. Se înfuria dacă nu-i ieşea ceva, relua cu nonşalanţă (doar nu era pe scenă, nici noi nu eram critici muzicali cu condeiele prelungite în presa vremii) ca apoi seara să continue de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Era un cozeur la fel de degajat precum interpretul, care cred că ştia toată literatura pianistică pe de rost. Iar pe deasupra o ştia cu atâta nonşalanţă de parcă nu ar fi trebuit să o înveţe niciodată. Ştia şi lucruri pe care nu avea de unde să le ştie. Îmi amintesc de Improvizaţiile lui Bartók. Una din ele are indicaţia Kissé ázottan (Niţel cherchelit). Nu mi-l imaginez să fi băut o sticlă întreagă de vin în toată viaţa lui. Dar atunci, la pian, era pilit de-a binelea şi, mai ales, se vedea pe el că starea cu pricina îl satisface. Citise la fel de mult. Mai bine zis era extrem de cult, fiindcă felul discret în care îi ieşea cultura la iveală îţi dădea impresia că o avea de la naştere. 

Un umor desăvârşit

Era un fel de Rockefeler despre care se spune că, atunci când un ziarist lipsit de tact l-a întrebat cum se pot face atâţia bani, el i-ar fi răspuns: Geld man habt („banii îi ai“). Şi mai avea ceva ce într-adevăr nu se poate învăţa: un umor desăvârşit. Felul în care povestea cele mai banale situaţii te făcea să simţi că viaţa e mai colorată decât o vedem în obtuzitatea noastră cotidiană. Am fost martor la o scenă, într-un restaurant de la Weimar, când maestrul i-a explicat Anei Nikolaevna cum cântă stundenţii Sonata facile de Mozart (era piesa pe care erau obligaţi să o înveţe toţi pentru prima oră). Vorbea o germană fluentă, dar şi fără ea, era suficient să-i urmăreşti mimica, să asculţi masa „cântând“ şi să te chirceşti de râs, cu discreţia cerută de ambianţă şi de personalitatea lui. 

Avea un fel de a fi care, pentru cei care nu-l cunoşteau, putea părea afectat. De fapt, era un fel platoşă pe care o purta, mai mult sau mai puţin conştient, cu aceeaşi nonşalanţă, ca să se apere de lumea în care a fost să trăiască. Drumul lui de la Oradea la Budapesta, la Viena, în lagărul de muncă forţată, apoi din nou de la Oradea, la Cluj şi Bucureşti a fost marcat de cinismul tragic al epocii sale, împovărat de consecinţele etniei sale. Şi-a constatat idealurile spulberate când mustea de iluzii. A cântat cu Enescu, apoi cu Silvestri pe vremea când Ana, Luca şi cu Dej…. A făcut tot felul de integrale îngheţând de frig, deopotrivă acasă şi pe scene. A făcut din muzică un fel imponderabil de a fi. 

Şi a rămas tot timpul un domn.

Cînd urc strada piezişă şi tristă simt la fiecare pas adierea pierdută a eleganţei.