De ce căutăm sporturile extreme?Legătura dintre psihic şi acest tip de activitate fizică

De
ce căutăm sporturile extreme?Legătura dintre psihic şi acest tip de activitate
fizică

Sporturile extreme au o componentă biologică şi un grad înalt de ereditate

În mod paradoxal, cu cât vieţile noastre au devenit mai puţin periculoase, cu atât am început să căutăm activ pericolul. Care sunt explicaţiile specialiştilor.

Trăim în cea mai sigură perioadă din istorie, conform psihologului şi scriitorului Steven Pinker. Sunt din ce în ce mai puţine războaie şi oamenii mor mai rar ca urmare a violenţei sau a epidemiilor, ceea ce a făcut ca speranţa de viaţă să ajungă la 70 de ani la nivel mondial, nivelul sărăciei la nivel global a scăzut şi lumea e mai democratică decât niciodată. Dar, în mod paradoxal, cu cât vieţile noastre au devenit mai puţin periculoase, cu atât am început să căutăm activ pericolul. Sporturile extreme şi expediţiile periculoase au devenit din ce în ce mai populare în această fugă după senzaţii tari. Dr. Gabriella Bondoc, medic primar psihiatru Clinica Hope, oferă câteva explicaţii.

De ce ne plac activităţile extreme?

„Într-o activitate extremă  - care prezintă un pericol real sau imaginat, corpul şi creierul nostru se schimbă. O structură mică în formă de migdală, de la baza creierului, depistează pericolul şi declanşează secreţia de dopamină, adrenalină, endorfine şi alţi hormoni, pentru a mobiliza corpul pentru supravieţuire. Câmpul vizual se îngustează, pulsul creşte, ceea ce măreşte şi cantitatea de oxigen din creier“, afirmă psihiatrul.

Senzaţia durează aproximativ 60 de secunde şi unele persoane spun că e ca şi cum ar avea superputeri pentru puţin timp. „Cocktail-ul de hormoni care îi fac să se simtă imbatabili e ceea ce îi face să caute aceste experienţe iar şi iar.“
Psihologul Marvin Zuckerman a conceput un test de personalitate în anii ’70, care identifica patru tipuri de vânători de senzaţii tari: persoane care caută aventuri - activităţi precum săritul cu paraşuta sau bungee jumping; persoane care caută noi experienţe  - activităţi precum călătorii în destinaţii exotice sau încercatul unor mâncăruri nefamiliare; persoane care caută modalităţi de a scăpa de inhibiţii  - activităţi care implică crearea de conexiuni cu alte persoane; persoane care sunt susceptibile la plictiseală  - activităţi noi, deosebite.
„Zuckerman spune că acest comportament are o bază biologică şi un grad înalt de ereditate, ceea ce sugerează că e programat în genele şi sistemul nostru nervos. Conform acestuia, căţăratul la altitudini mari sau săritul de pe clădiri înalte sunt doar un substitut pentru vânatul mamiferelor mari al strămoşilor noştri, unde potenţialul fatal era foarte mare. Numai că în trecut aceste activităţi asigurau supravieţuirea, pe când astăzi ne oferă plăcere.“
Există şi cercetători care susţin că există o serie de beneficii ale căutării de senzaţii tari şi angajării în activităţi extreme: copiii îşi înfruntă fobiile, expunându-se la stimulii înfricoşători şi depăşindu-şi astfel frica; ne descoperim noi abilităţi în timpul acestor activităţi extreme, pe care le putem folosi mai târziu în situaţii cu adevărat periculoase, oferindu-ne astfel mai multe şanse de supravieţuire; afişăm curaj şi aptitudine în situaţii riscante, ceea ce poate juca un rol în atragerea partenerilor de viaţă, care ne vor percepe ca fiind mai capabili şi mai atrăgători; unii cercetători sugerează că dorinţa de senzaţii tari e baza motivaţiei de a călători şi de a cunoaşte culturi şi civilizaţii noi, potrivit specialistului.


Pericolele activităţilor extreme

Zuckerman a dezoltat şi o scală care măsoară nevoia de stimulare şi expunere la condiţii extreme. „Cu cât scorul e mai mare, cu atât e mai probabil ca persoana respectivă să caute stimuli noi, în loc să-i evite, să aibă dorinţa de a se aventura în comportamente riscante şi impulsive. În mod previzibil, aceştia au hobby-uri mai riscante decât populaţia generală, precum paraşutism, motociclism, escaladă montană şi scufundări.“

Deşi poate părea că dorinţa de senzaţii tari se limitează la alegerea unor hobby-uri periculoase, aceasta are implicaţii mult mai importante. Cei care caută activ senzaţii tari, au şanse mai mari de a fuma, de a avea dependenţe  - de alcool, droguri, de a avea relaţii sexuale riscante, de a participa la jocuri de noroc şi de a alege slujbe riscante şi flexibile, care îi pun în pericol atât pe ei, cât şi pe alţii  - familie, colegi, apropiaţi.

Cum ajungem să avem o astfel de predispoziţie

E clar că dacă avem o predilecţie pentru căutarea senzaţiilor tari, asta vine la pachet cu o serie de riscuri în mai multe aspecte ale vieţii noastre. Dar cum ajungem aşa şi există vreo metodă de a preveni asta?
„Un studiu din 2014 a descoperit că cel puţin o parte din acest comportament e determinat genetic. Asta înseamnă că încă de dinainte să ne naştem, am fost programaţi să fim mai aventurieri decât ceilalţi. Nu se ştie exact cum afectează această predispoziţie genetică comportamentul oamenilor, dar o ipoteză este că influenţează modul în care dopamina e procesată în corp, aceasta fiind neurotransmiţătorul implicat în comportamente motivate de recompensă şi generatoare de plăcere  - dopamina joacă un rol important şi în dependenţe.“ Cercetătorii cred că persoanele care au un comportament riscant au mai mulţi receptori pentru dopamină, ceea ce are două efecte: e nevoie de mai multă dopamină pentru a atinge o stare de stimulare şi e posibil ca aceste persoane să simtă o plăcere mai intensă în timpul senzaţiilor extreme, ceea ce îi motivează mai mult decât pe ceilalţi să le caute, ca să obţină din nou acea senzaţie.
„Unele studii sugerează că apetitul pentru aventură e legat şi de experienţele noastre intrauterine şi de nivelul de testosteron la care am fost expuşi în pântecul mamei. Testosteronul e produs atât de făt cât şi de mamă şi se crede că testosteronul prenatal afectează structurile cerebrale care guvernează frica şi recompensa. Cu cât cantitatea acestuia e mai mare, cu atât creierul va fi „masculinizat”, indiferent de sexul fătului. Expunerea la niveluri crescute de testosteron în uter a fost asociată cu un comportament mai riscant la maturitate, predilecţie spre dependenţa de jocuri de noroc şi asumarea de riscuri financiare.“
Mediul şi familia în care creştem nu pot fi nici ele neglijate, însă. „Relaţia de ataşament pe care o stabilim cu îngrijitorii noştri ne modelează şi influenţează comportamentul pentru tot restul vieţii. Cei care au ataşamente nesecurizante  - anxioase, evitante, ambivalente, adică o relaţie nu tocmai sănătoasă cu mama şi ceilalţi îngrijitori, sunt mai predispuşi spre participarea la activităţi periculoase decât cei cu ataşamente securizante.“
Unii experţi susţin chiar că sporturile extreme şi situaţiile riscante îndeplinesc funcţia de reglare emoţională. „Conform acestora, persoanele care practică aceste sporturi au dificultăţi în a simţi emoţii, condiţie numită alexitimie. Astfel, scopul adesea inconştient din spatele acestor aventuri e acela de a simţi o emoţie primară, care nu le e accesibilă în contexte normale, şi anume, frica. Aceasta ar explica şi de ce persoanele care suferă de tulburare de stres post-traumatic, pentru care o caracteristică e aplatizarea emoţională, sunt predispuse către comportamente riscante.“


Terapia prin aventură

„Aşa cum am menţionat şi anterior, există însă şi numeroase beneficii ale aventurii, iar recent acestea au fost valorificate în cadrul unui nou tip de terapie, destinat în special adolescenţilor. Adolescenţa e o perioadă critică pentru sănătatea mintală, descrisă încă de la începuturile psihologiei ca o etapă furtunoasă şi stresantă. Jumătate din toate afecţiunile psihice apar până la vârsta de 14 ani, iar un studiu al Salvaţi Copiii estimează că în România există 880.709 de copii cu probleme de sănătate mintală. Din păcate, există prea puţine resurse pentru copiii şi adolescenţii care au nevoie de sprijin profesional pentru a depăşi cu bine aceste dificultăţi. În România, există judeţe unde este doar un psihiatru pediatric. Iar serviciile de sănătate mintală româneşti sunt concentrate în spitale psihiatrice, care nu sunt neapărat cele mai potrivite medii pentru a trata adolescenţii aflaţi la risc.“
Din cauză că lipsa de servicii psihiatrice şi psihologice accesibile este o problemă mondială, nu numai în ţara noastră, a apărut o alternativă sub forma terapiei prin aventură, sau terapia în sălbăticie. „Acest termen este unul care înglobează o varietate de activităţi în aer liber, facilitate de specialişti în sănătate mintală  - psihoterapeuţi, psihiatri, cu grupuri de copii sau adolescenţi. Aceste activităţi pot include orice, de la excursii cu canoe, la aventuri în deşert, căţărat pe munţi sau drumeţii prin gheţarii din Islanda. Programele durează de obicei cel puţin trei-patru săptămâni, unele având opţiuni şi mai lungi. Deşi multor părinţi le poate fi teamă să-şi lase copiii să meargă în aceste excursii cu potenţial de pericol, rezultatele sunt spectaculoase: unele studii au descoperit că rata de recidivă pentru adolescenţii care au beneficiat de acest tip de aventură era mai mică decât la cei tratataţi în cadre tradiţionale, instituţionale. De asemenea, progresul se menţine pe parcursul mai multor ani de la efectuarea terapiei. Deoarece există foarte multă variabilitate în ceea ce priveşte aceste programe, există şi rezultate diferite şi e greu ca aceste intervenţii să fie standardizate. În plus, nu există o explicaţie clară pentru eficacitatea lor.“

Dar combinaţia de pericol şi aventură, grup şi trăit în natură, precum şi influenţa specialiştilor în sănătate mintală asupra tinerilor, dau rezultate.
„În concluzie, situaţiile riscante sunt o componentă importantă a vieţii încă de la începuturile speciei noastre, iar eliminarea acestora e imposibilă şi ne-ar răpi experienţe valoroase, din care putem învăţa şi creşte. Ca orice comportament însă, căutarea senzaţiilor tari poate deveni nocivă atunci când e excesivă, aşa că e vital să fim conştienţi dacă avem o predispoziţie spre comportamente riscante şi să învăţăm să o controlăm.“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: