Apostolii Epocii de Aur, episodul #22. De ce-a uitat „Dumnezeu“ de lumea pe care a creat-o
0Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.
22 decembrie 1989, cartierul Primăverii, Bucureşti, câteva minute înainte de ora 10.00. Dumitru Popescu, membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român iese din locuinţă şi se întâlneşte cu vecinul său Victor Athanasie Stănculescu, numit ministru al Apărării după sinuciderea suspectă a lui Vasile Milea. Generalul, abia sosit de la Timişoara, şchiopătând şi obosit, era aşteptat de o maşină de la ministerul pe care-l conducea. Stănculescu nu vrea să defileze prin oraş într-un autoturism de armată, şi preferă să-l ia Popescu. Cei doi se urcă în maşină, Popescu în faţă, Stănculescu în spate şi se îndreaptă către ultima şedinţă de partid din România comunistă. Sunt în întârziere. Ajung în ultimele trei minute. Şedinţa se consumase.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
Popescu pleacă spre Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu“, al cărei rector e din 1981, şi îi trimite pe studenţi acasă. Mai târziu îşi va aminti că, în doar un sfert de oră, deja îi vede plecând spre gară. Academia e goală. Popescu deschide televizorul. Pe ecran: artiştii populari Mircea Dinescu şi Sergiu Nicolaescu cheamă oamenii de bine să apere Televiziunea, să se pună în slujba poporului. Popescu se urcă în maşină, să ajute şi el. Pe drum, scoate o eşarfă şi o flutură pe geamul maşinii în semn de victorie. Nu e lăsat să intre în Televiziune, se duce acasă, stătea aproape, vorbeşte la telefon cu directorul Petre Constantin, care îi trimite o maşină. Ajunge din nou în epicentrul puterii. Vrea să vorbească la televizor. Lângă el, mai sentimental, Dan Deşliu vrea să spună o poezie. Nu mai apucă niciunul să spună nimic. Sergiu Nicolaescu îi roagă să sprijine democraţia în altă zi şi în alt loc. „Poate altădată, dar nu azi. Vă rog eu foarte mult să înţelegeţi.“ Popescu înţelege. Pleacă.
Îl găseşte pe Titus Popovici, membru CC al PCR şi propagandist talentat, alături de care pleacă spre CC, pe jos, chiar dacă era iarnă, iar lui Popescu i se furase cojocul de oaie în Televiziune. Abia reuşesc să intre în clădire, e haos, lifturile nu funcţionează, se îndreaptă către o şedinţă despre care le vorbise Nicolaescu. Nu sunt lăsaţi să intre. Ion Iliescu dăduse ordin să nu mai intre nimeni. Dar nici să iasă nu pot. Uşile sunt blocate. Popescu vede o ferestruică şi zice că o să se strecoare pe-acolo. Reuşeşte: „Mi-am dat drumul afară. Din fericire m-a prins un bărbat voinic.“ Pleacă acasă, ajunge seara. Momentele epice sunt reconstituite pe baza mărturiilor lui Popescu din volumul ce poartă sublimul titlu „Am fost şi cioplitor de himere“.
Abandonat pe drumul democraţiei
Lui Popescu i se închiseseră în faţă toate uşile în ziua de 22 decembrie 1989. Încercase tot, nu putea renunţa. În câteva ore, se transformase într-un paria, era izgonit, abandonat, singur, atât de singur. Eşuase. Cruntă trebuie să fi fost refularea aceasta teatrală a unui sistem pe care chiar el îl păşunase, dar care se camuflase subit cu puloveraşe şi aspiraţii de salvare naţională. Dar baciul plecase, turma era slobodă.
Megafonul cultului personalităţii
Era o vreme când Popescu era supranumit „Dumnezeu“. În comunism, fusese cel care-i scria discursurile lui Ceauşescu. În timpul Revoluţiei însă, nu-şi mai putea pune la lucru limba de lemn. Situaţia se înăsprise. Popescu era unul dintre principalii promotori ai formulelor de elogiere a „geniului“ lui Nicolae Ceauşescu. Nu era singurul, dar era cel mai puternic. Fusese membru în CC pe tot parcursul epocii ceauşiste şi în cea mai mare parte a ei – membru al CPEx (1969-1989). Fusese şeful propagandei ceauşiste într-o vreme în care cultul personalităţii realiza cea mai cumplită zeificare laică a unui dictator român. Popescu fusese megafonul acestui cult, era cel care dădea măsura preamăririi „baciului“ comunist – chiar el era autorul acestei cinice metafore. Arhitectul impenetrabil al imensei potemkiniade a ceauşismului, cum îl numeşte Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Stigmatele lăsate românilor în urma întâlnirii cu el au marcat destine.
Câteva tuşe: Florenţa Albu – „Era pus să ne păstorească, să ne mâne cu biciul, un bici mai subţire, cultivat anume pentru asta“. Mircea Sîntimbreanu – „Rece şi tăios ca un gheţar de lame, cu o suverană greaţă faţă de pălmaşii domeniului [...] Nu lipsit de inteligenţă. În opinia unora, mai curând profita de monopolul inteligenţei. Când ai dreptul să fii singurul inteligent, îndrăzneţ, original, să spargi limbajul de lemn, sigur că eşti «Dumnezeu» (altfel, cognomen exagerat)“. Viorica Năstăsescu – „Mi-a lăsat impresia că este exact ceea ce era de fapt: un tip plin de false pretenţii, pozând într-un intelectual important, dar greu de descifrat pentru noi oamenii de rând, de fapt găunos ca orice activist de partid“. Ioan T. Morar: „A fost pentru Ceauşescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler (n.r. – comparaţia nu-i aparţine). Nu e o comparaţie de dragul comparaţiei. Nebunia cultului personalităţii lui Ceauşescu a fost declanşată de acest monstru cu porniri de atotputernicie“. În volumul său de dialoguri memorialistice, Popescu va explica: „Elogiile pe care i le aduceam erau motivate şi argumentate. Nu am adus laude deşarte. [...] Când mă refeream la persoana lui, invocam motive verificabile, cunoscute de toată suflarea“. Această explicaţie îi atesta magistral infamia. Vom explica.
Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.
„O să vă jupuim de piele“
Revenim: în decembrie ’89, Popescu rămâne, izolat, în locuinţa sa, sub protecţie militară. „În aceste condiţii am petrecut noaptea de Revelion – dându-le de băut (n.r. – soldaţilor), iar ei aducându-mi pâine soldăţească“. Pe 12 ianuarie, fostul ideolog e arestat în „lotul CPEx“. E trimis la Rahova, anchetat, judecat. „Dacă nu vă sinucideţi, dacă nu vă spânzuraţi, vă vom ucide noi. O să vă jupuim de piele şi o să vă punem sare“, strigau oamenii în sala de judecată. Babilonia judiciară din România anului 1990 îl înghenunchează pe fostul demnitar. Popescu putea vedea acum, nemijlocit, adevărata faţă a instanţelor care se războiesc cu „duşmanii poporului“. Trecerea neprevăzută de la statutul de călău la cel de victimă îl demoralizează. Probabil că nu şi-a închipuit niciodată cum arătau anchetele şi închisorile politice ale regimului în slujba căruia îşi pusese toată priceperea. Acum o poate face. La rigoare, metodele nu diferă foarte mult, procesele şi condamnările foştilor comunişti din România democrată rămân, în esenţă, profund antidemocratice.
„Stalin a avut măcar fairplay“
Coliziunea îi aduce un preinfarct. Fostul „Dumnezeu“ e întrupat într-un oarecare, într-un om. Refuză însă lecţiile acestei alterităţi violente. „Cred că poţi face faţă unui torţionar, privindu-l în ochi, dovedindu-i superioritate prin rezistenţă la durerea fizică, la presiunea psihică exercitată profesional. Dar nu poţi rezista unei agresiuni animalice, dezordonate, lipsite de controlul raţiunii, unui asalt canibalic pe de o parte, schizofrenic pe de alta. [...] Vedeţi, sceleratul acela georgian de care vorbeam înainte, Stalin, a avut măcar fairplay-ul, elementara probitate civică să acorde victimelor sale statutul de rival politic, să recunoască periculozitatea lor pentru propria putere“, va scrie în „Am fost şi cioplitor de himere“. Popescu e trimis în închisoare, iar detenţia îi accentuează şi mai mult debilitatea. Nu înţelege de ce trebuie să fie dezbrăcat la piele şi cercetat cu lupa, e cutremurat că trebuie să-şi facă nevoile într-o celulă cu WC deschis, chiar în timpul mesei altora. Rezistă în puşcărie până în 1994, când e graţiat de Ion Iliescu, şi în urma insistenţelor unui prieten comun, senatorul Adrian Păunescu. La 20 septembrie, îi fusese preluat în presă un emoţionant memoriu, prin care-i cerea preşedintelui graţierea ultimilor şase foşti membri CPEx care se mai aflau închişi. Dumitru Popescu e eliberat. De-acum, poate să-şi ducă în continuare luptele pe frontul literaturii angajate.
De cine-şi protejează Popescu statuia
Deşi e eliberat din închisoare, Dumitru Popescu nu va fi niciodată pe deplin liber. Va rămâne prizonierul poncifelor autojustificatoare cu privire la trecutul său. Publică mai întâi volumul „Am fost şi cioplitor de himere“, o pretinsă introspecţie revelatorie, care nu se împiedică de episoadele comode ale amneziei autoprovocate. Tonul autojustificator îi trădează însă lui Popescu culpele trecutului. Explicaţiile rămân superflue. De fapt, cele aproape 600 de pagini ale acestei cronologii personale a comunismului românesc reuşesc să răspundă la prea puţine întrebări. Popescu se limitează păstrând, drept numitor comun, această concluzie găunoasă: omul e sub vremi. E un fatalism de gimnaziu în care se complace omul căruia altădată i se spunea „Dumnezeu“.
Nimeni nu a contribuit mai mult decât Dumitru Popescu la consolidarea mitului Ceauşescu. Un aparatcik înfumurat şi arogant, Popescu pretinde şi statutul de romancier, dar scrierile sale nu sunt decât nişte ridicole panegirice partinice. Vlarimir Tismăneanu, în „Fantoma lui Gheorghiu-Dej“
„Sună ca guiţatul porcului în biserică“
În orice caz, fostul ideolog se dedică scrisului. Îşi completează memoriile cu seria în cinci volume „Cronos autodevorându-se“, în care îşi reia tezele, pe care le împănează cu ceva metafore la kilogram în cele peste 1.000 de pagini. „Unui cititor cu pretenţii medii nu i se poate părea decât greoi, tezist şi scris într-o limbă de lemn asezonată kitsch cu câte o figură de ştil care sună ca guiţatul porcului în biserică“, crede scriitorul Cristian Teodorescu. Iar criticul literar Alexandru Matei îl surprinde şi abuzând de câteva neologisme pe care, ca un om al trecutului, nu prea le-nţelege. „Merită remarcate două: contingenţă înseamnă pentru el tangenţă, iar inextricabil va să zică inexpugnabil. Primul apare atât de frecvent, încât ajunge să-l facă simpatic pe acest lider al minţilor luminate din PCR-ul de pe vremea lui Ceauşescu“, scrie Matei în revista „Dilema veche“, explicând că neologismele scrobite aveau darul de a departaja, în partid, intelighenţia de activiştii obtuzi. Într-adevăr, Popescu face parte din elita intelectuală a partidului. Ca nivel de inteligenţă, e al doilea clasat, după Paul Niculescu-Mizil, cu un IQ de 125 de puncte, potrivit psihologilor care au scris în fişa sa că „are nevoie de pace şi afecţiune şi simte că este tratat fără consideraţie, ceea ce îl tulbură şi îl preocupă“.
Popescu scrie mult. Publică „Focul de paie“ (1999), „Pasajul“ (2002), „Omul zăpezilor“ (2003), „Cândva, după izgonirea din paradis“ (2010), „Artemis sau uzurparea sentimentului“ (2013, pe care o prezintă şi la târgul de carte Gaudeamus, în aceeaşi sală în care cu puţin timp înainte Ana Blandiana şi Romulus Rusan prezentaseră câteva volume publicate de Fundaţia Academia Civică). Locuieşte într-un apartament pe Şoseaua Iancului, în Bucureşti, iar vara pleacă într-un sat din Teleorman, ca să creeze.
Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.
„«Faima» mi se trage din stil“
Totuşi, nu e activ doar pe frontul literar. Se angajează în polemici devastatoare, atunci când simte, mai apăsător, diagnosticul psihologilor. După publicarea Raportului final, se ia la trântă cu Vladimir Tismăneanu, care îi reproşa întocmai rolul nefast în operaţia maniacală de mancurtizare a naţiunii, consecinţă a cultului personalităţii. Popescu răspunde: „De ce a ieşit subsemnatul în evidenţă în această acţiune? Cine va citi declaraţiile publice ale militanţilor de frunte ai partidului, ca şi ale cadrelor locale, va găsi peste tot aceleaşi idei dominante, afirmate răspicat. Diferenţele constau – în cazul meu cu siguranţă – în limbajul folosit. O metaforă e mai pregnantă – mai ales într-un şir nesfârşit de cuvântări –, se reţine mai uşor, prin forţa lucrurilor devine chiar memorabilă. «Faima» mi se trage aşadar din stil“. Nu renunţă să-şi prezinte elucubrant judecăţile despre lume şi viaţă. Se răfuieşte cu cercurile mondiale, deplânge absenţa intelectualilor veritabili pe scena publică, îi critică pe intelectualii oportunişti!
Ce caută în „România literară“?
Cel mai des, Popescu publică în revista „România literară“, coordonată de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. După un eseu publicat în 2014, lung cât jumătatea de veac a comunismului românesc, poetul Radu Vancu reacţionează vehement: cum poate publica Popescu într-o revistă în care cuvântul Paul Goma e suprimat? Nu contează, Dumitru Popescu îşi îngăduie şi i se îngăduie să publice eseuri filosofarde. Ne îngăduim şi noi, iată, să extragem un fragment din textul care l-a necăjit pe Radu Vancu: „Pozitivul şi negativul, favorabilul, contrariul acestuia, norocul şi ghinionul se succed sau coexistă, într-o înlănţuire greu, dacă nu imposibil de evitat, în întreaga structură a societăţii în curgerea generaţiilor, în rostogolirea veacurilor după cum şi în ciclicitatea naturii“. Sublim. Dintr-un text al criticului Alexandrul Matei din revista „Cultura“ se poate explica însă, prezenţa acestor texte în revista-fanion a USR. La 23 de ani, Nicolae Manolescu publică în „Contemporanul“, unde lucrase şi Dumitru Popescu (atunci director la Agerpress) primul său text, unul de susţinere faţă de regim, care îi va permite apoi să devină rapid, prin inteligenţă, intuiţie şi curiozitate, ceea ce ştim cu toţii că a fost. Tot în revista „Cultura“, Ion Brad, aminteşte de cronicile lui Manolescu pentru volumele lui „Dumnezeu“. Iar Cezar Ivănescu spunea, în „Adevărul literar şi artistic“ din 21 august 1994: „Cum poate să se compare un Manolescu cu mine, care, cum apărea o carte de Dumitru Popescu, îi trăgea o cronică în «România literară» [...] Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină în «România literară»? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet!“.
Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină în «România literară»? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet! Cezar Ivănescu, scriitor
Statuia şi păsările cerului
În fine, deşi pare ubicuu prin activitatea lui pe tărâmul literelor, Dumitru Popescu evită întâlnirile faţă în faţă. În cazul preopinenţilor cărora nu le cunoaşte biografia sau faţă de care are sentimente de neîncredere, condiţiile sunt tranşante: fără vreun fel de aparat de înregistrat imagini sau sunet, doar un carnet cu notiţe. E felul său de a-şi păstra intactă propria statuie pe care o contemplă din apartamentul de pe Şoseaua Iancului. Şi, cu un asemenea autoportet puternic raşchetat în ultimii 26 de ani, poate că e normal să te temi de păsările care zboară libere.
„Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru“
Dumitru Popescu se naşte la 18 aprilie 1928, la Turnu-Măgurele, în judeţul Teleorman. Copilăria şi adolescenţa îi sunt marcate de lipsuri, lucru care-i amplifică dorinţa ingenuă de a-şi depăşi condiţia. După liceu, alege să studieze la Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare din Bucureşti, pe care-l absolvă în anul 1951. Deşi nu e membru de partid, Dumitru Popescu se alătură încă din timpul studenţiei activităţilor coordonate de comunişti. De pildă, în vara anului 1948, se înscrie în brigăzile studenţeşti pentru şantierul naţional de la Salva-Vişeu, primul contact şocant cu lumea nouă, după cum avea să spună viitorul ideolog în „Am fost şi cioplitor de himere“: „Lumea nouă constând dintr-o masă de tineri, majoritatea din medii muncitoreşti, unii de la periferia societăţii. O lume bine organizată, disciplinată, dar brutală în accepţiunea extremă“, spune Popescu.
„Sărăcie. Mizerie. Nopţi albe“
Bărbatul îşi prezintă perioada de formare prin prisma neajunsurilor şi diferitelor conflicte ideologice. De pildă, în primul volum din „Cronos autodevorându-se“ povesteşte despre conflictul cu un profesor de liceu după ce primise nota 1, neacordată vreunui elev până atunci, pentru o compunere cu tema libertăţii. Apoi, în studenţie, pare demobilizat de condiţiile vitrege din căminele studenţeşti, ruinate de instabilitatea economică din România de după război: „Camere sordide, pereţi coşcoviţi, tavane şi acoperişuri găurite, zăpada intrând şi pe sub uşa improvizată dn scânduri. Combăteam frigul punând peste noi, în afară de paltoane, geamantanele. Dădeau o înşelătoare senzaţie de căldură. [...] Mâncam o dată pe zi, la cantina unde se nimerea o bucată de mămăligă moale şi faimosul ajutor danez: heringi putrezi, provenind din depozitele trupelor occidentale din Primul Război Mondial. Sărăcie. Mizerie. Nopţi albe. Surescitarea nevoii de confruntare intelectuală“.
Deşi resimte cât se poate de fizic simptomele comunismului de factură bolşevică, Popescu îşi plasează alegerile politice ulterioare în primul rând sub umbrela generoasă a predestinării. Istoria, ca forţă supranaturală, e cea care scrie destinele generaţiei sale, „invitată sau îmbrâncită într-un sistem social deja încropit“. În atare condiţii, luciditatea elevului şi studentului este limitată, scrie Popescu în „Am fost şi cioplitor de himere“. E o scuză de lucru.
Demis de George Ivaşcu de la „Contemporanul“
Acensiunea profesională a lui Dumitru Popescu va începe chiar de pe băncile şcolii. Îl va ajuta Iosif Ardeleanu, un corifeu al cenzurii de sorgine stalinistă, profesorul său de materialism dialectic şi istoric. În anul III de facultate, Ardeleanu îl aduce la revista „Contemporanul“. Se întâmplă în 1950. Primul articol al lui Popescu e despre gazetele de perete uzinale. Munca de redacţie îi solicită însă în mod tragic competenţele: lucrează de la 8.00 dimineaţa până la 12.00 noaptea, iar câteodată nu are timp să plece acasă 2-3 zile la rând. Poate şi ca urmare a zelului său, în doar un an, e făcut şef de secţie la politică internă. Popescu vorbeşte în memoriile sale şi despre influenţa criminală pe care o aveau articolele din „Contemporanul“. O face, însă, mereu la diateza reflexivă: „se urmărea“, „se cerea“, „se blama“, „se aprecia“. În 1955, Popescu „se primeşte“ în rândul membrilor de partid. Decisese istoria. Popescu rămâne la „Contemporanul“ până în anul 1956, iar în ultimele şase luni e trimis la cursul special pentru pregătirea în sfera ideologică de la Şcoala Superioară a Comitetului Central „Jdanov“. E însă chemat de la cursuri, pentru că i se încredinţează un post mai important: membru CC al UTM şi redactor-şef la „Scânteia Tineretului“. Numirea era făcută de Nicolae Ceauşescu, şeful Secţiei organizatorice a CC. Scriitorul Cristian Teodorescu adaugă o nuanţă importantă acestui şir de întâmplări: „Omul [...] uită să spună că a fost dat afară de la «Contemporanul» de George Ivaşcu, ca incapabil. Cel puţin aşa declara Ivaşcu şi după ce Dumitru Popescu devenise Dumnezeul culturii române“.
Dej? „Ştia să fie curtenitor“
În orice caz, după un stagiu de patru ani la „Scânteia Tineretului“, Popescu face un salt fabulos: director general al Agerpres (1960-29 iunie 1962). Din această postură, ajuge să fie mereu în proximitatea dictatorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru care nutreşte un soi de fascinaţie: „Ştia să fie curtenitor. [...] Îţi dădea iluzia unei libertăţi interioare, te slobozea ca să te mişti, să acţionezi în afara cercului de fier al ierarhiei, să munceşti neconstrâns de fatalitate, ci dintr-o pornire proprie, înţelegând singur, convingându-te sincer că aşa trebuie“. E impresionat Popescu şi de plenara pe care o ţine Dej în 1962, pentru a marca încheierea procesului de colectivizare în România. Ce-nţelege Popescu: „Pe mine personal, încă foarte naiv, pur şi simplu m-a zguduit intervenţia lui din acea plenară, dar mi-a deschis şi o perspectivă inedită asupra politicii, pe care n-am putut s-o uit niciodată. Ea mi-a provocat frecvent crize de imaginaţie cu privire la posibilele consecinţe ale erorilor politice“. Carevasăzică, Popescu învăţase cum se supravieţuieşte în partid: evitând erorile politice, adică disidenţele de orice fel. Rămâne măcar puţin curios faptul că, prin funcţia sa, nu ştia deja acest lucru.
De ce îl aprecia pe Răutu
În fine, Popescu nu rămâne mult la Agerpres. În iunie ’62, e trimis vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, adică adjunct al ministrului Culturii, odioasa Constanţa Crăciun. El e responsabil cu teatrele, muzica şi artele plastice, dar şi de Direcţia relaţiilor externe.
„Cred că de ruşine am primit“, spune Popescu în memoriile sale, unde-şi arogă şi rolul de reformator al instituţiei, chipurile!, creată pentru a scoate din impas cultura românească. La o adică, rezultate mai eficiente ar fi avut, poate, dacă ar fi scos-o din închisoare. Modelul politic al lui Popescu e Leonte Răutu, cenzorul suprem al presei culturale şi politice din vremea aceea, pe care-l apreciază însă pentru „rafinamentul polemic, talentul de pamfletar caustic, bine documentat şi incisiv, folosite în slujba compromiterii şi veştejirii diferitelor măşti ale propagandei occidentale şi a mărunţilor prozeliţi de pe la noi“ – fragmentul e extras din volumul I al seriei „Cronos autodevorându-se“, tipărit în 2005!
Scribul principal al lui Ceauşescu
Totuşi, în februarie 1965, la puţin timp înainte de moartea lui Dej, ajunge redactor-şef la „Scânteia“, unde descoperă cu groază politizarea ziarului şi mentalitatea simplistă, dogmatică.
„În niciun fel imputabilă lui Răutu, ci doar conducerii redacţiei şi jurnaliştilor“, îl ironizează Tismăneanu în „Perfectul acrobat“.
Din noul fotoliu, e şef al colectivului redactării documentelor pentru congresul din iulie ’65, în urma căruia Ceauşescu a fost ales secretar general, şi e din ce în ce mai aproape de tânărul lider comunist. E principalul consilier de presă al lui Ceauşescu, alături de care scrie declaraţia comună după prima vizită a acesuia în URSS şi, în general, devine scribul principal al dictatorului. De la Congresul din ’65 şi până în 1989, nu mai coboară din CC al PCR.
În redacţia de la „Scânteia“, deşi-şi asumă, pe bună dreptate, o deschidere ideologică a oficiosului de partid, rămâne acelaşi intransigent. Se pare că porecla de „Dumnezeu“ i-a venit chiar de la subalternii din redacţie, după ce, în urma unei şedinţe de partid cu jurnaliştii din presa centrală, ar fi spus: „Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru“.
(fotografii: volumul „Cronos autodevorându-se“)
Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
Cum s-a construit cultul personalităţii
În dreapta lui Nicolae Ceauşescu, la ONU. FOTO: Coperta „Cronos autodevorându-se“
„Mă cucerise prin deschiderile sale. Îmi provocase o adevărată revelaţie. Şi căpătasem convingerea că nici mort nu va ceda, nu va coti, nu se va întoarce din drum. Naivitate? Fatalitate?“. Dumitru Popescu-Dumnezeu, despre Ceauşescu, în anii ’90. Fostul ideolog se foloseşte abuziv de senzaţia de relativă deschidere pe care dictatorul reuşise să o genereze la începutul dictaturii sale. Sedus de jocul făţarnic al lui Ceauşescu, Popescu îşi justifică întreaga carieră de lângă dictator. „El pe Dumitru Popescu îl folosea, nu-l considera activist de partid. Nu-i plăcea că era arogant. Nu-i plăcea că Popescu nu se bucură de multă simpatie în rândul oamenilor de cultură prin modul lui de a lucra cu ei“, explică Ştefan Andrei, tovarăş apropiat al demnitarului, în „I se spunea Machiavelli“.
Totuşi, Popescu vede în Ceauşescu un partener pe care se poate bizui, dornic să înveţe, un reformist, ce să mai. E impresionat, de pildă, de deschiderea dictatorului către pictura abstractă – pe care se pare că încerca să o înţeleagă, oricum o accepta. Îi înţelege tendinţele naţionaliste în raport cu antisovietismul dictatorului – şi empatizează cu ele, iar aici perioada de formare are un rol important. Astfel, îl sprijină pe Ceauşescu în planul său de a forma o conştiinţă socialistă a oamenilor muncii. În plus, mai are un argument: conştiinţa nu costă bani, nu afectează bugetul unei societăţi oricum sărace. E începutul formării a ceea ce astăzi numim cultul personalităţii lui Ceauşescu.
Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.
Nicolae Ceauşescu şi liderul chinez Hua Kuo-fen, supravegheaţi ideologic de Popescu-Dumnezeu Foto: Fototeca online a comunismului românesc
Popescu refuză să-şi asume această responsabilitate evidentă pentru toţi, nu pentru el. Îl culpabilizează aici pe Maurer, care ar fi fost vioara întâi a rezistenţei împotriva sovieticilor, deci factorul determinant al ideologiei naţional-comuniste. Puţină dreptate tot are: într-adevăr, Maurer îi sugerase dictatorului să-şi întărească autoritatea de conducător necontestat al României. Cea mai bună ocazie: Congresul al X-lea al PCR, din 1969. Iată-l şi pe Popescu, la acelaşi congres, fetişizând conceptul de libertate până la golirea lui de conţinut: „Umanismul socialist a ieşit din filele manualelor şi a pătruns în viaţă. Una din nenumăratele dovezi este dezavuarea publică de către partid a suspiciunii – acest nefast element de coroziune a relaţiilor sociale. [...] Partidul a încurajat pe fiecare om să gândească cu capul propriu, [...] să fie el însuşi, prin aceasta să fie cu totul al societăţii, al ţării“. Şedinţa aceasta e o piatră de hotar pentru felul în care imaginea dictatorului va fi reprezentată ulterior în România. Popescu era şeful Secretariatului Congresului.
Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.
După sejurul dictatoului în China şi Coreea de Nord şi după publicarea Tezelor din iulie ’71, omagierea lui Ceauşescu a început să atingă forme exorbitante. La câteva luni după publicarea Tezelor, la Plenara CC din noiembrie 1971, Popescu spune: „În perioada care a trecut ni s-a înfăţişat şi mai clară, în adevăratele sale dimensiuni, însemnătatea excepţională a aşa-numitelor «teze din iulie» ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. El s-a ridicat cu forţa spirituală pe care i-o cunoaştem împotriva mersului de la sine, împotriva cursului automat al vieţii sociale într-un domeniu fundamental: transformarea revoluţionară a conştiinţei şi gândirii omului“. Laudele astea sunt şi un fel de mulţumire: în toamna lui ’71, Popescu fusese numit în funcţia de ministru al Culturii (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). Prima victimă a „tezelor“ şi a lui Popescu e filmul „Adio, dragă Nela“, o comedioară uşoară, redifuzată fără succes după ’90.
Istoricul Cristian Vasile explică, în „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu“, programul noului ministru: „Inclusiv (sau mai ales) prin CCES, viaţa culturală românească începea să imite modelul chino-coreean, un fel de colectivizare culturală, într-o tentativă de restalinizare“. De altfel, la începutul anilor ’70 se situează şi iniţierea Daciadei, precum şi tentativa de confiscare a culturii alternative a tineretului revoluţionar prin intermediul Cenaclului Flacăra. Iar Festivalul Cântarea României, început înainte de mandatul lui Popescu, a reanimat şi mai abitir tema patriei socialiste şi cultul conducătorului. E vremea în care organizaţiile de masă se transformă într-o mişcare totalitară naţională, sprijinită pe ideea de naţiune şi revendicându-se de la neamul românesc. Sunt mugurii protocronismului. Nu e de mirare: consilierul literar al lui Popescu în anii ’70 era Adrian Păunescu. Iar printre prietenii săi se afla şi neobositul Eugen Barbu.
Dumitru Popescu îi strânge mâna lui Charles de Gaulle
Din 1971, Popescu fusese trimis şi preşedinte la Radioteleviziunea Română. O notă despre activitatea sa: Alexandru Ivasiuc, în calitate de director al Casei de Filme nr. 1, îi trimite lui Ceauşescu un memoriu în care se plânge de cenzorii care depăşesc limitele controlului. Dumitru Popescu e chemat la Cabinetul 1, dar situaţia rămâne neschimbată. Mai mult, în decembrie, ideologul îi trimite o notă dictatorului: „CCES consideră de datoria sa să întărească exigenţa şi controlul în producţia cinematografică, să intensifice munca cu creatorii de film, cu întreaga echipă de filmare, făcând, pentru fiecare film, încă de la început, o minuţioasă pregătire ideologică, artistică şi de producţie. Această activitate va fi dublată de un control riguros pe întreg parcursul filmării, intervenindu-se prompt ori de câte ori se constată abateri de la cele stabilite şi, de la caz la caz, luându-se măsuri de sancţionare a Caselor, regizorilor sau echipelor care se fac vinovate de indisciplină“. Cel mai cunoscut capriciu este cenzurarea animalelor din desenele animate. Viorica Bucur, realizatoare „Galei desenului animat“, povesteşte în „Historia“ că, pe fondul unei drame în familie, Popescu nu mai tolera imaginile cu copii şi cu animale. În plus, spune Viorica Bucur, „povesteau colegii că atunci când se dădea «viză» la Revelion, era disperare, toţi stăteau aşa în faţa lui. Zicea după vizionare: «Da, totul a fost foarte bine, dar actorii trebuiau toţi să fie îmbrăcaţi în roz, nu e mare lucru». Or, asta însemna refilmarea emisiunii...“.
În primăvara anului 1974 se strânge şi mai mult laţul libertăţii proferate de „Dumnezeu“ la Congresul din ’69. Legea presei din 28 martie 1974 trecea sub controlul PCR toate publicaţiile. Printre altele, stipula că „libertatea nu poate fi folosită în scopuri potrivnice orânduirii socialiste“ şi venea peste decretul privind stabilirea „normelor unitare“ de structură pentru instituţiile cultural-educative, aplicabil pentru cămine culturale, cluburi, biblioteci, muzee, instituţii muzicale, teatre, centre de îndrumare a creaţiei populare (din 4 ianuarie ’74). Îndrumarea unitară era realizată de CCES. Unul dintre efectele imediate: închiderea revistei de povestiri ştiinţifice „Almanahul Anticipaţia“, subliniază Alexandrul Mironov.
A fost o perioadă, din 1972, cred, până în 1978, când eram o tripletă – Dumitru Popescu, Burtică şi cu mine. Îi traduceam (n.r. - lui Ceauşescu) o serie de lucrări pe care le cunoşteam noi sau ni le recomandau oamenii de specialitate. Traduceam integral anumite lucrări pentru el, cu un rezumat în faţă de 10-20 de pagini. Cel puţin două cărţi pe lună în rezumat. Ştefan Andrei, în „I se spunea Machiavelli“
Tendinţa de uniformizare e resimţită cel mai bine la Congresul al XI-lea al Partdiului, din 1974. Şeful propagandiştilor excelează şi aici: „I-am văzut pe Mihai, Ştefan, Cantemir, Brâncoveanu, Bălcescu şi Cuza“, spune „Dumnezeu“. Ştia că astfel de comparaţii sunt pe gustul dicatorului – îi mai încercase pe Pericle, Cezar, Alexandru cel Mare, Napoleon, Petru cel Mare şi chiar Lincoln. „Acum îl avem pe Nicolae Ceauşescu: de peste 10 ani el a fost păstorul nostru, aşa cum cronicile îi numesc pe liderii naţionali“. Avea dreptate Popescu nu doar pentru că Ceauşescu ar fi fost un păstor iscusit, ci pentru că îi aliniase pe români asemenea oilor într-un ţarc meschin. Totuşi, ideologul îşi plăsmuieşte câteva controverse aparent veninoase cu dictatorul, pe care spune că se străduia din răsputeri să-l părăsească, dar, vai!, nu putea.
Din 1981, Popescu este trimis rector la Academia „Ştefan Gheorghiu“. După ce se ocupase, vreme de peste un deceniu cu formarea conştiinţei poporului, e trimis să se preocupe de educaţia viitoarelor cadre ale partidului. Influenţa lui scade ca urmare a suspiciunii generalizate a lui Nicolae Ceauşescu, dar şi a politicii sale de rotaţie a cadrelor. Deşi e un pas înapoi în cariera sa, Dumitru Popescu nu e destituit din CPEx. Rămâne, aşadar, la vârful piramidei puterii! Acolo îl găseşte şi decembrie ’89: „În clădirea Academiei aveam iarna 8 grade Celsius şi când foloseam un reşou obţineam 10 grade. Acasă îmi petreceam serile şi nopţile la o temperatură de 13 grade. Uram această sărăcie râncedă şi rece“.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
