SERIAL Fabuloasa istorie a Jocurilor Olimpice. Ediţia din 1900: Amatorism la umbra turnului Eiffel

SERIAL Fabuloasa istorie a Jocurilor Olimpice. Ediţia din 1900: Amatorism la umbra turnului Eiffel

Jocurile Olimpice din 1900 (foto: Comitetul Olimpic Internaţional)

Jocurile Olimpice din 1900 au fost doar un punct pe agenda Expoziţiei Universale găzduite de Paris, un eveniment emblematic al „Belle Époque”. Întrecerile sportive au durat cinci luni, iar unii campioni au trăit până la finalul vieţii cu impresia că au câştigat nişte concursuri oarecare, nicidecum probe olimpice.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Weekend Adevărul” prezintă săptămânal, într-un amplu serial, istoria Jocurilor Olimpice. Astăzi vom trece în revistă ediţia din 1900. Succesul ediţiei inaugurale din 1896 a determinat Grecia să ridice pretenţia ca întrecerile olimpice să se desfăşoare numai pe teritoriul vechii Elade, precum competiţiile din Antichitate. Congresul Comitetului Internaţional Olimpic desfăşurat găzduit în 1897 de oraşul Le Havre a oferit însă Parisului sarcina de a găzdui cea de-a doua ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, în conformitate cu dorinţa exprimată de Pierre de Coubertin încă din 1894. În ciuda faptului că demersul baronului francez a fost susţinut şi de preşedinţii Félix Faure şi Émile Loubet, pentru capitala Franţei prioritară era organizarea Expoziţiei Mondiale, Jocurile Olimpice fiind doar o anexă a acesteia. Astfel, ediţia din 1900 a fost una atipică, plină de neajunsuri. Probele sportive s-au întins pe o perioadă de cinci luni şi jumătate, între 14 mai şi 28 octombrie şi nu au existat festivităţi de deschidere şi de închidere.

Centralizarea rezultatelor a durat ani de zile

De fapt, nici măcar nu s-a folosit titulatura de Jocuri Olimpice, întrecerile purtând denumirea de “Concours internationaux d'exercices physiques et de sport” (“Concurs internaţional de exerciţii fizice şi sport”), în timp ce în presa vremii au apărut relatări despre “Campionatele Internaţionale”, “Grand Prix-ul Expoziţiei Mondiale” sau “Campionatele Mondiale de la Paris”. Nu s-au acordat medalii, ci diverse obiecte, precum cupe, păpuşi sau…umbrele! Spre deosebire de ediţia din 1896, femeile au avut voie să participe la competiţii. În total, au fost prezenţi la Paris 997 de sportivi din 24 de ţări, dintre care 22 de femei şi 975 de bărbaţi, care s-au întrecut în 95 de probe din 19 discipline sportive: atletism, canotaj, cricket, croquet, ciclism, scrimă, fotbal, golf, gimnastică, iahting, nataţie, pelota bască, polo, rugby, echitaţie, tenis, tir, tir cu arcul, tir cu coarda. Scrima s-a desfăşurat la Tuilleries, gimnastica la Vincennes, ciclismul în Parc des Princes, iar atletismul în Bois de Boulogne. La sfârşitul Jocurilor, a fost greu de stabilit care dintre probe s-a desfăşurat oficial şi care a avut un caracter demonstrativ, iar evidenţa şi centralizarea rezultatelor s-a putut întocmi numai după eforturi care au durat ani de zile. De fapt, cei mai mulţi dintre sportivi habar n-au avut că au participat la Jocurile Olimpice! De exemplu, Margaret Ives Abbott a decedat în anul 1955 fiind convinsă că a câştigat la Paris un oarecare turneu de golf, când ea a fost de fapt prima campioană olimpică din istoria Statelor Unite ale Americii.

Atletul de ocazie Théato şi petele de noroi

Proba de maraton s-a organizat chiar pe străzile Parisului, dar traseul nu a fost marcat, astfel că majoritatea atleţilor s-au rătăcit. Învingător a fost, în mod evident, un localnic, Michel Théato, care cunoştea la perfecţie oraşul. Anterior, americanul Arthur Newton susţinuse că el câştigase maratonul, neştiind că greşise de fapt traseul. Furios, Newton şi alţi doi sportivi au contestat victoria lui Théato, susţinând că acesta a utilizat mai multe scurtături. Singurul lor argument a fost acela că Théato şi un alt sportiv francez erau singurii competitori care nu aveau pete de noroi pe haine. Comitetul Internaţional Olimpic a confirmat victoria lui Théato 12 ani mai târziu. Culmea e că Théato nu era nici măcar francez, el fiind născut în Luxemburg, fapt care s-a descoperit câteva decenii mai târziu. Totuşi, medalia a rămas în palmaresul Franţei, şefii olimpismului mondial considerând că el a concurat pentru ţara sa adoptivă.

Minerva Amsterdam şi campionul anonim

O altă întâmplare inedită s-a petrecut la canotaj, la 26 august. Echipajul olandez Minerva Amsterdam de 2 plus 1 avea nevoie urgentă de un cârmaci, întrucât batavii au considerat că cele 60 de kilograme ale titularului Hermanus Brockmann i-ar fi dezavantajat în finală. A fost ales un băiat din public, iar echipajul a reuşit să câştige cursa. Băiatul s-a pozat alături de învingători, după care a dispărut. Nimeni nu a reuşit să afle vreodată cine era sau ce vârstă avea, dar se bănuieşte că băiatul n-avea decât şapte sau opt ani.

Un lucru e cert însă, băiatul din Parisul anului 1900 este cu siguranţă cel mai tânăr campion olimpic din istorie. Oficial, numele unui sportiv grec este consemnat în dreptul recordului celui mai tânăr medaliat olimpic din toate timpurile. În 1896, la Jocurile Olimpice de la Atena, Dimitrios Loundras avea 10 ani şi 218 zile când a cucerit medalia de bronz la gimnastică, în proba pe echipe. Întrecerile de croquet au aliniat la start doar jucători francezi, dar parizienii nu s-au înghesuit să le urmărească. Ca să fim sinceri până la capăt, a fost vândut un singur bilet, care a fost cumpărat de un gentleman englez, ce a călătorit special de la Nisa pentru a vedea competiţia. Tot în 1900 a fost organizată şi o demonstraţie de tuns câini în Bois de Boulogne, care a ţinut două ore şi a fost câştigată de un francez care a tuns 17 căţei din rasa pudel. Practicanţii acestui „sport” doreau ca această probă să devină olimpică. Comitetul a respins însă categoric posibilitatea. Toate acestea l-au făcut pe Pierre de Coubertin să exclame, după câţiva ani: “Este un miracol în sine faptul că olimpismul a trecut cu bine peste această ediţie”.

Alvin Kraenzlein: patru medalii de aur şi un pumn în nas

La atletism, americanii s-au impus în majoritatea probelor, iar Alvin Kraenzlein şi Walter Tewksbury au devenit campioni la patru şi, respectiv, două probe. Kraenzlein s-a impus la 60 metri, 110 metri, 220 metri garduri şi săritura în lungime. Acest record nu a fost niciodată doborât şi şansele ca el să fie egalat sau depăşit sunt extrem de reduse. De remarcat şi unul dintre primele gesturi nesportive. Americanul Myer Prinstein a refuzat să concureze duminica şi a pierdut astfel titlul la săritura în lungime, în favoarea conaţionalului Kraenzlein, deşi el era evreu, iar Alvin creştin! Supărat, i-a tras învingătorului un pumn în nas chiar înaintea festivităţii de premiere.

Charlotte Cooper, prima campioană olimpică

Englezoaica Charlotte Cooper a devenit prima femeie campioană olimpică, ea câştigând turneul de tenis, după ce a învins-o în finală pe franţuzoaica Hélène Prévost, scor 6-1, 6-4. Cooper este o adevărată legendă a sportului alb, datorită celor 11 finale pe care le-a disputat la Wimbledon, în perioada 1895-1912, dintre care a câştigat cinci. N-avea să fie singura victorie de la Paris pentru Charlotte, deoarece alături de Reginald Doherty, şi-a adăugat şi titlul la dublu-mixt. Charlotte Reinagle Cooper avea să joace tenis şi după ediţia pariziană a întrecerilor olimpice, ea încheindu-şi cariera abia în 1920, la 50 de ani.

George A. Plagino, olimpicul cu sânge albastru

George A. Plagino (1876-1949), primul român care a participat la Jocurile Olimpice, a avut o poveste de viaţă fabuloasă. Nepot al fanariotului Aicachi Plagino, a beneficiat de o moştenire uriaşă. Tatăl său, Alexandru, ginere al domnitorului Barbu Ştirbey, deţinea aproape 60.000 de hectare de teren arabil şi pădure în judeţul Vrancea. Centrul se afla la Dumbrăveni, localitate care se numea pe atunci Plăgineşti, după numele familiei. Moşierii beneficiau şi de o cale ferată proprie care ajungea pînă în apropierea conacului. George a fost un copil nelegitim, mama sa fiind Wilhelmina Siefert, slujnica boierului Plagino. După moartea soţiei sale, Elena, în 1894, la insistenţele bătrânului Aicachi, Alexandru Plagino s-a căsătorit cu Wilhelmina Siefert, iar prin acest act  l-a legitimat şi pe George care, după 18 ani de incertitudini, şi-a căpătat toate drepturile ce i se cuveneau. Şi-a petrecut tinereţea la Paris, după moda vremii.  Fiind pasionat şi de vânătoare, George A. Plagino n-a ezitat să se înscrie la Jocurile Olimpice. În nume personal, pentru că România n-avea încă un Comitet Olimpic. După trei zile de competiţie, în care a concurat împotriva francezilor şi a britanicilor, Plagino a încheiat pe locul 13, dintr-un total de 31, cu 11 talere din 20 nimerite, şi a primit din partea organizatorilor, drept trofeu, o placă din argint. La Paris, sub steagul României au mai fost prezenţi Prinţul George Bibescu, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, în calitate de membru al Comitetului Olimpic Internaţional, şi Horia C.A. Rosetti, arbitru la turneul de scrimă. Pe lângă tir, Plagino a mai practicat cu succes echitaţia şi automobilismul.

Căsătorit cu doamna de onoare a Reginei Maria

În 1907, Plagino s-a căsătorit cu Nicola “Colette” Lahovary, viitoarea doamnă de onoare a Reginei Maria a României. Soţia sa, distinsă cu Steaua României pentru “devotamentul din timpul războiului mondial”, a fost cea care l-a purtat pe braţe pe Regele Mihai înainte de botezul acestuia. Ulterior, în decembrie 1908, la Londra, George A. Plagino a devenit al doilea român cooptat ca membru al Comitetului Olimpic Internaţional, fiind retras din funcţie de către autorităţile comuniste în februarie 1948. A deţinut funcţii de conducere în cadrul mişcării sportive din România, fiind vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (1923-1940), preşedinte al Uniunii Federaţiilor Sportive din România (1933-1940), respectiv preşedinte al Federaţiei Române de Tir (1934-1940). De asemenea, George Plagino a intrat şi în politică, devenind senator din partea Partidului Conservator (1930-1940).

Masacrul de la probele de tir

Ediţia din 1900 a fost singura care a găzduit o probă probă de tir asupra... porumbeilor. De fapt, au fost două probe, una la care înscrierea costa 20 de franci şi alta la care participanţii trebuiau să scoată din buzunare 200 de franci. Obiectivul fiecărui participant în cadrul acestui eveniment sângeros, dar foarte popular în epocă, şters ulterior din clasamentele olimpice oficiale, a fost de a ucide cât mai multe păsări cu puşca de vânătoare. Porumbeii erau aduşi în faţa fiecărui participant şi eliberaţi treptat. Dacă trăgătorul rata două păsări succesiv, era eliminat. Trofeul de 20.000 de franci revenea celui care împuşca mai mulţi porumbei. Câştigători au fost australianul Donald Mackintosh (22 de porumbei în proba de 20 de franci) şi belgianul Léon de Lunden (21 de porumbei în proba de 200 de franci). Peste 300 de porumbei au fost sacrificaţi, stârnind proteste ample din partea iubitorilor din animale. În cele din urmă, astfel de masacre au devenit interzise începând cu anul 1921.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: