Florin Gheorghiu, şahist: „Din cauza unor tâmpiţi, Bobby Fischer nu a ajuns la Bucureşti să jucăm revanşa“

Florin
Gheorghiu, şahist:

„Din cauza unor tâmpiţi, Bobby Fischer nu a ajuns la Bucureşti să jucăm
revanşa“

Florin Gheorghiu, mare maestru internaţional de şah

Marele maestru internaţional la şah Florin Gheorghiu a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre momentele speciale petrecute la masa de joc cu celebrul Bobby Fischer, pe care l-a învins la Olimpiada de la Havana, din 1966, despre marea lui dragoste, Doina Gheorghiu, dar şi despre şansa ratată de a ajunge campion mondial la seniori.

Ştiri pe aceeaşi temă

L-am descoperit pe marele şahist Florin Gheorghiu (71 de ani) din întâmplare, citind un articol publicat în „Weekend Adevărul“ de criticul Alex. Ştefănescu, care rememora un eveniment petrecut cu 30 de ani în urmă, în redacţia „Scânteia tineretului“, unde era coleg cu marele maestru internaţional. Pe măsură ce mă documentam pentru realizarea interviului, am descoperit un personaj fascinant, un şahist de talie mondială dublat de un romantic. Acest sentiment avea să-mi fie confirmat în momentul în care, cu amabilitate, m-a primit în micul lui apartament din Centrul Vechi al Capitalei. Casa este oglinda fidelă a omului care o locuieşte, fiind plină de amintiri despre cele două mari pasiuni ale lui Florin Gheorghiu: şahul şi soţia lui, Doina.

„Weekend Adevărul“: Vă mai aduceţi aminte când aţi văzut pentru prima dată o tablă de şah?

Florin Gheorghiu: La 5 ani. Tatăl meu juca acasă cu prietenii. De-abia ajungeam la masă să văd piesele, dar eram atras de ceea ce se-ntâmpla, de concentrarea şi seriozitatea celor care jucau.

Unde locuiaţi?

Tatăl meu a fost avocat şi jurisconsult la Ploieşti. Pe fondul situaţiei de după război, familia mea s-a mutat din Bucureşti la Ploieşti. Eu m-am născut pe 6 aprilie 1944, imediat după marile bombardamente din 4 aprilie, când, practic, mare parte din Capitală a fost distrusă de bombele Aliaţilor. Din acest motiv, părinţii mei au luat decizia să ne mutăm la Ploieşti. Ne-am reîntors în Bucureşti după ce am terminat eu liceul.

„În copilărie pictam şi cântam la vioară“

De ce şah? Nu v-aţi gândit să mergeţi pe căi mai bătute, de exemplu, să deveniţi jurist, ca tatăl dumneavoastră?

Nu. În perioada în care eram copil puteam să aleg între mai multe viitoare domenii de activitate. Două dintre surorile tatei erau artiste: una dintre ele era pictoriţă, Leta Mironescu, iar cealaltă, Ruţa Brăiescu, era cântăreaţă de operă. Când eram mic am avut tot felul de activităţi artistice: pictam, cântam la vioară şi la pian. Puteam să merg pe oricare din cele două laturi, muzica sau pictura, având ceva talent, din spusele apropiaţilor. Însă, când a venit momentul, am ales şahul şi am renunţat la aceste pasiuni.

Acum mai pictaţi sau mai cântaţi?

(râde) Am pierdut de mult aceste abilităţi. De fapt, nici nu am mai încercat, sigur că anumite aptitudini le mai pot avea, însă nivelul ar fi ruşinos. Am ales şahul şi, cred eu, am ales bine.

Prima partidă aţi jucat-o cu tatăl dumneavoastră...

Da, cu el şi cu diverşi prieteni de-ai lui, până ce am început să joc mai bine şi să-i bat (zâmbeşte).

Câţi ani aveaţi?        

Cred că vreo 7 sau 8 ani.

Ce reacţie a avut tatăl când l-aţi bătut?

S-a mirat şi s-a bucurat în acelaşi timp. A început să mă încurajeze să joc în competiţii. De la 9 ani am început să adun titluri: campion de juniori în Ploieşti, campion de juniori la nivel naţional, iar la 16 ani, în 1960, am devenit campion de seniori la nivel naţional. Au urmat patru ani foarte buni, practic am avut o explozie, de la titlul de campion naţional la cel de campion mondial la juniori. Dintr-un anonim pe scena şahului, am reuşit să ajung foarte sus. Am devenit Maestru Internaţional, Maestru Emerit al Sportului...

„Colegii nu aveau curaj să mă provoace la şah“

La 16 ani eraţi în liceu, un adolescent din Ploieşti ajuns în atenţia opiniei publice. Cum v-a schimbat viaţa o astfel de evoluţie?

Din punctul de vedere al şcolii, nu am avut ce să fac decât să mă adaptez. La fel, colegii mei, dar şi profesorii. Jucam în foarte multe turnee, naţionale şi internaţionale şi lipseam mult de la ore. Încercam să fiu prezent la examene, însă în facultate au fost cazuri în care le-am susţinut mai târziu decât restul colegilor mei. Am avut şansa să am nişte profesori deosebiţi la Liceul „Ion Luca Caragiale“ din Ploieşti, dar şi colegi care au devenit importanţi oameni de cultură, cum este academicianul Basarab Nicolescu (n.r. – fizician şi filosof). Eram în relaţii foarte bune cu el şi am păstrat legătura şi după liceu.

Colegii vă provocau la un şah?

Nu aveau curaj. Ştiau nivelul la care eram eu, însă jucau între ei, la fel cum jucau şi fotbal sau handbal. Totuşi, şahul nu era un sport popular, unul de masă.

Mama dumneavoastră ce părere avea că trebuia să fiţi mai tot timpul plecat? Se îngrijora?

Era încântată de ceea ce mi se-ntâmpla din punct de vedere sportiv. Era suportera mea numărul 1, până când m-am căsătorit. În rest, exista o mică îngrijorare, normală de altfel în cazul mamelor. Eu am avut o copilărie fericită. Eram singur la părinţi şi singurul nepot din familie, aşa că mai toată lumea era atentă cu mine, fiind favoritul tuturor.

Bunicul: dascăl pentru patru patriarhi

Eraţi o familie cu tradiţie intelectuală, din câte mi-aţi spus, mătuşile erau active în plan artistic, iar tatăl era absolvent de drept.

 

Primul mare maestru internaţional din România

n Numele: Florin Gheorghiu

n Data şi locul naşterii: 6 aprilie 1944, Bucureşti

n Studiile şi cariera:

n A absolvit Liceul „Ion Luca Caragiale“ din Ploieşti, apoi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti.

n A câştigat de zece ori campionatul naţional de şah.

n În 1963, devine campion mondial de juniori, iar în 1965, mare maestru internaţional de şah, primul din istoria României.

n Deţine trei titluri de campion al SUA – 1979, 1980, 1981.

n A participat la 14 Olimpiade de şah cu echipa naţională a României.

n A ocupat locul 4 la Campionatul Mondial individual de şah de la Riga din 1979.

n A avut victorii de prestigiu cu: Bobby Fischer, Aleksander Beliavski, Tigran Petrosian.

n A jucat împotriva a nouă campioni mondiali: Mihail Botvinnik, Vasili Smîslov, Mihail Tal, Tigran Petrosian, Boris Spasski, Bobby Fischer, Anatoli Karpov, Gari Kasparov şi Vladimir Kramnik.

n Locuieşte în: Bucureşti

Tatăl meu era un caz deosebit, având în vedere perioada în care a trăit. Era doctor în drept la trei universităţi diferite: la Berlin, la Viena şi la Bucureşti. Era ceva deosebit chiar şi pentru perioada interbelică. Mama, la fel, era licenţiată în drept, însă nu a lucrat niciodată. În ceea ce-l priveşte pe bunicul din partea tatălui, de el mă leagă a relaţie aparte...

De ce?

Bunicul meu, Vasile
Gheorghiu, era profesor la Facultatea de Teologie. A fost dascăl pentru patru dintre patriarhii României: Miron Cristea, Nicodim, Iustin şi Iustinian. Era un om fascinant, cu o cultură vastă, fiind şi membru de onoare al Academiei Române. Îmi aduc aminte că la moartea lui, în 1959, a fost o slujbă cum rar se mai pomenea în regimul comunist. Un sobor de zeci de preoţi a participat la înmormântarea lui, majoritatea foşti elevi, inclusiv trimişi speciali de la Patriarhie. Eram atât de îndurerat, de împietrit, încât nu am putut să vărs o lacrimă. În schimb, i-am făcut o promisiune la căpătâi: că voi ajunge campion naţional la şah. Un an mai târziu, promisiunea era îndeplinită.

S-au adaptat părinţii noului regim comunist?

Destul de greu. Tata, care avea aşa cum am spus trei doctorate, a lucrat ca jurisconsult şi mai apoi ca avocat. Ultima lui slujbă, în Bucureşti, unde ne-am mutat după ce eu am terminat liceul la Ploieşti, a fost de jurisconsult.

Cum aţi ales facultatea?

M-am dus la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, deoarece vorbeam de mic franceza şi germana, pe care le-am învăţat în familie. În facultate am făcut rusa, care m-a ajutat foarte mult pentru studiul şahului, iar celelalte au venit de la sine: engleza, spaniola, italiana.

Nu v-a plăcut matematica? Parcă merge mai bine cu şahul...

E o legătură, dar nu una decisivă. De altfel, dintre toţi marii campioni de şah, numai câţiva au fost somităţi în matematică.

Campion mondial la juniori cu ultimul tren

În 1963, la 19 ani, aţi devenit campion mondial de juniori. O performanţă unică în şah la nivel naţional.

A fost, în primul rând o revanşă şi o ultimă şansă pentru mine să obţin acest titlu. Cu doi ani în urmă, jucasem cu trofeul pe masă, iar cu două runde înainte de finalul meciului, conduceam cu un punct, ceea ce în şah înseamnă destul de mult. Adversarul meu din penultima rundă, un rus, mi-a propus remiză, el fiind într-o situaţie dezavantajoasă pe tablă. Eu am refuzat. Doream să ies campion mondial cu mare avans. Aşa gândeam atunci, la 17 ani. Am „reuşit“ să pierd partida şi implicit titlul, în condiţiile în care toată lumea, inclusiv olandezii care organizau campionatul, mă considera favorit. Am aşteptat doi ani pentru a câştiga titlul în Iugoslavia, aveam 19 ani şi era ultima participare la juniori, pentru că limita maximă de vârstă era de 20 de ani. ;

De ce nu a ajuns campion mondial la seniori

Ce a însemnat titlul de campion mondial la juniori? Nu neapărat din punct de vedere sportiv, că în acest caz e clar, ci din punct de vedere al vieţii dumneavoastră. Aţi devenit un mic star mondial, reprezentant al unui regim dictatorial care nu oferea prea multe libertăţi. Aveaţi un statul special?

Relaţia mea cu autorităţile comuniste a fost un permanent joc de-a şoarecele cu pisica. Practic, ei nu aveau ce să facă, trebuia să mă accepte. Eu trebuia să mă încadrez, cât de cât, într-un sistem, dar aveam libertatea să merg în turnee, să joc. Victoria mea cea mai mare în acea perioadă, poate mai importantă decât meciurile disputate cu marii şahişti, a fost faptul că, într-un anumit mod, pasiv, am reuşit să înving sistemul comunist. În sensul că am reuşit să fiu în topul şahist, în nişte condiţii politice şi sociale destul de grele. Eu sunt sincer şi trebuie să recunosc că nu am simţit pe pielea mea lipsurile. Ca să înţelegeţi cam ce statut avea un şahist de talie mondială, vă spun că primeam scrisori din toată lumea, iar pe plic, la destinatar, scria „Florin Gheorghiu – România“. Ieşeam pe stradă şi lumea mă oprea pentru autografe.

Eraţi un caz fericit…

Da. Au fost, totuşi, două lucruri care, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi însemnat enorm pentru cariera mea. Cum nu s-au întâmplat, n-a fost deloc bine pentru mine şi pentru şahul românesc.

La ce anume vă referiţi?

După ce am jucat în 1968, la Monte Carlo, prima partidă cu Botvinnik (n.r. – Mihail Botvinnik, mare maestru internaţional rus şi campion mondial) – şi din păcate şi ultima, o remiză –, am primit o propunere din partea lui. Şi anume să-mi fie antrenor. La momentul respectiv, eram considerat unul dintre primii trei cei mai promiţători maeştri tineri din toată lumea. Federaţia noastră a refuzat pe motiv că nu sunt fonduri să-l plătească...

„Botvinnik i-a antrenat pe Karpov şi Kasparov“

Ce însemnau aceste fonduri?

Nu erau sume uriaşe. Din acest motiv spun că s-au comportat ca nişte idioţi, pentru că nu puteai să refuzi aşa ceva, mai ales că propunerea venea din partea lui Botvinnik. Dacă făceau americanii oferta, mai înţelegeam, putea fi interpretată politic, dar Botvinnik era creatorul şcolii de şah din URSS, o somitate, triplu campion mondial.

Nu a funcţionat nici frăţia ideologică dintre România şi URSS?

Se pare că nu, din moment ce au refuzat. Gândiţi-vă că, dacă eram antrenat de Botvinnik, aveam toate şansele să ajung campion mondial de seniori, pentru că el i-a avut ca elevi pe mulţi dintre marii maeştri sovietici care au cucerit acest titlu, printre ei numărându-se Karpov şi Kasparov.

Şi al doilea lucru de care vorbeaţi?

Al doilea moment ratat de şahul românesc, care m-a afectat în mod direct, a fost că nu s-a organizat un meci revanşă între mine şi Bobby Fischer. Începusem să însemnăm şi noi ceva în şahul mondial, eu câştigasem titlul de campion mondial la juniori, eram cel mai tânăr mare maestru internaţional. Încet, încet ne făceam loc pe marea scenă şahistă. Însă nu aveam o şcoală de şah precum cea rusească sau americană.
După victoria mea cu Fischer în 1966 şi remiza disputată tot cu el în Iugoslavia, unde am jucat 18 ore, timp de trei zile, Bobby a propus un meci revanşă între noi doi. Voia să câştige împotriva mea. Un meci cu Fischer disputat la propunerea lui în România era ceva colosal. El era steaua mondială a şahului, nu era campion mondial încă, dar era deja un star. Cred că ar fi venit 50.000 de oameni pe Stadionul Naţional să vadă meciul. Ar fi fost un moment unic pentru noi.

A negociat preţul cu Fischer

De ce nu s-a materializat?

Motivul au fost banii. Bobby m-a rugat să fixez eu onorariul pentru venirea lui la Bucureşti. Eu i-am spus că, dacă vrea să aibă loc meciul, să existe vreo şansă ca autorităţile de la Bucureşti să accepte organizarea lui, să cerem o sumă cât mai mică. Am pus ceva modic, cred că în jur de 20.000 de dolari pentru el, iar pentru mine – nimic. Suma nu era ceva imens. Mai târziu, după ce Fischer a ajuns campion mondial, preţurile au explodat, deoarece el nu mai accepta să joace pe sume mici. De gestul său au profitat toţi şahiştii din lume, sumele puse la bătaie devenind, în timp, de ordinul milioanelor de dolari. Sovieticii, de exemplu, jucau pentru titlul mondial, până la Fischer, pentru câteva mii de ruble... Revenind la organizarea meciului de la Bucureşti, comuniştii au refuzat spunând că nu au cum să plătească 20.000 de dolari. Iar trenul s-a dus încă o dată din gara noastră... Ar fi fost o şansă imensă pentru şahul românesc. Ar fi fost probabil creat un bum şahist, după modelul tenisului, care îl avea în acea perioadă pe Ilie Năstase. Momentul s-a pierdut, iar noi nu am ştiut să profităm de el, din cauza unor tâmpiţi care n-au înţeles nimic din ceea ce putea însemna un meci cu Bobby Fischer la Bucureşti. ;

„Era să ne prăbuşim cu avionul în Atlantic“

Olimpiada de la Havana, din 1966, şi victoria cu Bobby Fischer...

A fost cât pe ce să nu ajung la Havana.

De ce?

Era să ne prăbuşim cu avionul în Atlantic. Mai toţi marii maeştri europeni, inclusiv cei sovietici, am plecat cu acelaşi avion către Cuba. Ne-am întâlnit în Irlanda. Noi, românii am mers prin Praga, de unde trebuia să traversăm Oceanul către Canada, după care zburam spre Cuba. Aşa era traseul. După decolarea din Irlanda, ne-am trezit în mijlocul Atlanticului cu două motoare în flăcări. A fost groaznic, o panică generală. Spre marele nostru noroc, am reuşit să aterizăm, fără să păţim nimic. Am aşteptat o zi, după care am reluat zborul. Am ajuns cu bine la Havana, dar la plecare, după Olimpiadă, a intervenit o altă situaţie, de data aceasta mai hazlie. Ne-am urcat în avion, eram pregătiţi să decolăm, când s-a observat că în urma avionului era o dâră de cherosen. S-a amânat plecarea. A doua zi, la fel. A treia zi, la fel. De şapte ori am făcut asta, iar în cele din urmă am reuşit să plecăm. Nu a durat mult şi am fost nevoiţi să aterizăm forţat în Azore. După chestia asta, la un an sau doi, mă trezesc că sunt invitat, prin intermediul Federaţiei Române de Şah, să joc din nou în Cuba. Eu apucasem să confirm prezenţa mea la o competiţie în Canada, însă cei de la federaţie insistau să merg să joc în Cuba, ţara prietenului Fidel Castro. Pentru a ieşi din situaţia asta oarecum încurcată, i-am întrebat pe cei de la ambasada Cubei dacă au rezolvat problemele cu avioanele, dacă şi-au luat unele mai noi. Mi-au spus că nu, iar atunci le-am reamintit de păţania din anii trecuţi şi le-am spus că îmi este frică să mai zbor cu compania lor (râde).

Au înghiţit găluşca?

Ei da, dar în România nu a fost tocmai bine. După ce m-am întors din Canada, autorităţile au început să mă şicaneze şi chiar să mă ameninţe cu suspendarea. Însă nu au trecut la fapte. S-ar fi declanşat un scandal, iar participarea mea la turnee le aducea mai multe beneficii de imagine decât o eventuală suspendare. ;

„Între mine şi şoţia mea a fost dragoste la prima vedere“

Anul 1966  a fost unul memorabil pentru dumneavostră. V-aţi căsătorit şi l-aţi bătut la Olimpiada de la Havana pe marele Bobby Fischer…

Da, într-adevăr, a fost un an deosebit.

Unde v-aţi cunoscut soţia?

Momentul a fost unul deosebit. Eu jucam la Campionatul Mondial Studenţesc pe echipe din 1965, care avea loc la Sinaia. Disputam o partidă în Sala Oglinzilor de la cazinoul din oraş, când Doiniţa, cea care mi-a devenit soţie, a apărut în rândul spectatorilor, împreună cu maestrul Ion Lucian şi alţi colegi de la teatru. Cadrul era unul de vis. Eu eram deja campion mondial la juniori, aveam 21 de ani şi, aşa cum îmi era obiceiul, mă ridicam des de la masă după mutări şi mă plimbam prin sală. M-am aşezat lângă ea şi am intrat în vorbă. Era uluitor de frumoasă. A fost dragoste la prima vedere. După un an ne-am căsătorit.

A mers cu dumneavoastră la Havana?

Nu. Ea a început să mă însoţească în turnee din 1967, iar una dintre primele deplasări a fost la Moscova. Am nimerit acolo exact în perioada în care izbucnise războiul de şase zile în care Israelul i-a făcut praf pe arabi. Noi, românii, eram consideraţi coautori morali ai acestei situaţii, datorită apropierii regimului de la Bucureşti de Israel. Ceilalţi participanţi făceau bancuri sau glume pe seama noastră.

„Regimul se folosea de succesele noastre“

Cât de politizat era şahul internaţional? Lupta aceasta între Blocul Comunist şi Occident, între URSS şi SUA avea şi o dimensiune ideologică. Erau şi jucătorii „virusaţi“?

În ceea ce priveşte şahul românesc, era evident că regimul se folosea de succesele noastre pentru a-şi face imagine în Occident. Se vorbea de România şi se vorbea de bine. La fel ca în cazul Nadiei Comăneci sau al lui Ilie Năstase. În ceea ce priveşte bătălia dintre SUA şi URSS, dintre occidentali şi comunişti, noi, şahiştii, nu prea dădeam importanţă propagandei care se crea. Ea exista, dar pentru noi, importantă era competiţia sportivă, nu lupta ideologică.

Revenim la Olimpiada de la Havana, din 1966...

Venirea delegaţiei americane a fost o surpriză pentru organizatori, fiind considerată un gest de mare bunăvoinţă. Fischer era deja un star mondial şi a fost primit ca atare. De altfel, cu un an sau doi înainte, el jucase la un memorial organizat în Cuba, prin telefon. Fischer stătea la New York şi transmitea mutările prin telefon. Evenimentul a fost foarte popularizat, fiind televizat. Fischer a venit la Olimpiadă mai mult din curiozitate, ştia că va fi primit colosal, ceea ce s-a şi întâmplat. Era considerat cel mai puternic jucător din lume. Iar peste câţiva ani avea să ajungă campion mondial.

 

„S-a întâmplat să-l bat“

Ce impresie v-a făcut?

Era unic. Cred că este cel mai mare şahist al tuturor timpurilor. Eu am jucat în cariera mea cu nouă campioni mondiali, însă Bobby Fischer era special. Peste Karpov sau Kasparov. Când jucam cu ceilalţi, aveam sentimentul că e o luptă omenească, cu şanse de o parte şi de alta. Cu Fischer, aveai impresia că în faţa ta e o forţă care vrea să te omoare, să te facă praf. Juca tot timpul la victorie şi emana o forţă senzaţională. Era cu totul aparte. Americanii, care aveau obiceiul să facă tot felul de cercetări despre inteligenţa oamenilor din diferite domenii, au calculat că Fischer avea un IQ în şah mai mare decât Einstein în fizică.

Cu toate astea, l-aţi învins.

S-a întâmplat să-l bat. A fost o partidă deosebită din punct de vedere şahist, în care el a nimerit într-o analiză pe care o ştia până într-un anumit punct, iar eu am cunoscut câteva mutări în plus. A fost riscant pentru el, dar a jucat şi am câştigat. ;

„Tovarăşii au ieşit din sală şi au strigat că am trădat ţara“

Câte partide aţi disputat cu Fischer?

Patru. Fiecare are câte o victorie, plus două remize. Partidele cu el sunt amintiri extrem de plăcute, inclusiv înfrângerea, fiecare dintre ele având o poveste aparte. Eu am încercat tot timpul să-l susţin pe Fischer în mediul şahist, ştiut fiind că el năştea multe controverse prin comportamentul său. Însă eu am apreciat la el geniul, şi când ai şansa să cunoşti un astfel de om, mi se pare normal să-l susţii. Despre partida din Iugoslavia, unde am jucat trei zile, timp de 18 ore, v-am povestit mai devreme. După ratarea organizării unei revanşe la Bucureşti, m-am întâlnit cu Bobby în Argentina, la Buenos Aires în 1970. Era a treia partidă. A început turneul, iar nebunia era în toi, deoarece Fischer nu apăruse. El a dat asigurări că vine, totuşi, a pierdut prima rundă prin neprezentare. Nu a apărut nici la a doua rundă. Conform regulamentului, dacă nu se prezenta nici la runda a treia, era eliminat automat din concurs. A treia partidă era cu mine. Trebuia să ne întâlnim pe la 3.00 sau 4.00 după-amiază, dar el nu a apărut. A venit arbitrul principal al turneului şi m-a întrebat ce facem. Eu i-am spus să amânăm partida. El a spus că nu se poate şi că voi fi declarat câştigător, însă eu am refuzat.

Cum s-a rezolvat situaţia?

Am ajuns la o convenţie: să începem partida şi să-l aşteptăm pe Fischer, chiar dacă trece termenul de o oră de la începutul jocului. Le-am spus că eu nu semnez foaia de concurs după ce cade steagul şi totul e regulamentar. În cele din urmă, Bobby a venit şi m-a bătut. El a aflat, însă, de toată tevatura de dinaintea partidei şi mi-a apreciat gestul, iar între mine şi el s-a stabilit o relaţie de amiciţie şi respect, care a funcţionat până la dispariţia lui.

Ultima întâlnire?

A avut loc la Olimpiada de la Siegen, Germania, din 1970, partida fiind una importantă pentru echipa României, în sensul în care, dacă nu pierdeam în disputa cu Bobby Fischer, ieşeam pe locul şase la Olimpiadă. Ceea ce pentru noi era un rezultat foarte bun. Am început partida cu Bobby, pe care am întrerupt-o, din cauza orei înaintate. Urma să o continuăm a doua zi. Seara, la hotel, am analizat cu toată echipa României situaţia de pe tabla de şah, iar concluzia a fost că va fi remiză. Totul părea în regulă. Am plecat în cameră, unde stăteam cu Ciocâltea (n.r. – Victor Ciocâltea, mare maestru). Pe la 3.00-4.00 dimineaţa, am o idee, simţeam că ceva nu era tocmai bine pe tablă. Încep să pun variantele pe tablă, să le simulez şi negrul ieşea de fiecare dată câştigător, adică Bobby. Singura variantă în care puteam scoate remiză era cea în care sacrificam o piesă şi avea loc o situaţie în care se scoate o remiză forţată. Se scoală şi Victor şi îi explic situaţia. Îi arăt aproape zece variante în care pierd şi cea în care scot remiză. Convenim să nu le spun celor din delegaţie varianta pe care o s-o joc, să vedem reacţia tuturor în momentul în care sacrific piesa. Era un fel al nostru de a ne distra având în vedere că în delegaţie eram câţiva şahişti şi o grămadă de „tovarăşi“...

„Am refuzat să plec în SUA“

Cum a ieşit gluma?

Am făcut mutarea şi în acel moment, „tovarăşii“ au ieşit din sală şi au început să strige că am pierdut intenţionat, că am trădat echipa şi ţara. După o oră şi jumătate, când au revenit în sală şi au văzut rezultatul, m-au aclamat ca pe un erou naţional. Acesta era stilul…

Nu aţi regretat niciodată că nu aţi părăsit România? Eraţi pe val...

Atunci nu m-am gândit să fac acest pas, deşi au existat oferte. La un moment dat, americanii, care îşi doreau să facă o echipă puternică, cu care să-i bată pe sovietici, mi-au făcut propunerea să rămân în SUA, dar am refuzat. Acum, ţinând cont prin ce am trecut cu soţia, care s-a îmbolnăvit grav şi a decedat, mă gândesc că, poate dacă acceptam, ar fi putut beneficia de un tratament mai bun... ;

„Ceauşescu mi-a luat toţi banii: 200.000 de dolari“

Se putea trăi numai din şah?

Da, după cum v-am spus, Fischer a ridicat mult ştacheta premiilor. Se organizau multe turnee, iar dacă erai în primii 20 de jucători, aveai numeroase invitaţii. Dar degeaba am muncit eu, că în cele din urmă, am rămas aproape cu nimic.

Cum aşa?

Toţi banii pe care eu îi câştigasem în turnee îi avem depuşi la bancă, în ţară. Aveam în jur de 200.000 de dolari, câştigasem multe turnee, în special în SUA, unde am ieşit de trei ori campion al Open-ului american. Era munca mea de peste 15 ani. Eu m-am comportat corect din punct de vedere legal şi am depus toţi banii în ţară, având asigurarea, de la cel mai înalt nivel, că totul este în regulă şi că banii sunt în siguranţă.

Invitat la un simultan cu membrii CC

Ce însemna „cel mai înalt nivel“?

Prim-ministrul Constantin Dăscălescu, Nicu Ceauşescu şi ministrul de Finanţe, Paul Niculescu-Mizil. Suma era depusă de ceva vreme la bancă, iar totul părea în regulă. Ei nu se atinseseră de cont, dar nici eu. Banii erau oarecum blocaţi prin dispoziţiile legale de la acea vreme, care stabileau un regim special pentru cei care aveau venituri în valută. Eu puteam să folosesc sume mici necesare pentru plata biletelor de avion şi alte cheltuieli pentru deplasări, dar cam atât. Sumele cheltuite erau mici în comparaţie cu depunerile. Tot ce vă povestesc eu se întâmpla pe la începutul anilor ’80. La un moment dat, m-am gândit să fac ceva cu acei bani, eventual să cumpăr o casă, o maşină, să nu rămână blocaţi în acel cont, pentru că situaţia nu era sută la sută clară, în sensul dacă eu pot sau nu să-i folosesc. Cei trei m-au asigurat încă o dată că totul era în regulă şi mi-au spus că vor adresa o solicitare către Nicolae Ceauşescu, pentru a putea să dispun de bani. Au scris chestia asta în faţa mea, iar după trei săptămâni, a venit răspunsul: Ceauşescu mi-a luat toţi banii.

V-au dat vreo explicaţie?    

Mi-au dat posibilitatea să păstrez 10 la sută din sumă. Iar dacă doream să schimb banii în lei, îmi ofereau un curs de schimb stabilit de ei. Practic, mă furau de două ori. Am trecut greu peste un astfel de moment, dar nu aveam ce să fac, a trebuit să mă împac cu ideea. A fost o porcărie. După Revoluţie am vrut să discut despre acest aspect cu Ion Iliescu, dar nu am reuşit să vorbesc cu el, mi s-a spus că e prea ocupat cu alte probleme importante.

Nu v-aţi gândit să daţi statul român în judecată?

Nu. Eu doream să vorbesc, să vedem dacă există soluţii care să nu implice procese sau mai ştiu eu ce chestiuni de acest gen. Interesant este că, la câteva luni după ce mi-au luat munca de-o viaţă, am primit un telefon de la Comitetul Central în care mi se propunea din partea tovarăşului, spuneau ei, să joc un simultan cu membrii CC al PCR. Mi se părea incredibil. Trebuia, practic, să stau faţă în faţă cu protipendada comunistă şi cu „marele şahist al ţării“, Ceauşescu. Eu i-am refuzat de două-trei ori la rând. Ei tot insistau, iar în cele din urmă le-am spus că sunt de acord, dar că trebuie să primesc nişte bani pentru participarea la simultan. Şeful de cabinet al dictatorului m-a întrebat, nedumerit, despre ce sumă e vorba, iar eu i-am spus sec: 20.000 de dolari.

Cum a reacţionat?

A doua zi m-au luat cu o limuzină neagră şi m-au dus direct la CC, unde printr-o uşă auzeam ţipetele lui Ceauşescu. Nu ştiu cât i s-a transmis din ce am cerut eu, dar în cele din urmă
mi-au dat drumul să plec. Peste câteva luni am jucat, totuşi, un simultan, dar la Ministerul de Interne, mai precis la Şcoala de Securitate de la Băneasa, care era condusă de fratele lui Ceauşescu, Ilie. N-am mai putut refuza...

Salvarea Mugur Isărescu

La câte olimpiade aţi participat?

Am jucat 14 Olimpiade pentru echipa naţională, din 1962 şi până în 1990. Olimpiadele la şah se joacă din doi în doi ani. Singura la care am lipsit în această perioadă a fost cea din 1976, din Israel, la care nu a participat nicio ţară socialistă. Ultima apariţie la echipa naţională a avut loc în 1993, la un campionat european. După această competiţie, relaţiile mele cu federaţia au intrat pe un drum sinuos. Eu nu am înţeles de ce s-a renunţat aşa de uşor la „Revista română de şah“, unde lucram ca redactor-şef, care era editată de ziarul „Sportul“. Ei au motivat că au apărut nişte probleme de moment, că nu ar mai fi fonduri, iar federaţia nu a luat nicio atitudine. Ne-am despărţit şi m-am dus să muncesc în altă parte, la Banca Naţională. N-am mai jucat pentru echipa naţională deloc.

Îl cunoşteaţi pe Mugur Isărescu?

Da, îl cunoşteam şi a acceptat să creeze o echipă de şah a BNR, pe care să o sponsorizeze. Aşa că mare parte dintre cei care ne-am pierdut locurile de muncă de la „Revista română de şah“ ne-am angajat la clubul sportiv al BNR. Nu pot să uit acest lucru: Isărescu a avut o atitudine foarte amicală faţă de mişcarea şahistă din România, fiind la un moment dat preşedintele federaţiei.

Care este nivelul actual al şahului românesc?

Unul foarte slab, din păcate, atât la fete, cât şi la băieţi. Trebuie să sperăm că, din întâmplare, poate apărea o generaţie care să ridice nivelul, aşa cum s-a întâmplat pe vremea mea.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: