Lumea deja adunată în jurul său se bucură şi bate din palme în ritm de marş. Valentin înregistrează momentul şi-l postează pe pagina personală de Faceebook. Videoclipul devine ceea ce, în limbajul reţelelor sociale, am putea numi „viral“, deşi nu-i vorba despre niciun virus aici. Orişicât, deasupra lui Valentin se aprind reflectoarele. E un soi de celebritate incomod satisfăcătoare.

Valentin primeşte un telefon de la o importantă televiziune de ştiri şi e invitat să refacă momentul. De data asta, cu mai mult fast, mai multe camere şi mai mult angajament politic. Un angajament măcar sofistic, dacă nu chiar mitocănesc şi rudimentar. Valentin refuză să participe la paradele nocturne scâncite ale lui Mihai Gâdea de la Antena 3. Popularitatea provizorie a pianistului explodează. Cam asta e, pe scurt, ce-aţi fi putut găsi la majoritatea televiziunilor de ştiri şi la publicaţiile de presă scrisă din România în ultima săptămână.


Cu toate acestea, momentul care, întâmplător sau nu, l-a aşezat pe Valentin în prim-planul mass-media înseamnă mai mult de atât. Câteva nuanţe sunt esenţiale. În primul rând, gestul tânărului este de o naturală normalitate. Memorabilă, dar tot normalitate. E cel puţin nedrept cum un gest atât de firesc se poate încadra în categoria vastă, sclipitoare, dar mlăştinoasă a „Românilor cu care ne mândrim“. Nu e absolut natural să preţuieşti simbolurile naţionale? Imnul, de pildă. Într-adevăr, e îmbucurător că normalul trece drept un atribut dezirabil. Totuşi, când devine o virtute, poate că ar trebui să privim puţin în oglindă.

Valentin a studiat şapte ani pianul la Şcoala de Muzică din Roman. Nu-şi spune pianist, dar tot i se pare că una dintre cele mai frumoase provocări e să cucereşti un pian întâlnit, întâmplător, în drumul tău. E un soi de virilitate a oricărui muzician, iar asta nu alterează câtuşi de puţin din căldura gestului său. Totuşi, Valentin Astănculesei va merge în continuare la locul său de muncă, va lucra în continuare în IT, cu siguranţă va mai cânta la pian şi, dacă e permisă această apreciere prietenească fără vreun scop ascuns, va fi în continuare la fel de frumuşel.

Poate că e o distanţă atât de mare între eroism, patriotism, demnitate, integritate şi ceea ce există, de fapt, în oglinzile noastre, astfel că devine foarte, foarte dificil să te raportezi corect la genul acesta de valori. E ca şi când ţi-ai imagina zăpezile de le Kilimanjaro fără să fi văzut vreodată crucea de pe Caraiman. E cam greu. Nu sunt vreun om de munte, dar sunt sigur că, odată ajuns pe Caraiman, n-ai cum să nu priveşti cerul. Totuşi, nu ştiu dacă o drumeţie pe Caraiman poate fi văzută ca un drum formator, chiar dacă, recunosc, are şi drumul ăsta opreliştile sale.

Valentin Astănculesei va rămâne normal. Şi, pesemne, asta-i mare lucru.

Cel mai important în cazul Astănculesei însă e altceva: anume că gestul lui a fost folosit ca un instrument politic în vreme ce singurul instrument din poveste era unul muzical. Ca orice tânăr, ca oricine, Valentin are opinii şi preferinţe. Nu neapărat convingeri. Dar asta n-are absolut nicio legătură cu imnul naţional, care este al tututor, indiferent de felul preferat de mâncare.

Pentru mulţi, prea mulţi dintre emoţionaţii de conjunctură în urma gestului său, aprecierea a venit mai degrabă ca urmare a refuzului de a-şi asocia imaginea cu un personaj în care, probabil, nu crede. Mă întreb, cu asumată naivitate: oare ar mai fi fost ofertat Valentin – chiar şi aşa, într-un comentariu pe Facebook – cu postul acela de consilier local dacă s-ar fi dus la TV? Oare i s-ar mai fi pus în faţă cine-ştie-ce proiecte dacă ar fi cântat în faţa camerelor? Până la urmă, tot ce-ar fi făcut ar fi fost să cânte. Or, pe portativ nu mai încape şi politica.

Am vorbit cu Valentin de mai multe ori. Copleşit de valul de consideraţii, stânjenit, parcă, de propria-i bucurie sinceră. Mi-a spus un lucru care m-a pus pe gânduri: că e mai degrabă neliniştit că reputaţia sa a fost intens politizată decât e de încântat că a reuşit să transmită un mesaj de o normală românitate. E posibil, dar e puţin probabil, ca Valentin Astănculesei să nu accepte faptul că replica efemerului cutremur pe care l-a provocat în media e mult mai puternică decât cutremurul în sine, oricât de vremelnic ar fi fost el. Să nu accepte, poate, că gestul său e mult mai relevant dacă are şi culoare politică. Sau măcar o nuanţă, acolo.

Cel mai trist este însă faptul că Valentin are mari rezerve să-şi mai exprime opiniile politice. Pentru a nu-şi crea probleme. Dar, pe undeva, poate că are dreptate să nu accepte murdăriile astea. Va rămâne fostul olimpic naţional la matematică, actualul specialist în IT, pasionat de pian, motociclete şi călătorii. Şi asta în timp ce trepăduşii şi vânătorii de celebrităţi îi vor pune în faţă cariere de ocazie. Va rămâne normal. Şi, pesemne, asta-i mare lucru.