Transportul feroviar din România e domeniul în care denumirea oficială se confundă cu porecla. Să numeşti astăzi un tren „rapid" înseamnă să râzi de el. „Accelerat" a devenit un calificativ înfăşurat în ironie, un bobârnac sardonic. Studiul de caz şi de macaz poate începe cu orice tren care pleacă din Bucureşti şi ajunge la destinaţie gâdilând veşnicia la tălpi. Vrei să mergi la Timişoara? Te costă 12 ore (oficial 11, dar întârzierea e garantată). Sibiu? Între 7 şi 8 ore. Constanţa? 4 ore şi jumătate, dacă ai noroc. Până şi pentru suta de kilometri care desparte Capitala de Sinaia un intercity are nevoie de două ore şi jumătate. Mare consumatoare de înţelepciune latină, SNCFR ar trebui să-şi împodobească locomotivele cu sloganul ultimului său rebranding: Festina lente. După o jumătate de oră de călătorie, indiferent de direcţie, îţi vine în minte gluma cu ţestoasa care înainta melceşte, îngânând recunoscătoare: „Doamne, mulţumescu-ţi că mi-ai dat mersul ăsta lent". Iepurele sprintează pe lângă ea, se opreşte şi întreabă contrariat: „Am auzit bine? Nu eşti întreagă la cap? Cum poţi să mulţumeşti pentru aşa ceva?" „Îi mulţumesc, urecheatule, fiindcă ştiu precis că merg într-o direcţie greşită", explică ţestoasa.

Mi-e imposibil să ghicesc în ce direcţie se îndreaptă SNCFR. Mă mulţumesc să enumăr câteva realităţi: trenurile întârzie aproape ritualic de la nord la sud şi de la est la vest, lucrările de modernizare a infrastructurii nu se încheie la timp, durata călătoriilor se prelungeşte, iar în condiţiile acestea - colac peste pupăză - preţul biletelor creşte. Transportatorii feroviari fac uz şi abuz de o logică strâmbă, după care plăteşti în plus fiindcă stai mai mult în tren. Între timp, călătorii bombăne, dau din umeri şi suspină. Ici şi colo o criză de isterie colorează apatia densă din vagoane. Iar aici totul se reduce la nivelul de acceptare. Hrănit decenii la rând cu refrene din categoria „Bine că nu-i mai rău", călătorul român lasă de la el mai mult decât e cazul. N-am auzit de pasageri care să dea în judecată SNCFR pentru legături ratate, fie ele alte trenuri sau avioane. N-am citit să se fi adresat cineva OPC-ului pentru a reclama preţurile obraznice ale biletelor de tren. N-am întâlnit pe nimeni care să aibă timp, chef şi disponibilitate pecuniară pentru un demers public. Mormăim „Bine c-am ajuns" şi prindem din mers ultimul tramvai spre casă. Glasul roţilor de tren nu mai e şlagăr cu parfum romantic, ci preludiul unei aventuri sado-maso.

Cât despre alonja turistică a staţiunilor noastre, ea poate fi judecată chiar din clipa când cobori - în fine - din tren. Gara din Sinaia e un exemplu nimerit. Atenţie, nu vorbim de Pocreaca, Ohaba Lungă sau Sfârleaua, ci de anticamera unui fost oraş regal. Peronul e ocupat de un pluton de câini întinşi leneş pe lângă ziduri sau stâlpi. În sala de aşteptare trăsneşte a urină, trascău şi transpiraţie. Întârzierile nu sunt anunţate, iar dacă întrebi la ghişeu ţi se răspunde „Dar la ce vă foloseşte să ştiţi?" Dacă trebuie găsită o consolare, ea se află în felul cum arată tot mai multe garnituri: elegante, cu vagoane moderne, scaune confortabile, prize pentru laptop, aer condiţionat. Aici, diferenţele faţă de Occident se micşorează vizibil. În schimb, când trenul trebuie s-o ia din loc, e jale. Şi ce să vezi, principala menire a trenului e să meargă. Agreabile în perioadele de staţionare, trenurile noastre devin nesuferite când se târăsc cu o medie de 40 de kilometri pe oră de la Satu Mare la Bucureşti. Să nu fi aflat SNCFR că ne-am mutat de un deceniu în alt mileniu?