Strategia de Educaţie Parentală şi Coaliţia pentru Familie. Sau despre nevoia de „implicare şi respectare a copilului“ vs. „ştiu eu mai bine pentru tine“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După ani în care ai mei au trăit, rând pe rând, în grajd, într-o cameră cu chirie şi undeva într-o anexă a casei unui unchi, pentru  a strânge ban pe ban să-şi cumpere o casă, visul le-a devenit realitate. Cu multe eforturi, şi cu împrumuturi la CAR şi cunoscuţi, au reuşit să cumpere o casă mică de paiantă, cu 2 camere, într-un cartier de oameni muncitori de pe strada Libertăţii.

În jurul nostru erau multe familii cu copii, aşa că nouă, celor mici, ne-a fost destul de uşor să ne simţim foarte bine cu cei din jur. Nimeni nu a avut vreo problemă cu faptul că eram singurii romi din cartier şi joaca ne făcea să ne bucurăm de copilăria noastră liniştită. De foarte multe ori, mai toţi cei 40-50 de copii din gaşcă ne adunam la noi în curte să mâncăm din sacul de pepeni cumpărat de tata şi cărat de la piaţă cu căruciorul de butelii. Zeama fructului care ni se zvârcolea în gură, ni se scurgea pe barbă şi ne murdărea tricourile ne făcea atât de lipicioşi încât joaca pe care o începeam cu pistoalele de apă şi o terminam aruncându-ne găleţi pline ochi în cap ni se părea o binecuvântare. Mai toţi copiii râdeam cu gura până la urechi şi mai toţi părintii noştri ieşeau la stradă, oferindu-ne „muniţia necesară„ unei lupte în care-i chemam şi pe ei drept aliaţi. Mai toţi, însă nu toţi...

Unul dintre prietenii noştri era Z. Un prieten tare bun, însă destul de tăcut, retras şi foarte timorat. Uneori, dispărea câteva zile şi când îşi făcea apariţia era destul de vânăt. Explicaţia era invariabil aceeaşi şi multă vreme am şi crezut-o. „Am căzut şi m-am lovit“ nu a mai fost verosimil în momentul în care, într-o zi de vară toridă, şi-a dat jos tricoul şi i-am văzut spatele brăzdat de urme vineţii adânci.  Imediat a vrut să-şi pună tricoul înapoi pe el, numai că, înconjurat de noi toţi, ne-a povestit cum tatăl lui îl băga-n beci unde îl bătea cu funia udă până când fie Z. leşina, fie tatăl obosea.

Alta era P., fata cu ochii verzi cu picăţele. O fată foarte frumoasă pe care mama ei a considerat că o apără de tot ce e rău în societate dacă o ţine relativ izolată. Uşor de manipulat, undeva la finalul adolescenţei, a devenit victima traficanţilor de carne vie şi şi-a petrecut câţiva ani din viaţă trăind în iadul de aici, de pe Pământ.

V. era prietenul meu cel mai bun şi era mai tare decât aş fi visat eu vreodată să fiu. Veşnic premiant şi mândria şcolilor unde învăţam. Niciodată suficient de bun în ochii tatălui, care, mânat de cele mai bune intenţii, punea o presiune fantastică asupra lui. De multe ori, presiunea se transforma în abuz emoţional şi abuzul se materializa chiar şi în violenţă fizică. Moartea lui V. într-un accident stupid l-a făcut pe tatăl lui să conştientizeze şi să nu repete greşelile pe care (credea că) le-a făcut cu cel de-al doilea copil.  

M. era cel mai mic frate din familia lui de 7 membri. Ambii lui părinţi erau alcoolici. Chiar dacă în şcoală era la fel de interesat şi bun ca noi toţi, susţinerea oferită de părinţi era super limitată. De la 16 ani a renunţat la şcoală şi a început să lucreze ca gropar în cimitir.

B. avea o boală care a condus la stoparea creşterii penisului. Şi noi mai făceam bâză de el, însă cele mai mari miştouri erau făcute chiar de-ai lui. Nu a fost dus la doctor şi nici măcar nu se ştia de ce suferă sau dacă nu cumva un tratament administrat la timp l-ar fi ajutat. La 23 de ani s-a sinucis, aruncându-se de pe un viaduct.

I. era o fată tare muncitoare, dar care avea o stimă de sine extrem de scăzută. Mama ei îi cerea întotdeauna să fie cea mai bună din clasă şi, atunci când notele nu o situau pe acea poziţie, trebuia să îndure o ploaie de invective ce erau însoţite de palme peste ochi. La orice greşeală pe care o făcea, spunea că este „proasta“ şi stima ei de sine era undeva aproape de zero. Şi la 40 de ani, este la fel...

Erau destul de mulţi care nu vedeau în părinţii lor nişte prieteni şi oameni de la care au ce învăţa, ci doar „autoritatea“ şi „cei care pretind că „ştiu mai bine ce e bine pentru copil“. Mulţi aveau momente când îşi urau părinţii şi de-abia aşteptau să plece de acasă, sperând să nu facă ceea ce părinţii făceau sau, chiar mai rău, să nu devină ceea ce ei erau. Ca un paradox, mulţi au ajuns fix ceea ce au văzut în jurul lor şi destul de mulţi repetă greşelile pe care sperau că nu le vor face vreodată.

În aceste zile, Ministerul Educaţiei Naţionale a pus în dezbatere publică „Strategia Naţională de Educaţie Parentală“, strategie prin care se doreşte dezvoltarea abilităţilor parentale astfel încât fiecare copil să poată ajunge la maximul de potenţial pe care îl are. Strategia este una modernă, centrată pe principiul diversităţii şi egalităţii şi propune un set de măsuri concrete din zona de educaţie, sănătate şi protecţie socială care să sprijine familia, în integralitatea ei, cu un focus pe dezvoltarea armonioasă a copilului.

Atât abuzul fizic, cât şi cel emoţional fac parte din realitatea cotidiană a mult prea multor familii din jurul nostru şi chiar din cultura românească.

Principiul „diversităţii“ propus în strategie a fost atacat furibund de cei din Alianţa pentru Familie, fiind considerat un „atac la familia tradiţională“. Despre limitele de înţelegere şi despre atacurile la principiile democraţiei puse în practică de cei din Alianţa şi Coaliţia pentru Familie am mai vorbit şi nu vreau să reiau (acum) argumentele care mă fac să fiu în dezacord profund cu teoriile lor. Însă nu am cum să nu subliniez manipularea şi minciuna grosolană pe care aceştia o promovează, cum că acest principiu doreşte să susţină familia homosexuală. În plus, întotdeauna mă surprinde incapacitatea celor ce pretind că promovează valoarea familiei şi iubirii să vadă că, în foarte multe cazuri, ceea ce ei promovează prin sintagma „familie tradiţională“ înseamnă şi diverse forme de schingiuire emoţională care cauzează dezvoltarea unui sentiment de inferioritate a copilului. Din păcate, încă transmitem copiilor noştri că „bătaia e ruptă din rai“, că „eu te-am făcut, eu te omor“ sau ca un copil nu trebuie consultat în deciziile care-l privesc „că doar ce ştie el, e doar un copil şi oricum eu ştiu el mai bine decât mine ce are nevoie“. Atât abuzul fizic cât şi cel emoţional fac parte din realitatea cotidiană a mult prea multor familii din jurul nostru şi chiar din cultura românească, prin cultură înţelegând tot ceea ce transmitem non-genetic către generaţiile următoare, şi această realitate are nevoie de un răspuns coerent. Şi strategia propusă de minister îşi propune să răspundă şi la astfel de provocări. Pentru acest deziderat, are tot sprijinul meu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite