„Cu ăsta o să spargi toate ouăle la cimitir", i-a zis bătrânul. Şi nu se putea înşela: încercase oul personal, lovindu-l de câteva ori de singurul dinte pe care-l mai avea în gură, agăţat de gingia de sus. La cei 87 de ani ai săi, Tataie n-avea rival în sat la alegerea oului cel tare. Făcea treaba asta încă din tinereţe, de fiecare dată când se apropia Paştele. Zicea că învăţase şmecheria de la bunicul său, care participase la Războiul de Independenţă. Tataie era mai tânăr, participase doar la Primul Război Mondial.

De fiecare dată, când supunea ouăle din coş testului cu dintele, depăna povestea neamţului invadator care, înaintea unui Paşte de război, a venit să ia ouăle din cuibar, iar la plecare a plătit totul, până la ultima centimă, şi nici n-a vrut să primească restul. Dar Tataie n-a vrut să rămână dator: l-a învăţat să vopsească ouăle într-o fiertură de frunze de ceapă. Iar înainte de plecare i-a predat şi lecţia alegerii oului cel tare. Pe atunci, Tataie avea toţi dinţii în gură, nu ca la bătrâneţe.

La 87 de ani avea o singură spaimă: ce se va face când îi va cădea şi ultimul dinte? Cum va mai alege el oul cu care nepotul său să facă ravagii prin cimitir? Doar n-or să fie mai cu moţ ai Barosoanei sau ai lu' Crăcănatu'...

Dar atunci, în primăvara aceea neasemuit de frumoasă, dintele bătrânului era la locul lui şi-şi făcuse datoria. Nepotul său putea fi sigur că deţine oul cel năzdrăvan. Iar turnirul prin cimitir i-a confirmat aşteptările: indiferent cu cine ciocnea - „Hristos a înviat", „Adevărat a înviat", poc-poc -, oul său ieşea neşifonat. Mereu se spărgea celălalt. Şi pentru că regula era „cel tare îl ia pe cel slab", băiatul strânsese în traista agăţată de gât exact 21 de ouă. Prada de război, cum zicea Tataie, mândru de nepotul său. E drept, un război câştigat mai degrabă de dintele bătrânului.

Cea de-a 22-a ciocnire era să declanşeze însă Al Treilea Război Mondial. Venise rândul uneia dintre nepoatele lui Ghiţă Balamuc. Fata locuia la oraş, dar venise de Paşte să nu piardă ritualul de la cimitir. Dar nu venise cu gânduri tocmai curate. („Ai grijă, că aia seamănă cu ofticoasa de mumă-sa", îşi avertizase tataie nepotul.)

„Hristos a înviat", „Adevărat a înviat", cioc-cioc. Băiatul a privit îngrozit: oul său se făcuse ţăndări. Ciuda i-a fost înăbuşită de o bănuială: dacă oul Balamucei...? Percepuse un sunet ciudat la ciocnirea celor două ouă. Atunci, ochii i s-au fixat pe vârful ascuţit al oului învingător. De sub vopseaua roşie, parţial răzuită, se iţea structura fibroasă a unui ou de lemn.

Au rămas legendare, în istoria rânduielilor la cimitir, lacrimile slobozite de băiatul cu pistrui. Nimic pe lume nu putea înlocui oul său biruitor, ales de ultimul dinte al unui bunic de pe vremea războiului. Nici măcar coşul de răchită, plin cu ouă vopsite în toate culorile, pe care Balamuc i l-a adus la poartă, ca despăgubiri de război pentru un atac terestru fără precedent.

Dar în acel coş, Tataie, cu ultimul său dinte care a supravieţuit tuturor războaielor vieţii, a descoperit un ou şi mai tare decât cel răpus mişeleşte. Nu ştiu ce găini avea Balamuc, dar oul din coşul său avea să câştige 37 de războaie.
Paşte Fericit!