Oameni ai minciunii

„People of the Lie” este titlul unei cărţi peste care am dat întîmplător, scrisă de un psihiatru american, Morgan Scott Peck, şi tradusă la noi sub titlul „Psihologia minciunii”.

Cred că mai potrivit ar fi fost să se cheme „Psihologia răului”, căci mai ales despre rău, eventual cu majusculă, este vorba în această carte. Mai precis, despre răul produs de om. M. Scott Peck consideră că răul, prin definiţie opus vieţii, este o maladie psihică, atît la nivel individual, cît şi la nivel de grup, şi pledează pentru o cercetare a lui cu mijloacele ştiinţei, în speranţa stabilirii unor proceduri terapeutice care să elibereze oamenii de răul din ei. După ce prezintă cîteva cazuri patologice de indivizi răi, dar care nu ştiu că sunt răi, căci nu sunt conştienţi de boala lor, autorul ne propune un studiu de caz al răului de grup. Este vorba despre un episod tragic din timpul războiului din Vietnam, cînd o companie a armatei americane a ucis aproximativ 500 de oameni neînarmaţi - deopotrivă bărbaţi, femei şi copii - dintr-o aşezare rurală cunoscută sub numele de My Lai. Nu mi-am propus o analiză a teoriilor lui M. Scott-Peck, nu am căderea să o fac, şi nici nu voi insista asupra detaliilor cazului, fiindcă ele pot fi găsite uşor pe internet (de exemplu, aici). E suficient să precizez că pentru această eroare - sau, cum să-i spunem, prostie? -  un singur individ, un oarecare locotenent William Laws Calley, a fost condamnat de Curtea Marţială la închisoare pe viaţă, condamnare pe care preşedintele de atunci al SUA, Richard Nixon, a comutat-o apoi în arest la domiciliu, timp de trei ani şi jumătate. Ceilalţi participanţi la măcel, ca şi superiorii lor, au fost achitaţi de instanţele americane, fiind găsiţi nevinovaţi.

Ipoteza de lucru a autorului este că răul - încerc să simplific cît se poate - este produs de narcisism, lene şi minciună. Narcisismul, un al nume al egoismului, îl determină pe individ să considere că este mai important decît ceilalţi, că viaţa lui contează mai mult decît al celorlalţi. Lenea face ca cei mai mulţi indivizi să dorească să fie conduşi, să-şi cedeze autonomia şi responsabilitatea unui lider, de care devin apoi dependenţi, aşa cum copilul este dependent de părinţii săi. Iar aici intervine, ca un corolar, observaţia că oamenii psihologic imaturi sunt mai înclinaţi să facă rău. Pe de altă parte, cum observa cu mai mult timp în urmă Gustave Le Bon, comportamentul grupului e mai primitiv şi mai imatur decît al indivizilor care îl compun. În sfîrşit, minciuna este socotită în acelaşi timp un simptom şi o cauză a răului.

Analizînd factorii care au condus la masacrul de la My Lai, autorul cărţii găseşte în final că responsabilitatea pentru acea oribilă crimă revine nu doar soldaţilor care au apăsat pe trăgaci sau au aruncat cu napalm, nu doar superiorilor care au ordonat atacul, nu doar statului major al armatei americane, nu doar politicienilor care ulterior au căutat să muşamalizeze cazul, ci întregului popor american. Una din observaţiile autorului este că, în cea mai mare parte a lor, soldaţii nici măcar nu au fost conştienţi de crimele comise (prin regresie emoţională, în cadrul grupului individul ajunge la o formă de barbarie inconştientă). Fiindcă, nu-i aşa, ei nu au făcut decît să execute un ordin. Dincolo de crima ca atare, rămîne însă muşamalizarea ei, adică o gigantică minciună de grup. Oameni ai minciunii sunt toţi cei care au consimţit la această muşamalizare.

Aici voi părăsi studiul de caz, pentru a face cîteva observaţii pe cont propriu. Deşi aparent ambii termeni desemnează acelaşi lucru, există o deosebire netă între grup şi comunitate, ce ţine de natura relaţiilor dintre membrii lor. În interiorul unei comunităţii, indivizii îşi prezervă autonomia şi valorile proprii, iar responsabilitatea nu mai este cedată, ci partajată. O populaţie este un grup. Un popor este o comunitate, fundamentată pe valori şi reguli. Rolul liderului este de asemenea diferit în cadrul grupului şi în cadrul comunităţii. Tentaţiei naturale a liderului, de a-şi însuşi în cît mai mare măsură puterea de decizie, i se opun vigilenţa comunităţii, mecanismele ei de echilibru şi autoreglare. În momentul cînd aceste mecanisme nu mai funcţionează, se ajunge la autoritarism, totalitarism şi dictatură, iar comunitatea regresează la condiţia de grup, poporul devine populaţie.

Istoria ne arată că acest risc nu e niciodată eliminat. Dimpotrivă, este în permanenţă iminent. La fel cum unii bolnavi psihic posedă o surprinzătoare putere fizică, oamenii minciunii, narcisiştii, bolnavii de rău posedă adesea o energie psihică superioară în raport cu a celorlalţi membri ai comunităţii, pe care o pun în slujba voinţei lor de putere. O privire oricît de superficială asupra celor care „reuşesc” în politică ne arată că reuşesc nu oamenii competenţi, nu bunii profesionişti, nu persoanele cu o educaţie şi instrucţie superioare, ca să nu mai vorbim de caracter, ci, din păcate, tocmai cei pe care M. Scott-Peck îi numeşte oameni ai minciunii, indivizii instinctuali şi primitivi a căror energie este canalizată obsesiv spre parvenire şi acapararea puterii.

Din păcate? Un mod cam mioritic de a pune problema. Mai curînd din lene - din lenea noastră, a celorlalţi, care acceptăm astfel de lideri. Lenea, care e şi ea, potrivit lui M. Scott-Peck, o sursă a răului.