„Lupta pentru drepturile angajaţilor e o cauză de protest chiar mai relevantă în România decât corupţia“. Vasile Ernu în discuţie cu Victoria Stoiciu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Victoria Stoiciu
FOTO Victoria Stoiciu

Victoria Stoiciu este coordonator de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. A publicat articole în revista Dilema Veche, pe platforma CriticAtac şi în România Libera. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România. Este bursieră Transatlantic Forum on Migration and Integration (GMF) şi absolventă a Şcolii Europene pentru Democraţie din Cadrul Consiliului Europei.

Dragă Victoria Stoiciu, de ce e nevoie de o nouă „Lege a dialogului social“ în România actuală?

Legislaţia dialogului social – adică legea care reglementează modul în care se formează şi activează organizaţiile care reprezintă angajaţii (sindicatele) şi cele care reprezintă angajatorii (patronatele) a fost modificată în anul 2011, pe vremea guvernului Boc. A fost o mişcare parte a măsurilor de austeritate şi a reformelor structurale, făcută la presiunea marelui capital, reprezentat de multinaţionale. Scopul a fost clar – slăbirea puterii de reprezentare a angajaţilor.

E cumva paradoxal, pentru că, în 2011, sindicatele româneşti erau deja în derută, se confruntau cu propriile probleme structurale, cu o criză acută de legitimitate, cu scăderea numărului de membri, dar se pare că chiar şi aşa, deranjau prea mult. Slabe cum erau, sindicatele reuşeau, însă, să negocieze contracte colective la nivel de întreprindere, la nivel de sector, la nivel naţional.

Ce este un contract colectiv? Este un acord între reprezentanţii angajaţilor şi angajatorilor care stabileşte grile de salarizare, program de muncă, condiţii de muncă, plata orelor suplimentare etc. Contractul individual de muncă, cel încheiat între un angajat şi angajatorul său, trebuie să ţină cont, în mod obligatoriu, de prevederile contractului colectiv. Este logic că un contract colectiv are prevederi mult mai favorabile angajatului, pentru că el chiar este rezultatul unei negocieri, spre deosebire de contractul individual, care aşa cum ştim, reprezintă un set de condiţii impuse de angajator pe care angajatul fie le acceptă, fie îşi caută de lucru în altă parte. Se pare că această practică a negocierii contractelor colective deranja patronatele, care au dorit eliminarea ei. Şi aşa, ne-am trezit cu un proiect de lege făcut la presiunea şi cu contribuţia patronatelor, care a fost adoptat prin asumarea răspunderii guvernului – atenţie, deci eludând procedura legislativă normal şi dezbaterile parlamentare. Pur şi simplu, pentru că la acea oră coaliţia guvernamentală, dominată de PDL avea o majoritate covârşitoare în Parlament, guvernul şi-a permis să îşi asume răspunderea pe o serie de legi, printre care şi această lege a dialogului social, care se doreşte azi a fi schimbată.

Cine sînt cei care au iniţiat acest demers şi pe cine reprezintă ei?

Există un dublu demers – pe de o parte, avem confederaţiile sindicale, susţinute de câteva ONG-uri, care solicită încă din 2011 modificarea legii dialogului social. Pe cine reprezintă ele? Pe mulţi! În total, cele 5 confederaţii sindicale au aproape 1,5 milioane de membri, asta înseamnă un sfert din numărul total de salariaţi din România. Toate aceste 5 confederaţii au elaborat, cu sprijinul ONG-urilor şi a experţilor, un proiect de lege a dialogului social care să fie favorabil angajatului, nu patronatelor şi care să permită apărarea intereselor salariaţilor.

Pe de altă parte, există un demers similar la nivelul Guvernului, prin intermediul Ministerului de Dialog Social. Să nu uităm că în 2011, când Guvernul Boc a modificat Codul Muncii şi apoi legea dialogului social, PSD – pe atunci USL – a semnat un acord cu sindicatele prin care se obliga şi promitea că o dată ajuns la putere va modifica legislaţia muncii şi a dialogului social. În 2012, după cum ştim, PSD a ajuns la guvernare, unde se află şi azi, dar nu şi-a ţinut promisiunea, în pofida insistenţelor sindicale şi, mai ales, în ciuda evidenţelor empirice care arătau că legislaţia dialogului social adoptată în 2011 a avut efecte devastatoare. Motivul? Veşnica poveste cu investitorii care ne pleacă, cu oamenii care rămân pe drumuri…

Anul acesta, guvernul şi-a amintit de vechea promisiune făcută sindicatelor şi s-a apucat să lucreze la un proiect de modificare a legii dialogului social. Din păcate, versiunea actuală de proiect legislativ nu a ţinut cont de propunerile sindicatelor decât foarte puţin, aproape deloc şi e mai proastă decât legea în vigoare, în sensul în care dezavantajează angajaţii şi mai mult.

Care sînt cerinţele de bază, ce îşi propune şi ce vrea să soluţioneze acest proiect de lege?

Sunt foarte multe modificări cerute de sindicate, proiectul are peste 100 de pagini, dar într-o singură frază, se poate spune că acesta îşi propune să crească puterea de negociere şi reprezentare a lucrătorilor. Cum? De exemplu, coborând la 3 numărul de persoane necesar pentru a înfiinţa un sindicat. În momentul de faţă, legea spune că ai nevoie de 15 salariaţi din aceeaşi unitate pentru a fonda un sindicat. Or, asta este o limitare clară a libertăţii de asociere – în România, avem peste un milion şi ceva de angajaţi care lucrează în firme ce au mai puţin de 10 salariaţi, automat acestora le este interzis dreptul de a se organiza în sindicate. Să nu uităm că pentru a înfiinţa un partid politic ai nevoie de 3 persoane, iar pentru un sindicat ai nevoie, iată, de 15, e aberant, mai ales având în vedere structura economiei româneşti.

Hărţuirea liderilor de sindicat e o practică în multe companii din România.

Apoi, proiectul îşi propune să deblocheze negocierile colective, astfel încât să devină posibilă semnarea contractelor colective de muncă, în special la nivel de sector. De ce sunt importante contractele la nivel de sector economic? Pentru că cel mai adesea, chiar dacă avem un contract colectiv la nivel de companie, forţa de negociere a sindicatului din companie este mică, liderul de sindicat se află într-o poziţie vulnerabilă, el fiind, în majoritatea cazurilor, angajat al acelei companii, deci pasibil de a fi supus presiunilor angajatorului dacă este prea incomod sau vocal.

Imaginaţi-vă următoarea situaţie – liderul sindicatului unei companii din sectorul confecţii e o femeie de 50 de ani, a cărei existenţă depinde sută la sută de locul de muncă din fabrica respectivă, pentru că e prea în vârstă ca să îşi găsească alt loc de muncă . Credeţi că va bate cu pumnul în masă şi va ţine piept patronului la negocieri?

Din păcate, hărţuirea liderilor de sindicat e o practică în multe companii din România. Or, acest dezavantaj nu există atunci când negocierile se poartă la nivel de sector – acolo sindicatele sunt reprezentate de federaţii, ai căror lideri sunt plătiţi de federaţii şi nu depind în nici un fel de patron. Aşadar, negocierea contractelor colective la nivel de sector economic e foarte importantă, iar prevederile contractului colectiv se aplică tuturor salariaţilor acelui sector – să zicem, textile, sau turism, sau comerţ. Cu regret, după 2011 nu am mai avut nici un contract colectiv semnat la nivel de sector, legea actuală a dialogului social are nişte prevederi atât de absurde în acest sens, încât nu mai există aşa ceva. Iar asta se reflectă în mod negativ în salariile angajaţilor, în condiţiile de muncă.

De ce şi pentru cine este importantă o astfel de lege?

Pentru noi toţi, cei care trebuie să muncim, să avem un job, pentru a putea să ne asigurăm existenţa. Legea în sine sună tehnic, are un vocabular specializat şi de aceea suscită cu greu interesul unui public larg, nespecializat. Cu toate astea, e de o importanţă crucială pentru toti cei care muncesc. După mine, mizele acestei legi sunt mult mai mari decât erau, să zicem, mizele OUG 13, pentru care s-a ieşit în stradă în februarie. Din punctul meu de vedere, e mai importat să am condiţii bune de muncă, să primesc o remuneraţie adecvată, să fiu reprezentată în relaţia cu angajatorul în caz de abuz, decât să îl văd pe Dragnea sau alţi politicieni la închisoare. Cu corupţia mă ciocnesc o dată pe an, dar la muncă îmi petrec 5 zile din 7, minim 8 ore pe zi. Sunt pusă în situaţia în care mi se cere şpagă o dată la câţiva ani, dar trebuie să îmi achit facturile lunar şi trebuie să mănânc zilnic. Din păcate, noi am dezvoltat în România o atitudine extrem de condescendentă, chiar dispreţuitoare, faţă de revendicările economice, ca şi cum am fi o naţie de îngeri sau de fiinţe care trăiesc cu aer, iubire şi idei. Nu e aşa, un cetăţean activ e un cetăţean care nu are grija zilei de mîine, care nu îşi bate capul cu ce pune pe masă copiilor la cină. Să nu uităm – democraţiile liberale se bazează pe clasa de mijloc, iar săracii, din păcate, participă mai puţin şi votează mai puţin decât cei ceva mai înstăriţi.

Protest sindicalisti FOTO Victoria Stoiciu

Unul dintre mesajele protestului de la 4 octombrie 2017 în Bucureşti (foto: Victoria Stoiciu) Apărut pe Baricada.org

Şi de ce atunci nu protestează nimeni?

Am avut un protest organizat de Cartel Alfa în Bucureşti, pe 4 octombrie, la care au fost câteva mii de oameni, toţi membri de sindicat, însă. Societatea civilă, activiştii, cei care au ieşit în stradă în februarie, în 2013, pentru Roşia, în 2015 la Colectiv, nu au fost acolo. Ca să protestezi, îţi trebuie un motiv clar, bine definit. Spuneam mai devreme, legea e destul de tehnică, dar asta nu ar trebui să fie un obstacol – nici OUG 13 nu era o poezie pe înţelesul copiilor, dar au existat comunicatori care au tradus-o pe înţelesul tuturor. În cazul legislaţiei dialogului social, nu prea are cine să facă asta – sindicatele, din păcate, sunt blocate în vocabularul lor specializat, nu reuşesc mai deloc să comunice în afara cercurilor interne. Presa şi formatorii de opinie, pe de altă parte, au o atitudine foarte anti-sindicală, prizonieră a unui discurs neoliberal care ne spune că fiecare angajat se descurcă mai bine de unul singur, că împiedică bunul mers al economiei, că sunt o pavăză în calea pieţei libere. Suntem, aşadar, o societate prizonieră a unui discurs hegemonic în care individualismul şi laissez fair-ul sunt ridicate la rangul de legi de aur, iar singura problema pe care o avem este corupţia şi atât. Or, multe din problemele noastre nu au legătură cu corupţia – sărăcia, de exemplu, nu este efectul corupţiei, ci al subdezvoltării, al rolului pe care România îl are şi l-a avut dintotdeauna în sistemul economic global. Italia este coruptă, dar bogată, Coreea de Sud a avut o dezvoltare extraordinară sub guverne corupte. Nu vreau să spun că corupţia nu e o problemă şi că nu e necesar să luptăm împotriva ei. Dar nu este singura! Din păcate, o problemă este ceea ce ni se spune că e o problemă, realitatea contează mai puţin. Iar instituţiile dominante conlucrează foarte bine în a fabrica probleme care nu periclitează status-quo-ul.

Trebuie să încercăm să împingem problema pe agenda publică, astfel încât aceasta să devină o problemă pentru toţi cei vizaţi.

Crezi că are şanse de izbîndă această Lege? Care sînt paşii de urmat?

Cred că are puţine şanse în acest moment. Nu există o alianţă socială largă care să susţină schimbarea legii, iar în acest moment sindicatele singure nu au forţa necesară pentru a pune suficientă presiune pe guvern. Influenţa capitalului, a patronatelor, e mult mai mare. Suntem în faţa unei asimetrii de putere.

Ce e de făcut? În primul rând, nu trebuie să renunţăm – trebuie să încercăm să împingem problema pe agenda publică, astfel încât aceasta să devină o problemă pentru toţi cei vizaţi, dar care nu realizează încă acest lucru. Vrei să nu mai faci ore suplimentare neplătite? Bine, pentru asta e nevoie de sindicate, de contracte colective, etc. Insist – o parte din cheia reuşitei demersului constă în comunicare, în construcţia unui discurs alternativ la cel actual. În plus, să nu uităm că lucrurile evoluează de aşa manieră încât ne va fi mai uşor să ne facem aliaţi – munca în România a devenit tot mai precară, déjà tinerii care termină azi o şcoală nu mai beneficiază de aceleaşi condiţii de muncă ca acum 10 ani, e mult mai multa impredictibilitate şi precaritate. Apoi, trebuie menţinută şi crescută presiunea asupra guvernului, prin diverse mijloace, de la avocacy şi până la ieşitul în stradă sau chiar nesupunerea civică. E o luptă, trebuie să înţelegem asta – nici o concesie făcută angajaţilor, vreodată, nu s-a făcut de amorul artei, ci a fost rezultatul unor eforturi susţinute, chiar a unor vărsări de sânge şi sacrificii. Nu trebuie să reinventăm roata, istoria omenirii e abundă de lupte pentru drepturi. Trebuie doar să-le redescoperim şi adaptăm contextului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite