Golanii anilor ’90 renasc în Seattle. Şi de data asta fac lucrurile cum trebuie

În timp ce intelectualii români discută subiecte cu relevanţă redusă pentru societatea românească, spre exemplu interzicerea unor filme care nu rezonează în absolut niciun fel cu ce se întâmplă în România, istoria se scrie în Seattle.

 Aici, protestatarii au stabilit deja de câteva zile o zonă autonomă în raport cu ţara pe teritoriul căreia se află, denumită CHAZ (Capitol Hill Autonomous Zone), într-o mişcare care aduce aminte de Occupy Wall Street. Sau, dacă vreţi, pentru a stabili totuşi o paralelă cu România, un fel de Republică ploieşteană à l'américaine. Sau, şi mai bine zis, ce ar fi trebuit să devină Piaţa Universităţii în 1990, dar nu s-a întâmplat niciodată. De ce? Păi e simplu, pentru că minerii nu au fost şi nu sunt, dacă mai există, poliţia super-civilizată din Seattle, care evită să deranjeze protestatarii.

Care protestatari sunt, de altfel, cât se poate de serioşi: au împrejmuit zona cu ceea ce ei numesc graniţe, arborând chiar şi un semn pe care scrie „You are now leaving the USA”. Fireşte, lucru cu care Trump n-ar putea fi într-un dezacord mai profund, din moment ce s-a şi apucat să-i spurce pe noii Părinţi fondatori cum i-a venit la gură pe Twitter, printre altele numindu-i, într-o traducere personală, „anarhişti urâţi”. Urâţi sau nu, iată însă că oamenii, de toate culorile şi pregătirile posibile, au pus-o de o mică enclavă, unde altundeva dacă nu în oraşul lui Kurt Cobain, organizând în cele câteva zile de când s-au înfiinţat şi câteva concerte, plus alte manifestări publice. Ba, umblă vorba, există, în aceste momente, chiar şi un proto-sistem economic pe bază de troc, plus, fireşte, ceea ce vine la pachet cu aşa ceva şi anume o diviziune a muncii conditionata de ajutorul reciproc.

Povestea are, desigur, amuzamentul ei inerent, Wall Street Journal relatând faptul că Şefa Poliţiei din Seattle, afro-americană, îl căuta de zor pe „Ministrul de externe” al nou-înfiinţatului CHAZ, pentru a stabili o comunicare cu noua entitate statală. Aceea, însă, era de negăsit, sau poate că nici nu se născuse încă, cine putea şti. Înte timp, însă, pe website-ul noului stat, revendicările apăruseră deja, cerând, printre multe altele, abolirea completa a Politiei din Seattle, o rejudecare a dosarelor persoanelor de culoare de catre complete care sa aiba in componenta membri ai comunitatilor afro-americane, eliberarea tuturor celor arestati pentru posesie de marijuana etc. etc. etc. Idealismul proclamaţiei are însă şi un revers al medaliei, unii dintre rezidenţii din zona 12^th & Pine afirmând că „atâta mizerie n-au mai văzut în viaţa lor”.

Aşa cum ştim, însă, nicio revoluţie nu s-a făcut cu cămaşa apretată şi gulerul scrobit. Paradoxal, însă, este faptul că, dincolo de reacţia violentă la rasismul profund al societăţii americane, CHAZ este în egală măsură o reacţie la capitalismul extrem american, singurul care şi poate permite culmea, prin bunăstarea pe care a creat-o, naşterea unor asemenea idei şi, mai mult, implementarea lor. Dincolo de asta, însă, întrebarea este cât de multe alte mişcări similare se vor naşte în perioada următoare în America şi în lume, plus, ca o ironie amară, cât de nepregătiţi ne va prinde pe noi, românii care încă ne întrebăm dacă e bine sau nu să votăm cu PSD, lumea de mâine care se construieşte în aceste momente. Sigur este însă că oraşul Seattle scrie istorie în aceste zile şi, indiferent de cursul pe care îl va căpăta mişcarea, esenţa ei este aceeaşi cu cele ale tuturor revoluţiilor purtate vreodată: credinţa unor oameni că fac cel mai bun lucru posibil pentru ei şi pentru cei din jurul lor. Iar asta e minunat.