„To Anthea - Love and kisses to you forever. I wish I could really talk to you. Stay sweet, Jimi Hendrix“ e textul. Fata de-atunci are acum 69 de ani, locuieşte la Nottingham şi e decisă să renunţe la preţiosul, azi, bileţel care a conservat scrisul chitaristului. Ştirea a circulat pe toate canalele şi mi-a reamintit un gând mai vechi al meu despre cum noile mijloace de exprimare şi comunicare, acestea rapide şi sfidând distanţele fizice, pe care le utilizăm cu toţii, vor duce la dispariţia unor genuri culturale cu îndelungată tradiţie, precum epistolarul. Sigur, autografele vor supravieţui şi vor fi date pe orice suport, fie el hârtie, tricouri, mingi şi orice altă suprafaţă capabilă să suporte scrisul şi să-l conserve. Dar ce vom face cu scrisorile, că pe acestea din mailuri cum o să le mai publicăm dacă ele plutesc în mediul virtual? O să le stocăm în nori digitali, în arhive electronice, dar cum le certificăm autenticitatea? Le share-uim, dar ce mai spun ele, extratextual, despre autorii lor?

Am trăit sentimentul că ceva se pierde iremediabil când am făcut un schimb de mailuri cu Eugenio Barba în privinţa unui film de care aveam nevoie, The Country Where Trees Fly. E un documentar realizat de Jacopo Quadri şi Davide Barletti despre Odin Teatret şi mentorul său, despre falansterul artistic de la Holstebro, la împlinirea a 50 de ani de activitate de teatru laborator. Îi contactasem mai întâi pe realizatorii italieni dar cum răspunsul lor întârzia, am mers direct la sursă. Via email. Am primit răspuns încă a doua zi, semnat Eugenio Barba, o dovadă că artiştii autentici îşi găsesc timp pentru toţi cei interesaţi de munca lor, că sunt deschişi să-şi promoveze viziunea. Îl întâlnisem pe Barba la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Teatru, unde a fost guest star la două ediţii, îi văzusem spectacolele, asistasem la conferinţele lui, îi citisem cărţile, iar mailurile de răspuns le-am arhivat în căsuţa virtuală. În afara unei importanţe simbolice, scrisorile acestea nu vor mai însemna mare lucru peste câteva decenii, dacă nu cumva vreun virus le va şterge definitiv. Mailul lui Barba nu va putea fi valorificat precum o scrisoare clasică, de care nu mai scriem niciunii de tare multă vreme, adunată între coperte de carte. N-are strânsă legătură cu ce am zis până acum, dar e important să pomenesc că Eugenio Barba va reveni în toamnă în România. La Timişoara, la Festivalul pe care Lucian Vărşăndan şi echipa lui de la Teatrul German de Stat îl fac (Eurothalia, 6-13 octombrie), în programul special Eurothalia Extension, care înseamnă spectacole şi ateliere ale lui Odin Teatret.

Şi tot dispariţia genului epistolar mă preocupa când corespondam electronic cu Andrei Şerban, pe diverse teme, de la spectacolele lui, la polemici cordiale iscate de cronicile mele – perfect normale în lumea teatrului, în care dialogul creatori-critici e binevenit -, la opinii solicitate în vederea pregătirii unui studiu privind revenirea regizorilor români exilaţi în comunism şi contribuţia lor la estetica şi transformările instituţionale postcomuniste. Toate ideile lui Andrei Şerban din aceste mailuri vor rămâne depozitate acolo, departe de ochii lumii. Sigur că ele ar putea fi transcrise şi tipărite, dar nu mai au individualitatea pe care scrisul de mână o are, pe care o epistolă, o notiţă, o însemnare cu o unealtă de scris o au. Scrisul pe mail e uniformizant ca formule, e rece şi distant indiferent de font. Coala de hârtie de o anumită textură, nuanţă, atingerea ei prin scrisul de mână, forma literelor, unealta spun multe despre expeditor. Epistola era o modalitate de apropiere a destinatarului de adresant, în ciuda timpului mai lung de parcurs datorat transportului cu poştalionul, trenul, autovehiculul sau avionul. Emailul e instantaneu, dar standardizat.

Nu sunt vreo nostalgică, şi eu sunt dependentă de dispozitivele electronice, caligrafia m-a chinuit în şcoală şi scriu de mână rareori şi atât de urât încât nici eu nu mai înţeleg, dar din punct de vedere cultural ne vor lipsi cu siguranţă epistolarele pe care generaţiile viitoare le vor descoperi doar ca element istoric. Oricum, mă străduiesc să conserv arhiva mea cu scrisori electronice care, poate, le vor părea interesante şi altora peste ani.