Dilemă etică: intri în politică „să te sacrifici pentru ţară” sau „să ajungi la masa bogaţilor”?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru a ajunge la ulcica cu cocoşei nu trebuie să-ţi rupi spinarea muncind, nu trebuie să citeşti 50% dintre cărţile de pe planetă şi nici măcar nu trebuie să fii mai bun decât ceilalţi (moralmente vorbind). Este suficient să minţi frumos.

Moise Guran, Rareş Bogdan, Ilie Şerbănescu, Gabriela Firea, Robert Turcescu, Dan Diaconescu, Carmen Avram, Adriana Săftoiu... Lista poate continua pe pagini întregi. Toţi au fost jurnalişti (mai buni sau mai puţin buni, nu cred că am competenţa să apreciez asta), iar la un moment dat au „virat” în politică.

Treaba lor! -  o să spuneţi. Libertatea alegerii profesiei şi/sau ocupaţiei este garantată de Constituţie.  Aşa-i! Însă nu se poate să nu observăm că unii dintre ei au izbutit să atingă o veritabilă culme a făţărniciei, practicând cele profesii antagonice (măcar formal antagonice) în acelaşi timp, deşi după orice cod al onoarei, de oriunde din lumea asta, nu poţi fi, simultan, şi jucător, dar şi arbitru.

Nici nu ştii dacă e de râs sau e de plâns, însă este de consemnat că unii au păşit sub reflectoarele electorale după ce au înfierat cu mânie proletară gestul similar al unor colegi de breaslă. „Să le fie ruşine! – clamau cândva cei care, apoi, semnau acelaşi gen de pact, ca şi cum tot ceea ce spuseseră mai înainte n-ar fi existat niciodată.

Se-ntâmplă să vorbim foarte des despre moralitate în politică, dar mult prea puţin despre moralitate în ansamblul societăţii (apropo, doamnelor şi domnilor, asta este o chestiune de EDUCAŢIE, nu de genetică). Ziariştii se întrec în a-i „ciufuli” pe politicieni pentru derapajele lor. Unii dintre „influensări” pozează deseori în eroi ai naţiunii, incoruptibili pe cai albi, morali până-n vârfurile unghiilor, cu mai multe principii solide decât un ascet care a trăit o jumătate de secol în pustnicie.

E ca la teatru şi chiar mai mult decât atât. Oamenii privesc, ascultă şi, deseori, cred. Sunt convinşi că omul acela care nu ezită să măture pe jos cu defectele aleşilor este un soi de Mesia. Un trimis al Divinităţii să facă dreptate acolo unde niciun alt mecanism social sau electoral nu mai poate îndrepta lucrurile. Şi-apoi? Apoi, acelaşi personaj care vindea principii ireproşabile se suceşte brusc şi intră cu totul în hârdăul în care până atunci îşi făcea nevoile.

Privit dintr-un anume unghi, gestul pare un act de sacrificiu. Dar este? Câţi dintre ziariştii care au făcut pasul către politică (de nefăcut după codul deontologic al profesiei; dar plecând de la ideea că jurnalismul este o profesie, nu o ocupaţie, aşa cum cred unii) au convins apoi? Câţi au arătat măcar o umbră din sacrificiul promis? Există măcar unul?

Înclin să cred că această migraţiune a „arbitrilor” (câinii de pază ai democraţiei – o tempora!) către statutul de jucător politic este semnul că filtrul profesiei de ziarist s-a defectat. Că, pe undeva, s-a rătăcit busola morală care era esenţială pentru ca, bunăoară, acum două-trei decenii, să te apuci de aşa ceva. Din punct de vedere moral, jurnalismul este un Eden al oamenilor oneşti. Însă, ca-n orice Eden, există acolo, undeva, şi un pom încărcat cu fructele otrăvite ale ispitei. Iar dacă nu ai scheletul moral solid, atunci îţi va fi simplu să lingi unde ai scuipat. Însă mai eşti ceea ce ai promis să fii?

Deşi în titlul acestui material scot la înaintare o dilemă, nu aştept neapărat un răspuns. Ştiu deja că societatea a încetat să mai gândească limpede şi că între termenii „să te sacrifici pentru ţară” şi „să ajungi la masa bogaţilor” nu mai există neapărat o distincţie. Ba chiar, pentru unii, s-a ajuns la sinonimie. Politica a ajuns un demers pentru sine. O manifestare perfectă a egoismului.

Nu mai intră nimeni în politică pentru a spune (parafrazând spusele cuiva care a plătit cu viaţa pentru vorbele lui) „mai întâi sunt om şi abia apoi sunt membru de partid”. Oamenii intră în politică pentru acelaşi motiv pentru care, în 1990-1992, am avut o avalanşă de noi patroni: este calea cea mai scurtă către bogăţie. În politică, pentru a ajunge la ulcica cu cocoşei nu trebuie să-ţi rupi spinarea muncind, nu trebuie să citeşti 50% dintre cărţile de pe planetă şi nici măcar nu trebuie să fii mai bun decât ceilalţi (moralmente vorbind). Este suficient să minţi frumos...

În ţara orbilor, chiorul e împărat! Şi nici nu se prea poate altfel câtă vreme România a ajuns spaţiul în care, în majoritatea cazurilor, o eventuală recunoaştere (morală sau materială) a valorii unui om nu mai este un efect al muncii şi al priceperii acelui om, ci a ajuns să ţină de lucruri care intră în contradicţie cu ideea de valoare... 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite