Cutremurul din 1977. Medic: Macabru a fost numărul mare de morţi înşiraţi de la poarta Spitalului Floreasca până la morgă
0
Amintirile legate de cutremurul din 4 martie 1977 - care a curmat aproape 1.600 de vieţi - sunt încă vii, la 44 de ani de la tragedie, în memoria celor care au văzut morţi "înşiraţi" de la poarta spitalului până la morgă, răniţi căraţi în spate sau aduşi la spital cu ambulanţe şi cu taxiuri.
În 1977, Spitalul Floreasca era singura unitate medicală de urgenţă din Bucureşti, iar cadre medicale şi pacienţi îşi amintesc şi acum coşmarul de atunci, mulţimea de morţi şi valul de răniţi.
Îşi amintesc momentul în care au simţit cutremurul - părea că tavanul stă să cadă peste ei şi au auzit “geamătul clădirilor”. Apoi întuneric, scări pline de moloz, resturi de cărămizi, sute de morţi întinşi pe jos … scene de front.
În 1977, profesorul dr. Andrei Firică era directorul Spitalului Floreasca, singurul spital de urgenţă din Bucureşti la acea vreme. Într-o declaraţie acordată News.ro în urmă cu patru ani a relatat ce a trăit în timpul cutermurului, dar şi momentul în care a început să vină valul de victime.
“Răniţi căraţi în spinare de cei care ieşiseră teferi, ploaie de taxiuri cu răniţi, de maşini particulare, de salvări. Spitalul s-a umplut de tineret, studenţii pe care îi aveam atunci în stagiu, medici secundari. Nu s-a făcut niciun apel. Au venit pentru că ştiau că locul lor este la spital în astfel de momente. A fost mare nevoie de fiecare dintre ei. Era nevoie de oameni care să care brancarde, să ducă pacienţii, să le acorde un prim ajutor”, povestea profesorul Andrei Firică.
În mai puţin de un minut au pierit aproape 1.600 de oameni, dintre care 1.424 doar în Bucureşti.
“Macabru a fost numărul mare de morţi care nu au mai încăput în morgă şi i-am înşirat pe jos de la poarta spitalului până către morgă. Toată lumea vorbeşte despre acea zonă”, mai spunea profesorul Firică.
La avalanşa de răniţi, s-a făcut un triaj riguros - unii au fost duşi direct în sala de operaţii sau în salonae, alţii au fost lăsaţi în aşteptare. Medicii au stat atunci şi peste 12 ore în sala de operaţii, unde se lucra pe bandă rulantă.
“Ca să putem face faţă la avalanşa aceea de răniţi, fiind singurul spital de urgenţă, a fost nevoie să facem un triaj riguros al răniţilor. Pe unii răniţi, care ar fi putut aştepta o oră sau două, i-am dus în două amfiteatre. Erau bolnavii în aşteptare. Alţii au fost duşi direct în sala de operaţie, alţii în saloane, în funcţie de gravitate. Medicii, la rândul lor, s-au organizat. Chirurgii s-au mobilizat rapid, deşi nu era un număr atât de mare cât să facă faţă nevoilor. Ştiu că am intrat în sală la ora 23.00 şi am ieşit abia a doua zi la ora 12.00. Nu făceam altceva decât scoteam mănuşile folosite, puneam altele şi operam un alt bolnav. Lucram pe bandă. Toţi angajaţii din spital erau instruiţi să facă faţă unor situaţii critice, de la brancardier, la medic. Pentru un brancardier este foarte importantă viteza cu care se mişcă, viteza cu care reacţionează, mobilitatea, să ştie unde să ducă bolnavul”, mai afirma medicul.
Triajul a continuat şi, pe măsură ce au venit tot mai mulţi răniţi, cei care nu erau urgenţe erau trimişi la alte spitale, cum ar fi “Grigore Alexandrescu”, Colţea, Colentina.
“Ne-am rezervat spitalul doar pentru cazurile foarte grave, care mergeau în sală, în Terapie Intensivă. Noi eram antrenaţi în medicina de urgenţă. Ştiam exact unde să trimitem bolnavii, foarte mulţi au ajuns direct pe masa de operaţie", îşi aminteşte medicul.
În timpul cutremurului, s-a stins lumina în spital, iar oamenii “fugeau ca potârnichile” să găsească un loc sigur.
“Am avut o perioadă în care s-a stins lumina în spital. Sigur că a intrat în funcţiune grupul electrogen care era folosit numai pentru sălile de operaţie. Îmi amintesc şi azi de gestul cu adevărat eroic al unei asistente. Eram în sală cu pacientul intubat. A început cutremurul. Noi toţi ne-am speriat, am fugit ca potârnichile sub grinda uşii aflată la câţiva paşi în spatele mesei. Pentru câteva clipe, credeam că va cădea tavanul peste noi, atât de tare «gemea clădirea». Singura lucidă, o asistentă de la Terapie Intensivă, şi-a dat seama că bolnavul era intubat şi dacă pleacă şi ea acesta se va asfixia. Ea a stat şi i-a suflat în gură timp de câteva minute, până ne-am recules noi şi am revenit. Niciodată nu am putut să uit gestul ei. Până atunci, pentru mine era o asistentă ca oricare alta. Dar nu aş fi putut descoperi un astfel de eroism dacă nu aş fi fost lângă ea în seara aceea. Sigur nu a fost un gest singular. În momente dramatice românii ştiu să se mobilizeze”, îşi aminteşte profesorul Firică.
Deşi au trecut peste patru decenii de la cutremurul din 1977, Paul, pe care sesimul l-a prins internat la Spitalul Floreasca, îşi aminteşte fiecare detaliu din acea noapte de parcă ar fi fost ieri.
“Eram deja pacient vechi al spitalului. Mă internam periodic pentru diverse operaţii, pentru că, în urmă cu un an, avusesem un cumplit accident de circulaţie, din care am scăpat ca prin minune. În 4 martie eram din nou în spital, internat într-un salon cu opt paturi. Şase dintre bolnavi erau imobilizaţi, unii abia operaţi, alţii care urmau să intre în sală în ziua următoare”, povesteşte Paul.
Îşi aminteşte clar momentul când a simţit că totul se zguduie. Lumina s-a stins şi, pe întuneric, şi-a luat cârjele şi vrut să iasă din salon, însă frigiderul a blocat uşa.
“Se mişca totul, vertical-orizontal. Ne-am dat seama că este cutremur. Se auzeau ţipete din toate părţile, dar mai ales de la cei imobilizaţi. Mi-am zis că dacă am scăpat din accident, acum sigur voi muri. Lumina s-a stins. M-am întins şi, pe bâjbâite, am apucat cârjele. Am vrut să merg spre uşă, dar din cauza cutremurului, frigiderul s-a mutat de la locul lui şi a blocat uşa. Am încercat să împing frigiderul din uşă, dar era greu. Atunci m-am mobilizat şi, probabil de disperare, am căpătat forţă şi am reuşit să împing frigiderul din uşă atât cât să mă strecor afară din salon. Dar pe hol era tot întuneric beznă. Atunci m-am dus pe bâjbâite spre dulapul asistentelor, văzusem acolo sus nişte felinare. Am fost de atâtea ori internat, iar odată am stat trei luni, încât ştiam fiecare cotlon din spital, mai ales de la etajul meu. Aşa era. Felinarele erau acolo, dar toate goale, fără gaz. Disperat, le-am mai verificat încă o dată, pe toate. Nimic, erau goale. Atunci, din acelaşi dulap am luat o sticlă cu spirt şi am turnat-o într-un felinar pe care îl aşezasem pe masă. Masa era acoperită cu un cearşaf, aşa era atunci. Am dat foc fitilului, dar a luat foc şi cearşaful, pentru că scăpasem spirt pe masă. Am tras rapid cearşaful de pe masă cu o cârje, apoi l-am călcat în picioare. În acest timp, mai multe femei strigau după ajutor. Aşa am înţeles că ajunsesem în dreptul unui salon de femei. Nu am intrat, ştiam că nu le-aş fi putut ajuta, m-am gândit că voi găsi o asistentă sau un medic să le trimit. Am luat felinarul, am căutat scara şi am început să cobor, uşor-uşor, cum puteam”, îşi spune Paul povestea trăită cu 44 de ani în urmă.
“Eram la etajul trei. Am fost şocat să văd că nu mai existau uşi. Erau distruse şi grămezi de cărămizi erau peste tot. Am coborât cu greu un etaj. M-am întâlnit cu un bărbat care urca. M-a întrebat de unde am luat felinarul. I-am spus că de pe dulapul asistentelor, de la etajul trei. Dar, bărbatul nu s-a mulţumit cu răspunsul, nici nu s-a dus să caute felinarul, ci pur şi simplu mi l-a luat din mână spunând că la etaj sunt foarte multe victime. Am rămas în întuneric, din nou. Am continuat să cobor pe scări. Coboram tremurând. Ştiam că orice pas greşit m-ar fi costat , poate, chiar şi viaţa, dacă nu, o fractură pe care nimeni n-ar mai fi avut timp s-o rezolve. Scările erau pline de moloz şi resturi de cărămizi. Cu greu am ajuns la parter. Am constat că uşile mari de sticlă de la intrare nu mai existau”, îşi continuă Paul relatarea.
La parterul spitalului erau sute de morţi înşiraţi pe jos, pe stradă imaginile erau de coşmar, iar zeci de maşini aduceau continuu morţi şi răniţi.
“M-am trezit în pijama direct în stradă. Acolo, scene de front. Sute de morţi, înşiraţi pe jos. M-am gândit că ar fi bine să încerc să traversez strada că poate aşa aş fi mai în siguranţă. Încercam să mă strecor printre cadavre. Reuşeam cu greu. La un momnt am auzit un strigăt: «Au, au, au…» Călcasem peste un om care nu murise. M-am îngrozit. Ştiam că acolo sunt aduşi doar cei morţi. Îngânam ceva fără noimă, ceva ce ar fi semănat a iertare: «N-am vrut să vă fac rău». Apoi am strigat din răsputeri la cei din jur să aducă pe cineva să-l ia pe acel om. Dar în vacarmul de afara, glasul meu era prea slab. Am luat-o de la capăt, de câteva ori. Nu aş fi vut să plec, pentru că nu aş mai fi ştiut să-l identific într-o mare de cadavre. Până la urmă l-a luat cineva.. Am stat ceva timp în stradă. Imaginile erau de coşmar. Maşini care aduceau continuu morţi şi răniţi. Doctori, asistenţi care mişunau printre ei să îi salveze. Strigăte, urlete de durere. Familii disperate care îşi căutau rudele. Am vrut să mă adăpostesc, dar unde? Am îngheţat de frig şi m-am hotărât să mă întorc în salon, cu orice risc. Nu mai suportam frigul şi durerea din stradă. M-am întors în salon pe bâjbâite. Dârdâiam continuu, de frig, de frică, de groază. M-am aşezat în pat. Am zis: «Acum, ce-o vrea Domnul cu mine». M-am învelit şi am adormit instantaneu. M-am trezit cu cineva lângă mine. Am deschis ochii. Era soţia. Plângea”, mai spune Paul.
Este recunoscător că, pentru a doua oară, a scăpat cu viaţă, dar şi acum, după peste patru decenii, nu poate uita ce a trăit atunci.
“Am plecat acasă aşa cum eram, în pajama, de haine nu mai putea fi vorba. Când am urcat în taxi, şoferul mi-a zis: «Aţi scăpat, sunteti norocos, domnule! Câţi au murit în noaptea asta!». «Aşa este!», am zis şi eu cu voce tare”.
Cutremurul produs în 4 martie 1977, la ora 21:22, a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter şi o durată de circa 56 de secunde. Peste 1.570 de persoane şi-au pierdut viaţa, din care peste 1.420 în Bucureşti. De asemenea, alte aproximativ 11.300 de persoane au fost rănite şi în jur de 35.000 de locuinţe s-au prăbuşit. În Capitală s-au prăbuşit cel puţin 33 de clădiri şi blocuri mari.
Se încarcă comentariile...
