Cât de pregătiţi suntem pentru relaxare după pandemie: „Încă port mască în aer liber. A devenit precum ochelarii”
0
Am aşteptat mai mult de un an să revenim la o normalitate, la un firesc, la o urmă de familiaritate a condiţiilor de viaţă şi interacţiune cu ceilalţi. Am sperat că va fi mai bine, iar acum, cel puţin statistic, lucrurile par să stea mai bine. Dar suntem oare pregătiţi de relaxare după pandemie? Uneori, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
Stresul rămâne, tranziţia este necesară şi, în timp ce unii aruncă fericiţi cu măştile în aer ca în timpul absolvirii, alţii rămân precauţi.
De ce este necesară tranziţia
Faptul că ieri eram în pericol şi de azi nu mai suntem, în condiţiile unui inamic invizibil, unora nu li se pare foarte credibil, deşi prima reacţie este cea de bucurie, de a răsufla uşuraţi. De regulă, cea de-a doua vine însoţită de eternul „dar dacă...”.
Este adevărat că după sintagma „dar dacă” nu urmează nimic concret, real, adevărat, ci doar supoziţii. Însă acestea sunt suficiente pentru ca noi să le investim cu credibilitate, să le transformăm în realitatea noastră. Dacă supoziţiile merg în direcţia pericolului, vom alege precauţia. Iar acest lucru este în regulă, dacă nu exagerăm, intrând într-o zonă de anxietate în care continuăm cu precauţii inutile cărora ne va fi tot mai greu să le punem capăt.
În pandemie am căpătat şi obiceiuri sănătoase precum atenţie mai mare acordată igienei şi păstrarea unei intimităţi personale când stăm la cozi sau ne strângem la evenimente. Este ok să reţinem că pericolul a scăzut, nu a dispărut. Tranziţia vine ca o acomodare treptată la noua situaţie aflată acum la graniţa dintre pandemie şi normalitate. Este mersul precaut în direcţia dorită.
Ce ne-a lipsit cel mai mult?
Am trăim o sumedenie de privaţiuni, am suferit pierderi fie ale locului de muncă sau a unor persoane dragi, poate chiar propria îmbolnăvire, lipsa vacanţelor, a predictibilităţii, a controlului, a aşteptărilor pozitive. Mai mult decât orice am suferit din cauza distanţării de ceilalţi, consideraţi un pericol pentru noi, iar noi un pericol pentru ei.
Distanţarea fizică atrage cu sine distanţarea emoţională involuntară, forţată, impusă de împrejurări. Ne conectăm prin atingere, ne eliberăm de stres într-o îmbrăţişare, ne relaxăm în prezenţa celor dragi, iar mediul virtual, oricât de uitil, pare uneori o simulare a vieţii reale.
Am trăit un soi de joc live pe calculator în care toţi eram personaje deseori lipsite de un scenariu predictibil. Ne confesăm cu dificultate în mediul virtual, plângem anevoie, iar dacă o facem putem rămâne simţindu-ne neconsolaţi. Acum însă, când ni se permite apropierea (dacă suntem vaccinaţi), când putem renunţa la mască pe străzi şi ne putem relua activităţile de socializare, când putem avea parte de relaxare după pandemie, pentru unii rămâne teama: „Dar dacă...”.
Predispoziţii agravate de pandemie
Se spune că într-un cuplu vei fi pe cât de fericit ştii tu să fii când eşti singur. Desigur, adrenalina declanşată de o îndrăgostire poate funcţiona drept fericire de moment, dar nu poate fi susţinută în timp, când noutatea şi surescitarea dispar. Paralela funcţionează şi în cazul anxietăţii.
Dacă avem un fond anxios, acesta a fost stimulat de pandemie, iar starea emoţională nu se va normaliza prin simpla ridicare a restricţiilor.
Practic, vei rămâne cu anxietatea, cât timp nu vei solicita ajutor pentru a dezvolta mecanisme mai sănătoase pentru a face faţă lipsei de control şi impredictibilităţii mediului. Altfel, Covid-19 va rămâne un motiv de actualitate, o precauţie în plus pe terenul tuturor precauţiilor pe care deja le ai, iar o relaxare după pandemie devine un motiv de stres.
Este atât de simplu să ne relaxăm?
Desigur, reducerea restricţiilor şi reapropierea de ritualurile sănătoase – ieşirile în natură, masa cu prietenii, mersul la teatru sau spectacole, vacanţele, sunt toate utile şi binevenite. Dar oare pandemia ne-a afectat pe toţi la fel?
Se încarcă comentariile...
