Adevăr şi minciună în procesul familiei Ceauşescu

Adevăr şi minciună în procesul familiei Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu nu a fost acuzat pentru ce a făcut în anii ’50

Încheiem miniserialul dedicat zilei de naştere a dictatorului cu articole despre procesul din 25 decembrie 1989 şi despre subminarea economiei naţionale înainte şi după Revoluţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Astăzi, când se împlinesc 94 de ani de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu, „Adevărul" încheie miniserialul dedicat zilei de 26 ianuarie  cu un articol despre procesul de la Târgovişte, în urma căruia cuplul dictatorial a fost condamnat la moarte, sentinţa fiind executată în aceeaşi zi, 25 decembrie 1989.

Încălcând flagrant majoritatea procedurilor juridice şi bazându-se pe acuzaţii absurde, aşa-numitul proces de la Târgovişte rămâne un moment ruşinos al istoriei recente a României. „Acel proces n-a avut nicio valoare juridică, el a fost doar o încercare nereuşită de a dramatiza şi de a da o aparenţă de legalitate unei răfuieli. Ceauşescu ştia, cu siguranţă, foarte multe despre noii stăpâni ai României şi de aceea nu trebuia să rămână în viaţă", spune profesoara de istorie Zoe Petre.

Nu este doar părerea istoricilor, ci şi a specialiştilor în Drept. Mihai Popov, fost procuror militar, spune că procesul soţilor Ceauşescu ne-a făcut de râs în întreaga lume: „Discutând în afara procesului, Ceauşeştii meritau pedeapsa cu moartea şi ar fi fost mai normal dacă îi împuşcau pur şi simplu. Nu-şi avea rostul acel simulacru de proces.

A fost mai bolşevic decât procesele organizate de Stalin. Am lăsat o impresie extrem de proastă în lume la acel moment. M-a impresionat negativ mai ales faptul că apărarea s-a transformat în acuzare. Eu n-am trăit anii stalinismului, am văzut un proces politic în anii '60, când eram student, şi chiar şi atunci apărătorii aveau dreptul la cuvânt şi nu se solidarizau împotriva inculpaţilor. Şi procesul Ceauşescu a fost tot un proces politic, dar ei n-au avut parte de apărare". 

În cadrul procesului de la Târgovişte au fost încălcate nenumărate proceduri juridice: nu a fost efectuată urmărirea penală, instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu fără a exista un dosar de urmărire penală, nu s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice, a fost încălcată prevederea care precizează că hotărârea judecătorească devine definitivă numai după scurgerea a zece zile de la pronunţare, a fost ignorat dreptul condamnaţilor de a face cerere de graţiere.

„Tribunalul a greşit şi pentru că orice hotărâre este supusă recursului şi termenul de recurs în penal este de zece zile. Ceea ce înseamnă că sentinţa nu putea fi executată mai devreme de zece zile, timp în care inculpaţii aveau dreptul să se răzgândească chiar dacă iniţial ar fi declarat că nu fac recurs. Mai mult de atât, procedura de atunci prevedea ca, la finalul termenului de recurs, condamnaţii să facă cerere de graţiere sau să se manifeste în scris că nu vor să facă cerere de graţiere. Abia după respingerea cererii de graţiere se putea trece la executarea sentinţei", explică Mihai Popov.

Tânărul Nicolae Ceauşescu a înfăptuit o colectivizare sângeroasă în anii ’50



Fâstâceala lui Dan Voinea

Dan Voinea, procurorul care a instrumentat dosarul Ceauşeştilor în procesul de la Târgovişte, dă din colţ în colţ când vine vorba de uriaşele gafe de procedură pe care le-a comis în urmă cu 22 de ani: „Eee, s-au respectat procedurile, dar nu vreţi dumneavoastră să recunoaşteţi... Da, e adevărat că unele proceduri n-au fost respectate ca la carte, dar totuşi nu trebuie să exagerăm. Oricum, dumneavoastră scrieţi ce vreţi. Mai bine nu dau nicio declaraţie".

O miză mare: confiscarea averii

Rechizitoriul pe care Dan Voinea l-a întocmit în procesul de la Târgovişte s-a bazat pe patru capete de acuzare: genocid (peste 60.000 de victime), subminarea puterii de stat, infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti prin distrugerea şi avarierea unor clădiri, explozii în oraşe etc. şi subminarea economiei naţionale. Ulterior, grupul Iliescu a mai adăugat, la Bucureşti, un al cincilea cap de acuzare: încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.

Nicolae Ceauşescu, în vara anului 1989. Ultima imagine cu dictatorul relaxat, difuzată masiv în Occident înaintea Revoluţiei

„Acuzaţiile care le-au fost aduse erau complet aiurea. Ei ar fi trebuit trimişi în judecată pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, care putea atrage inclusiv pedeapsa cu moartea. De altfel, această sentinţă ar fi fost firească ţinând cont de ceea ce s-a întâmplat la Timişoara înainte de 22 decembrie. Dar condamnarea pentru instigare la omor deosebit de grav nu atrage după sine şi nu dă dreptul la confiscarea totală a averii, spre deosebire de condamnarea pentru genocid. Poate că şi aici poate fi găsită o explicaţie", susţine fostul procuror militar Mihai Popov.

Explicaţia pe care procurorul Dan Voinea a dat-o, în 1994, în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie '89" cu privire la includerea în rechizitoriu a acuzaţiei de genocid bazată pe 60.000 de morţi este halucinantă: „Această cifră de 60.000 de morţi a apărut în presă şi s-a anunţat şi la radio în 24 decembrie. A fost luată de bună, nu a verificat-o nimeni. Şi dacă asta a circulat atunci în mass-media, am băgat-o în... asta eu am luat-o din mass-media, nu din altă parte. Nu a existat niciun document care să ateste, dar asta a fost. Am crezut în ea".

Tablourile lui Ceauşescu mai stârnesc nostalgii şi acum

A fost sau n-a fost subminare înainte de '90?

Nicolae Ceauşescu putea fi condamnat după toate temeiurile legale pentru morţii de la Timişoara, precum şi pentru nenumăratele abuzuri pe care le comisese în anii '50, când era şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei. În această calitate, Ceauşescu a ordonat deschiderea focului, la 4 decembrie 1957, împotriva ţăranilor de la Vadu Roşca (judeţul Vrancea), care se opuneau colectivizării. Nouă oameni au fost ucişi în urma acelui ordin.

Cu toate acestea, membrii grupului de „emanaţi" conturat în jurul lui Ion Iliescu, autorii morali ai procesului, au preferat alegerea unor acuzaţii absurde, poate şi pentru că incriminarea abuzurilor din anii '50 i-ar fi pus şi pe ei în discuţie. Ion Iliescu şi Silviu Brucan aveau un trecut cu rădăcini bine înfipte în perioada stalinistă.     

„În opinia mea, niciuna dintre cele patru acuzaţii nu stătea în picioare în cazul Ceauşeştilor. Genocidul trebuie să aibă la bază eliminarea unui grup etnic sau religios, ceea ce nu era cazul. Subminarea puterii de stat cred că se baza cel mult pe ideea că au subminat puterea nou-instalată după 22 decembrie prin acţiunile teroriste. Dar cum să submineze din moment ce erau în stare de reţinere?

Iar înainte de 22 decembrie ei erau puterea, nu aveau cum să submineze propria putere. Distrugerea bunurilor obşteşti iarăşi e o tâmpenie şi eu spun că nici de subminarea economiei naţionale nu putem vorbi. Este o acuzaţie nesusţinută de probe şi ştim cu toţii că subminarea nu a existat. Ceauşescu nu a lăsat ţara în datorii. În schimb, din '89 până în prezent a existat subminare naţională: distrugerea întregii infrastructuri industriale a ţării, distrugerea în totalitate a sistemului de exploatarea a terenurilor agricole şi aşa mai departe", afirmă fostul procuror militar Mihai Popov.

Tăierea unui purcel de lapte

Acuzaţia de subminare a economiei naţionale este cu atât mai interesantă de analizat cu cât cei care l-au acuzat pe dictator de această infracţiunea sunt tocmai cei care au reuşit să pună pe butuci economia „subminată" pe care au preluat-o de la Ceauşescu. Profesoara de istorie Zoe Petre crede că acuzaţia de subminare a economiei naţionale este doar o dovadă că absurdul regimului ceauşist s-a întors tocmai împotriva celui care l-a creat: „Problema este că termenul ceauşist de subminare a economiei naţionale era foarte greu de definit.

Ţin minte că un prieten a fugit la un moment dat din ţară ascuns în cala unui vapor şi familia se temea că va fi acuzată de subminarea economiei naţionale. În termeni ceauşişti, şi dacă tăiai un purcel de lapte, puteai fi încadrat la subminarea economiei naţionale, aşa că nu văd de ce n-ar fi putut fi încadraţi şi soţii Ceauşescu. Absurdul regimului pe care l-au condus s-a întors în final împotriva lor".

Şi din punctul de vedere al unui economist, problema subminării naţionale pusă pe seama lui Ceauşescu este greu de stabilit. Decebal Urdea a lucrat peste 30 de ani în Ministerul de Finanţe, iar între martie 1989 şi septembrie 1990 a fost guvernatorul Băncii Naţionale a României. A lucrat direct cu Nicolae Ceauşescu şi i-a cunoscut şi bunele, şi relele. „Din punctul de vedere al unui economist este foarte greu de susţinut că Nicolae Ceauşescu ar fi subminat economia naţională. Subminarea presupune un act deliberat prin care aduci nişte prejudicii şi tragi nişte foloase în scop personal.

Ceauşescu nu poate fi acuzat că a făcut ceva deliberat, intenţiile lui erau bune, pleda pentru dezvoltare şi independenţă economică. Sigur, prin deciziile pe care le-a luat în calitate de conducător a adus unele prejudidcii, asta se poate discuta. Dar părerea mea este că încadrarea lui la subminarea economiei naţionale a fost absurdă", spune Decebal Urdea.

Zoe Petre ţine să tragă concluzia: „Tot regimul a subminat într-un anumit sens. Economia planificată exista doar pe hârtie şi nu avea nicio legătură cu realitatea, cred că şi asta putea fi subminarea economiei naţionale. În termeni reali, subminarea este o acţiune deliberată de distrugere a economiei unui stat. Totuşi, e greu de stabilit dacă Nicolae Ceauşescu a subminat sau nu economia naţională".

“În termeni ceauşişti, şi dacă tăiai un purcel de lapte, puteai fi încadrat la subminarea economiei naţionale, aşa că nu văd de ce n-ar fi putut fi încadraţi şi soţii Ceauşescu.''
Zoe Petre profesoară de istorie

Cum a fost subminată economia după 1989

Când statul a fost cumpărător, achiziţiile publice s-au făcut la suprapreţ. În schimb, de câte ori a vândut câte ceva, statul şi-a subevaluat activele, oferindu-le gratis sau la preţuri derizorii. În primii ani de după Revoluţie, în Codul Penal a rămas infracţiunea de subminare a economiei naţionale, însă parametrii pe baza cărora s-ar încadra o anumită faptă la această categorie (după care se stabilea gravitatea pagubei) au dispărut.

Economia României a avut parte de multe tentative de subminare - de regulă, reuşite - şi nu e un demers tocmai dificil să le treci în revistă pe cele care au rămas în memoria colectivă. Reţeta de bază după care au operat sabotorii economiei noastre naţionale este următoarea: pe de-o parte, atunci când o unitate (companie, instituţie, regie) de stat a avut ceva de achiziţionat - de la agrafe de birou până la curent electric, autoturisme sau construcţia de autostrăzi -, cumpărarea s-a făcut la preţuri de multe ori mai mari decât nivelul rezonabil al pieţei; de cealaltă parte, când a vândut câte ceva - case, fabrici, terenuri agricole, utilaje etc. -, privatizarea a fost realizată astfel încât preţurile de vânzare să fie de multe ori mai mici decât nivelul rezonabil al pieţei. Sau, cum arată şi analistul economic Ilie Şerbănescu, „când statul e cumpărător, factura se umflă.

Din industria dezvoltată la ordinele lui Ceauşescu s-au înfruptat toţi cei care s-au perindat la putere după 1989 


Când e vânzător, se mulţumeşte cu puţin". Iar când vinzi ieftin şi cumperi scump, nu poţi ajunge decât la sapă de lemn, aşa cum a ajuns şi economia noastră după mai bine de 20 de ani de subminare continuă. „Adevărul" vă prezintă un scurt istoric al acelor acţiuni prin care economia a fost subminată, am putea spune, sistematic în ultimii 22 de ani.

1 Atacul căpuşelor. Printre primele metode de subminare a unităţilor de stat, cronologic vorbind, s-a remarcat anexarea de SRL-uri pe lângă marile combinate, prin care se făceau diverse achiziţii ieftine, din piaţă, urmate de vânzări la preţuri mult umflate către unitatea căpuşată. Într-o a doua etapă, producţia finală a combinatului era cumpărată la preţ de producător (adică foarte mic) şi vândută în piaţă la costuri mult mai mari. În acest fel, combinatul de stat pierdea şi avantajul unor achiziţii la preţul normal, dar şi profitul rezultat din activitatea sa - totul se ducea către SRL-ul anexat, care funcţiona în „parohia" sau cel puţin cu ştiinţa persoanelor din conducere, numite de regulă politic. Practic, niciun combinat de stat sau companie naţională n-a scăpat de acest atac al căpuşelor, iar prejudiciile astfel provocate au dimensiuni ce se încadrează lejer la „subminarea economiei naţionale". Sidex Galaţi (înaintea privatizării), CFR sau Tractorul Braşov ar fi doar câteva exemple celebre.

Considerată „un morman de fiare vechi“, industria chiar a fost vândută ca fier vechi



2 Privatizările oneroase. „Statul este cel mai prost manager" şi „industria este un morman de fiare vechi" au fost tezele care au guvernat economia încă din primii ani după 1990. Soluţia aproape că se impunea de la sine: statul să-şi vândă (toate) activele, pentru a scăpa de căpuşe şi pentru ca respectivele unităţi să intre în circuitul normal al pieţei. Corect, dar modul în care au fost realizate cele mai multe privatizări plasează România pe harta absurdului: în unele cazuri, vânzarea a fost făcută la preţuri cam de 10 ori mai mici decât nivelul rezonabil, în alte cazuri cumpărătorul nu avea nicio legătură cu afacerea respectivă.

Cumpărătorul nu a făcut decât să taie la fier vechi utilajele, apoi să (re)vândă separat terenul şi celelalte bunuri din patrimoniul fostei unităţi de stat. O fabrică de zahăr, suc sau bere, spre exemplu, înseamnă cazane imense de inox, adică tone de metal care pe piaţa fierului vechi este cel mai bine cotat. O fabrică de cuie nu e o mare afacere, dar deţine terenuri şi spaţii comerciale în zona centrală a oraşului. O fabrică de echipamente şi instalaţii industriale poate fi un „morman de fiare vechi", dar în patrimoniul acesteia există şi o cabană la munte sau vreun hotel pe malul mării. Ce a făcut statul cu ele? Le-a vândut la preţuri derizorii, ca şi cum acele „mici" avantaje ar fi doar nişte amănunte neglijabile.

Sute de kilometri de cale ferată au fost construite la suprapreţ

Exemplul IMGB, unde cumpărătorii şi-au scos banii investiţi numai vânzând o cabană a fostului combinat este cel mai cunoscut, dar nu e deloc singular. Şi în aceste cazuri, prejudiciile create - nu atât prin vânzarea oneroasă în sine, cât prin lichidări care au lăsat mii de oameni fără locuri de muncă - încadrează lejer faptele la „subminarea economiei naţionale".

3 Destrămarea nodurilor industriale. Orice sistem economic constituie, de fapt, o reţea de furnizori şi clienţi, întinsă de la extracţia de minerale sau exploatarea agricolă a pământului (sectorul primar) până la prestarea celor mai sofisticate servicii (sectorul terţiar). România, fostă economie centralizată, cu atât mai mult era organizată pe „noduri" - binecunoscutele platforme industriale din proximitatea oraşelor mai mari. Ei bine, aici au acţionat cel mai eficient sabotorii economiei: lăsând în paragină aceste platforme ori tăindu-le pur şi simplu la fier vechi, au lăsat de fapt fără obiectul muncii zecile, poate sutele de furnizori tradiţionali, cu toţi angajaţii şi afacerile mai mici sau mai mari ale acestora.

Dacă la Braşov sau la Câmpulung nu se mai produc tractoare, res­pectiv autoturisme de teren, nici la Buzău sau Urziceni nu se mai produc cablaje, nici în alte oraşe nu se mai produc caroserii, volane, manete, echipamente de bord etc. România avea, în 1989, mai mult de 30 de astfel de „noduri" industriale. Acum mai are doar câteva parcuri industriale şi zeci de platforme părăsite şi devastate, prin care nici câinii vagabonzi nu mai aleargă. Aproape toată „ţesătura" economiei s-a destrămat ca un ciorap de damă. Şi această metodă de subminare a avut ca efect prejudicii incomensurabile şi mii de oameni rămaşi fără locuri de muncă.

4Agricultură fără coloană vertebrală. Poate că în 1989 agricultura nu era ca în rapoartele oficiale, dar pe câmpuri existau reţele de irigaţii, garajele erau ticsite cu tractoare şi cu utilaje, fermele aveau clădiri speciale pentru creşterea animalelor şi fiecare grup de comune care administrau mii de hectare de teren agricol avea silozuri sau depozite. Altfel spus, agricultura noastră poate că nu dădea producţiile la hectar cu care se lăudau secretarii de partid pe la Telejurnal, dar era dotată cu o infrastructură solidă. Unde au dispărut toate acestea? Unde sunt reţelele de irigaţii, clădirile, silozurile? Fără ele, e chiar de mirare că în 2011 am avut performanţe-record, adică uite că ne-am descurcat, dar dispariţia lor tot la „subminarea economiei naţionale" se încadrează.

5 O scumpete de infrastructură. Nevoia de a construi autostrăzi şi căi ferate a fost mai întâi negată la nivelul noilor autorităţi apărute după 1989. Apoi, cineva a descoperit că aici este de fapt o mină de aur, a se citi o sursă practic inepuizabilă de fraude cu bani publici. Astfel a început epopeea celei mai mari găuri negre: construcţia de autostrăzi, secondată de reabilitările de căi ferate şi, mai nou, de modernizarea de drumuri forestiere.

Autostrăzi care nu străbăteau decât câmpii drepte ca-n palmă au ajuns să coste multe milioane de euro pe kilometru (cazul Bechtel e deja notoriu, astfel că nu mai insistăm aici, amintind doar că în şapte ani, cu mai mult de patru miliarde de euro, s-au construit puţin peste 50 de kilometri de autostradă). Căi ferate la care nu s-au făcut decât unele recondiţionări au costat mai mult de cinci milioane de euro per kilometru.

Autostrăzile din România sunt cele mai scumpe  din lume. Pe banii noştri

Recent, s-a descoperit că şi drumurile forestiere au fost modernizate cu mai mult de un milion de euro per kilometru, deşi nu au fost nici măcar asfaltate. Banii scurşi în această gaură neagră a infrastructurii româneşti sunt atât de mulţi, încât „subminarea economiei naţionale" este un termen cam „subţire" pentru a ilustra adevăratele dimensiuni ale prejudiciului creat.

6 Paradisul ingineriilor financiare. Dacă majoritatea românilor au fost „muncitori necalificaţi" pe pieţele financiare dominate de stat, unii privilegiaţi s-au dovedit a fi „ingineri cu studii înalte". Mai exact, din instituţii de credit cum au fost Bancorex sau Banca Agricolă, unii au luat împrumuturi pe care nu le-au mai dat vreodată înapoi, nici măcar n-au folosit banii în „afacerile" pe care le-au prezentat băncii pentru a obţine fondurile respective.

Fiind vorba de sume de ordinul miliardelor de lei care aparţineau statului (prin băncile sale), şi aceste fraude se încadrează la „subminarea economiei naţionale". Câtă vreme statul cumpără scump şi vinde ieftin, sabotajul economic nu va înceta, mai ales că în Codul Penal astfel de fapte sunt amintite mai degrabă spre delectarea celor pasionaţi de ştiinţele juridice.

"Când statul e cumpărător, factura se umflă. Când e vânzător, se mulţumeşte cu puţin.''
 Ilie Şerbănescu analist economic

31 de platforme industriale care erau funcţionale în urmă cu 22 de ani au fost lăsate în paragină.

Statul a închis peste 1.200 de fabrici şi uzine

În ultimii 22 de ani, mai mult de 1.200 de foste unităţi economice cu capital de stat au fost închise. Utilajele cu care erau dotate acestea au fost părăsite sau tăiate la fier vechi, iar oamenii care munceau acolo au rămas pe drumuri ori, în cele mai fericite cazuri, s-au retras la ţară. Aşa s-a format o pătură socială care, deşi are calificări din cele mai diverse, vegetează în gospodăriile rurale de pe urma cărora îşi duce traiul de zi cu zi, împiedicată de împrejurările economice să participe la crearea de valori materiale şi culturale. Acest potenţial a fost calculat la 3% din PIB, adică oamenii despre care vorbim ar putea participa cu trei procente la creşterea economică a ţării.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările