Ţara pare să fi devenit pământul nimănui. Avem nenumărate semne că nimeni nu mai poate ori nu mai vrea sau poate nu mai este în stare să îşi exercite autoritatea cu care a fost învestit prin lege, dar pentru care a fost şi este mai departe consistent plătit. Zişii factori responsabili doar constată, regretă şi promit măsuri. Edictează înţelept şi cu un aer trist-important că tragedia cutare ar fi putut fi evitată. Nu a fost. Adaugă că s-au săvârşit greşeli cu nemiluita, că se vor face anchete la sânge şi că vinovaţii vor plăti. De parcă sancţiunea legală şi morală cea mai dură ar putea răscumpăra, de pildă, durerea familiilor Alexandrei Măceşanu şi Luizei Malancu de la Caracal ori ale celor cinci morţi şi cei 8 grav răniţi de la Sepoca.

Miniştrii, indiferent că este vorba despre dl. Mihai Fifor, interimarul de la Interne, sau despre doamna Sorina Pintea de la Sănătate, fac cu schimbul în imensul studio cu pricina. Sunt sobri, enigmatici, trişti. Pozează în omniscienţi, anunţă demisii şi demiteri, dar, cel mai adesea, suferă de inadecvare. Vorbesc când ar trebui să tacă şi invers. În momente- cheie pozează în amnezici. Simulează a nu şti despre ce vorbeşte reporterul X, deşi, cu doar două sau trei zile înainte, tocmai lor le-a ieşit porumbelul pe gură despre exact faptele gri sau negre de-a dreptul despre care acum li se cer detalii.

Atât dl. Fifor, cât şi d-na Pintea solicită opiniei publice răbdare. Insistă ca nimeni să nu politizeze situaţia şi nu cumva, Doamne fereşte!, să observe cu glas tare că în funcţiile de conducere ale instituţiei cutare, unde tocmai s-a produs o mare dandana, au fost numiţi incapabili cu carnete de partid. Atât d-na Pintea, cât şi dl. Teodorovici nu uită să adauge că nimeni, nici un român de rând, plătitor de taxe şi impozite nu trebuie să îşi piardă încrederea în instituţiile Statului. Deşi, după cum lesne s-a putut vedea, Poliţia se află în relaţiile cele mai tandre, de colaborare reciproc avantajoasă cu interlopii, se întreţine cordial cu aceştia, primeşte de la ei „indicaţii preţioase“ şi este împărţită în funcţie de interesele clanurilor rivale, iar în spitalele de stat domneşte vraiştea.

Într-un spital de psihiatrie, aşa cum este cel de la Săpoca - judeţul Buzău, spital despre care toată lumea ştie că este, prin definiţie, unul cu riscuri majore, atât pentru cei internaţi acolo, cât şi pentru angajaţi, spital în care s-au mai consumat incidente dure, se plasează inconştient doi pacienţi în acelaşi pat. Iar de asta sunt vinovaţi, conform doamnei Pintea, şi cei cu atribuţii medicale şi manageriale, dar mai ales sindicaliştii care nu au făcut  decât să ceară plata la maximum a sporurilor prevăzute de lege. Vinovaţi sunt şi aparţinătorii care îi abandonează acolo pe năpăstuiţii sorţii. Statul care, în 30 de ani, nu a găsit cu cale să identifice nici o soluţie, nici cea mai mică şansă pentru astfel de bolnavi şi cei din familii este cu delicateţe scos din ecuaţie. El încasează asigurări de sănătate, taxe şi impozite. Şi arată tot mai slăbit, cu fiecare zi ce trece. Seamănă tot mai pronunţat cu un sat fără stăpân.