Bine, nu chiar o gaură, ci mai degraba o adâncitură, ceva ce fizica mea nu poate să explice, e împotriva tuturor legilor, şi totuşi e acolo. Cred că taică-miu a încercat să-mi descrie într-o zi fenomenul, curenţii, diferitele culori ale apei, o iluzie optică, dar am respins toate ideile astea: am 15 ani şi optez pentru o explicaţie fantastică. Nici nu ştiţi cât de mare e Dunărea.

Am 4 ani, cel mult cinci. Sunt în tren cu maică-mea, e miez de toamnă, am primit locul de la geam şi mă holbez. Circulăm lent, paralel cu Dunărea, şi mă uit cu groază la apa bolnavă, galbenă, îngroşată ca un sos, o apă furioasă, din care ies mâini, vreascuri sau corpuri străine. Privesc cu milă câte un bărbat aflat pe mal, care-şi ţine şapca pe cap cu mâna, să nu i-o ia vântul: n-aş vrea să fiu în locul lui, asta e sigur. Iarna, trecem cu trenul pe acelaşi mal, în altă direcţie, şi rămân cu gura căscată: Dunărea e un deşert alb, îngheţată până la jumătate, domolită, ascunsă sub zăpadă, transformată-ntr-o câmpie stearpă. Dunărea e moartă şi-ngropată. Am putea să oprim trenul şi să valsăm pe suprafaţa pufoasă, îmbrăcaţi ca de Revelion. Apoi îmi trece prin cap că tot ce văd e-nşelător. Că, dacă am îndrăzni să facem asta, Dunărea s-ar deschide şi ne-ar înghiţi „ca pe sfinţi“ (nu ştiu de ce, dar fix asta îmi spun), ne-ar molfăi şi ne-ar ascunde în stomacul ei imens de apă adâncă.

Vreo 12 ani am, poate 13. Văd pentru prima dată de aproape ecluza de la Porţile de Fier 1. Cuvântul „ecluză“ îmi sună ca un soi de bezea care crănţăne în dinţi, ceva bun de mâncat la desert, o chestie fărâmicioasă şi dulce. În realitate, mecanismul enorm, pe care îl zăresc golit de ape, mă înspăimântă până-n vârful degetelor. În faţa ochilor mi se prezintă un hău de ciment care urmează a fi locuit de apele Dunării. Acolo, pe fundul apei, e o tristeţe enormă şi o singurătate pe care nimeni niciodată n-ar trebui s-o cunoască.

Despre singurătatea de pe fundul apei aflu tot în primii ani de viaţă, atunci când mi se spune povestea insulei Ada Kaleh. Zidurile amărâte, mutate pe insula Şimian, şi pe care le admir uneori pe ascuns ca pe nişte oseminte, îmi amintesc de clădirile de sub ape. Mă înspăimântă gândul că, aşa cum am citit prin vreun ziar, dacă se va rupe barajul, Severinul se va inunda până la etajul cinci al Hotelului Traian, apoi vom dispărea şi noi, iar alţii vor învăţa povestea noastră la orele de istorie. Uneori, noapte, visez că geamurile casei pleznesc.

Ani mai târziu, sunt pe malul apei, într-o zi de vară, în care ochii dor din cauza apei sclipitoare. Privim nepăsători barajul, în timp ce ne întoarcem de pe o parte pe alta la plajă. Distanţa enormă până pe celălalt mal, care în trecut a însemnat traseul spre libertate sau spre moarte, e acum o biată linie perpendiculară pe corpurile noastre goale, într-o zi de vacanţă. Dunărea-i o creatură uriaşă, adormită, care dă uneori dintr-un picior. Enormitatea ei e frumoasă ca un secret şi n-a mai rămas nici fărâmă de pericol.

După ce îmblânzeşti Dunărea, apa rece e bună cu tine, te lasă să te scalzi, te ademeneşte în larg, spre vârtejuri ascunse, te adoarme, te veghează, iar dacă tragi un pui de somn o auzi trecând nemuritoare pe lângă tine, fornăind. În timp ce moţăim acolo, pe plaja pietroasă, în miez de vară, în apropierea liniei de cale ferată, ştim sigur că totul va fi în regulă. Ştim sigur că noi suntem nişte oameni, iar ea e o doar o apă. Ştim siguri că la finalul zilei fiecare se va întoarce la el acasă întreg. Ce bine! Asta dacă nu cumva, în timp ce dormim la soare, din apă vor ieşi monştri albaştri pregătiţi să ne înghită cu totul, începând cu bietele noastre picioare.

CITIŢI ŞI:

Blues pentru o fată mută

Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane

Toamna la Terasa Fericirii

Adio, ţară!

N-o să te mint: o să murim

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Ţine minte viitorul

Teoria cafelei


Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.