Ele definesc împreună contextul obiectiv al vieţii, în care acţionează oamenii, inclusiv candidaţii. De aceea, Klaus Iohannis se referă şi la personalitatea viitorului Preşedinte, respectiv la dânsul, ca posibil, virtual Preşedinte. Spre deosebire de Ion Iliescu, care a fost un Preşedinte neutru, sau de Traian Băsescu, care a fost unul declarat jucător, Klaus Iohannis consideră că un Preşedinte trebuie să fie mediator şi integrator.. Mai întâi, câteva consideraţii despre aceste funcţii sau roluri politice.

Rolul de „Mediator” este deja introdus în „Corpul Profesiilor din România”, el având menirea de a soluţiona diverse conflicte, pentru ca ele să nu ajungă în faza Justiţiei. Fiind vorba de Preşedintele unei ţări, intră aici mai ales conflictele care au legătură directă sau indirectă cu Constituţia, deci nu conflictul dintre Petru (P1) şi Pavel (P2) din Piaţa Obor, sau faimoasa „Coabitare” dintre încă Premierul şi încă Preşedintele ţării, care ar trebui să existe, potrivit Constituţiei, nu să fie negociată în secret. Cât priveşte funcţia de integrator, pripit cum este, oponentul Victor Ponta a şi înţeles-o anapoda. Când Klaus Iohannis afirmă că trebuie să continuăm eforturile pentru integrarea României în Europa, Victor Ponta consideră că „asta este o prostie”, întrucât România este deja integrată în Europa, nu ca Ucraina, care este doar în faţa integrării. După cum am arătat în unul dintre texte publicate, deja Traian Băsescu a făcut diferenţa clară între înscrierea formală între ţările Europei, potrivit unor documente semnate de ambele părţi şi integrarea organică, la nivelul proceselor reale, din diverse domenii, ale aceleeaşi ţări. Numai că obsesia şi ura împotriva lui Traian Băsescu, transferate sau extinse şi asupra lui Klaaus Iohannis, i-a obturat Doctorului („Dottore”) Victor Ponta percepţia intelectuală.

Cât priveşte axul campaniei, adică „SE POATE”, acesta este un verb, respectiv o expresie verbală impersonală, pe care o înţelege oricine, ca dovadă fiind faptul că ea este deja diseminată public, în unele vitrine de magazine, ca şi în câteva mesaje publicitare. Simplu şi transparent fiind, totuşi, în spatele lui „Se poate” stă o gândire complexă. Folosind aici doar noţiunea de „verb”, să observăm că antonimul lui „Se poate” este „Nu se poate”, respectiv „Este imposibil”. Or, după cum observă chiar Klaus Iohannis, dacă mergem numai pe antonimul „Nu se poate” şi îl generalizăm, dăm peste starea sau mentalitatea fatalistă, considerată de către mulţi teoreticieni ca fiind proprie Poporului român. Chiar balada fundamentală a românilor, adică „Mioriţa”, este interpretată în acest spirit. Nu putem contesta această componentă fatalistă, prezentă în expresia curentă, larg răspândită, „Asta-i situaţia, n-avem ce-i face”, reluată în diverse variante.Ceea ce se poate şi trebuie contestat este generalizarea acestei mentalităţi la scara unui întreg popor. Ca să luăm partea negativă a unei probleme, actuală şi acută, „îmbogăţiţii peste noapte”, sau „băieţii deştepţi”, numai de fatalism nu pot fi bănuiţi, iar mărturisirile lui Sorin Ovidiu Vântu sunt mai mult decât elocvente în acest sens. Non-fatalismul poporului român poate fi ilustrat şi pe nivelurile medii ale straturilor sociale. Dacă am gândi în limbajul „Eticii” lui Aristotel, am zice că în stânga se află lipsa, sau prea puţinul, în dreapta se află excesul, sau prea multul, iar între ele se află măsura, care înseamnă nici prea puţin şi nici prea mult, ci numai atât cât trebuie. Dacă ar fi să transcriem aceeaşi schemă în limbaj religios, de care Victor Ponta a făcut atâta caz, am putea zice aici -doar la sugestia lui Bulă-, că în stânga se află creştinii ortodocşi care trăiesc numai din rugăciuni, ortodoxe şi ele, în dreapta se află păgânii, al căror unic Dumnezeu este Banul (nu cel de Craiova), iar la mijloc se află chiar Victor Ponta, care nu este „nici prea prea, nici foarte foarte”, adică este creştin numai cât trebuie şi numai când trebuie, dar nu este şi bogat ca Liviu Dragnea, confratele său întru aceeaşi soartă.

Dincolo de această paranteză, „Se poate” deschide o altă problemă, chiar dacă facem abstracţie de antonimul „Nu se poate”, cel care ne poate duce la fatalism. Expresia „Se poate” exprimă conceptul ontologic al Posibilităţii, care, universal fiind, vizează atât Lumea obiectivă, cât şi fiinţele individuale, persoanele. În acest sens, într-o situaţie istorică dată, ceva este posibil (Să intrăm în Spaţiul Schengen, în 2015), altceva nu este posibil (Să avem de la 1 Ianuarie 2015, nivelul de trai din Germania) În acelaşi sens, P1 poate să facă ceva ce P2 nu poate să facă, pentru că el se pricepe la altceva. Coborâm cu picioarele pe pământ, dacă aici introducem şi Probabilitatea, care este măsura graduală a Posibilităţii. Probabilitatea se înscrie între două limite, care aritmetic sunt notate cu 0 (Zero) şi 1 (Unu) , prima fiind Imposibilul, a doua fiind Realitatea dată în prezent Această Probabilitate se exprimă în procente, adică la % , iar în această zi şi la această oră , am putea spune că probabilitatea semnării Acordului cu FMI, este una de 50%, ceea ce înseamnă că ea se poate duce şi spre 100%, adică 1, devenind fapt real, dar se poate duce şi invers, adică spre 0, intrând în neant, şi rămânând doar ca tristă părere de rău.

Aceasta înseamnă că toate Proiectele, Planurile de ţară şi alte explorări ale viitorului, -fie el I sau II-, dacă nu trec peste probabilitatea de 50 %, pot fi, după împrejurări şi autori: utopii, chiar fantezii ridicole, vorbe în vânt sau vorbe de clacă, sau, în limbaj mitic (accentul pe primul „i”), cai verzi pe pereţi. Din această categorie, cred că face parte şi vechiul „Program USL”, pe care Victor Ponta, după exemplul lui Liviu Dragnea, încearcă să îl învie din morţi, Împreună şi cu Gigi Becali, dânşii par să întruchipeze umbra lui Iisus pe Pământ, după modelul, greşit înţeles, din „Fraţii Karamazov”.

Cu Probabilitatea, am mai făcut un pas în analiza acelui simplu „Se poate” Pasul următor, probabil şi ultimul, angajează pe lângă dubletul ontologic „Se poate”-„Nu se poate” şi imperativul etic „Se cuvine”-„Nu se cuvine”