L-aş lua aici ca reper pe Cristian Tudor Popescu (CTP). Redutabilul nostru jurnalist, plecând de la diverse situaţii actuale, găseşte antecedentele lor istorice, în diverse epoci apuse. Pentru cazul la care mă refer (un caz şi un necaz mare), eu îmi amintesc de Vladimir Ilici Lenin (Ulianov). Referindu-se la structura oricărei societăţi, deci la clasele sociale, Ulianov afirmă că intelectualitatea nu este o clasă, ci este doar o „pătură“ El stabileşte şi câteva trăsături ale acestei „pături“, între care mai importante sunt caracterul ei versatil, oportunist şi imprevizibil. Aceste trăsături îl definesc perfect pe Tudorel Toader, ca autor al „Raportului“ de analiză a DNA, respectiv al prestaţiei Şefei acestei instituţii, Laura Codruţa Kovesi. Un „Raport“ similar a fost citit de acelaşi autor şi în anul precedent. O retorică absolut bombastică, în care termenii juridici sunt hipertrofiaţi şi combinaţi în fraze obscure, sugerând măreţia Justiţiei vecină cu Măreţia lui Dumnezeu, şi din care omul cu capul normal abia dacă pricepe câte ceva („Ghici, ghicitoare ce-i!“) „Raportul“ precedent înşiruia tot felul de greşeli şi de lipsuri din activitatea DNA, respectiv a Şefei, dar se încheia surprinzător cu o concluzie pozitivă. De data aceasta, concluzia a fost negativă. Întrebarea vine de la sine, chiar şi în limbaj poetic: „Ce e cu tine, ce s-a-ntâmplat /Ce-mprejurare mi te-a schimbat!?“

Domnul Ministru al Justiţiei ar putea fi trimis dânsul însuşi în justiţie pentru abateri de la litera şi spiritul Legii.

Expresia „pătura intelectualilor“ este o metaforă leninistă. Ea îi vizează doar pe intelectualii cu o mentalitate comunistă, care participă şi azi la „greaua moştenire“, încărcând-o suplimentar. În sfera teoriei şi practicii juridice, reprezentantul ilustru şi lustruit al acestei „pături“ este Tudorel Toader, ca Ministru al Justiţiei, şi nu numai... Colegii de breaslă ai dânsului (profesori, procurori, avocaţi, judecători) au luat deja atitudine. O atitudine diferenţiată, care merge de la îndoială şi ironie, până la desfiinţarea argumentată a pseudo-argumentelor invocate de Tudorel Toader împotriva Laurei Codruţa Kovesi. Mai mult, tânărul judecător Cristi Dănileţ - care nu participă la această „pătură“, cu care să se acopere în „vremurile iernatice“ prin care trecem - consideră că în deja faimosul „Raport“ sunt incluse documente care trebuiau să rămână ne-publice, până la finalizarea unor anchete aflate în curs. Altfel spus, domnul Ministru al Justiţiei ar putea fi trimis dânsul însuşi în justiţie pentru abateri de la litera şi spiritul Legii. De altfel, în întregul „Raport“, dânsul speculează doar „litera“, nu şi „spiritul“ Legilor pe care le invocă repetat, ca şi a „faptelor şi actelor“ la care se referă. Spus în trecere, dacă i-aş fi student, l-aş întreba pe Profesorul Tudorel Toader care este diferenţa specifică dintre „fapte“ şi „acte“, şi dacă nu cumva cele invocate de dânsul se reduc mai degrabă la atitudini şi la enunţuri de diverse tipuri. Majoritatea comentatorilor de până acum constată că autorul „Raportului“ pleacă de la fragmente de adevăr, sau de la adevăruri parţiale, pe care le generalizează sau -aş zice eu- le „globalizează“, dacă tot suntem în epoca tuturor globalizărilor. Las în seama specialiştilor desfiinţarea sistematică a celor 20 de puncte ale acuzaţiei, puncte pe care ardeleanul Gherontie Cotorea le-ar putea numi „articuluşuri de price“. Mă refer aici, doar la două dintre ele, şi mă refer ca simplu cetăţean şi intelectual de din afara „păturii“ cu pricina.

Chiar la punctul 2 al „Raportului“, Laura Codruţa Kovesi este acuzată că a intervenit ilegal şi a contestat „legalitatea şi oportunitatea“ Legii nr. 13, faimoasa „Lege“, echivalentă cu o fărădelege, dată de guvernul PSD, după preluarea puterii. La această situaţie m-am referit şi atunci când s-a petrecut, în câteva articole publicate în „Adevărul“ În esenţă, DNA, respectiv Şefa acestei instituţii, nu contestau nici „legalitatea“ şi nici „oportunitatea“ acestei Legi nenorocite (13), ci conţinutul ei intrinsec, fondul ei. Prin pragul pe care îl stabilea pentru „furturile legale“ (le putem numi şi aşa, liniştiţi), Legea era menită, fără nici un fel de echivoc, să-l apere pe Liviu Dragnea. Se mai adaugă aici şi condiţiile (adică „circumstanţele“) clar-obscure, dacă nu chiar nocturne (întunecate) în care ea a fost elaborată. Limba română face distincţia precisă, fără nici un fel de echivoc, între cuvântul „oportunitate“ şi cuvântul „oportunism“ Or, Legea nr.13 nu ţinea de vreo oportunitate publică (pentru toţi cetăţenii), ci de oportunism, fiind menită să-l apere pe Liviu Dragnea de pericolul iminent al gratiilor. În cele din urmă, Legea nr. 13 a fost abrogată. Ceea ce este un argument irefutabil pentru oportunitatea demersului DNA pe cursul clar-obscur al elaborării Legii cu pricina („pricina“ lui Dragnea)

După „logica“ CCR, a lui Valer Dorneanu şi a lui Tudorel Toader, putem deduce şi noi că Legea nr. 13 nu a fost efectiv abrogată, că ea supravieţuieşte tacit în culisele istoriei, ale istoriei PSD-ALDE, aşteptând doar prilejul (adică oportunitatea şi circumstanţele) să iasă din nou la iveală, în altă formă, cameleonic.

Vine aici şi o nuanţă stupefiantă, legată de Curtea Constituţională a României (CCR), din care a făcut parte şi Tudorel Toader. În „Raport“, cuvintele „constituţie“ şi „constituţionalitate“ sunt folosite cu o frecvenţă năucitoare. După abrogarea (abandonarea tacită) a Legii nr. 13, CCR a fost întrebată dacă Legea cu pricina a fost sau nu a fost constituţională (!?) În înalta ei înţelepciune, CCR dă următorul răspuns: această problemă nu se mai pune, pentru că Legea nr.13 a fost abrogată. Chiar abrogată fiind, întrebarea era „cum a fost acea Lege, constituţională sau neconstituţională!?“ După „logica“ CCR, a lui Valer Dorneanu şi a lui Tudorel Toader, putem deduce şi noi că Legea nr. 13 nu a fost efectiv abrogată, că ea supravieţuieşte tacit în culisele istoriei, ale istoriei PSD-ALDE, aşteptând doar prilejul (adică oportunitatea şi circumstanţele) să iasă din nou la iveală, în altă formă, cameleonic.

PS În faţa acestei situaţii, ca şi a altora de acelaşi fel, te apucă „râsu-plânsu“, cum ar zice Nichita Stănescu. Pe prima secvenţă (râsu), ne putem aminti şi de Topârceanu: „Un ţânţar nervos şi foarte slab de constituţie / În zadar vrea să ia parte şi el la discuţie“ Numai că dacă înlocuim cuvântul „discuţie“ cu „execuţie“, de la râsu' trecem iremediabil la plânsu'.