Televizorul merge stingher în colţul camerei. Au trecut luni bune de când maeştrii manipulărilor prin aşa-zisele canale de ştiri şi-au atins scopul: am devenit dependent de doza zilnică de tâmpire. Aşa cum la televizor se poate găti pe uscat (dry-cooker), tot acolo poţi fi prostit pe uscat (dry-fooled). Telecomanda mi-a devenit linguriţa cu care îmi dozez stările emoţionale. Privesc canalul preferat unde invitaţii spun ce îmi place să aud, dar, din când în când, simt nevoia să adaug şi o doză de enervare şi agit linguriţa prin canalele hipnotice. Într-un fel, acestea îmi dau o stare de siguranţă, de lene intelectuală, nu există surprize, ci ştiu sigur că voi asista la o incantanţie cu care tribul îl alunga pe zeul războiului K'uk'ulkan reîncarnat: B'ăs'escu, B'ăs'escu. Peste 5125 de ani, urmaşii noştri decriptând vreun CD cu astfel de emisiuni, găsit adânc îngropat în jungla care va acoperi şoseaua Bucureşti-Ploieşti, vor şti cum s-a încheiat primul sfârşit al lumii şi vor tremura de frica celui de-al doilea care îi paşte. Vom fi consideraţi un fel de mayaşo-daci corciţi care au prevăzut cu precizie prima aliniere a planetelor şi, în consecinţă, se vor pregăti înfriguraţi să-şi înfrunte Apoclipsa lor.

Alegerile parlamentare s-au încheiat. Rezultatele se cunosc şi au curs râuri de comentarii pe marginea lor. Din punctul meu de vedere există o singură morală exprimată memorabil şi candid de către noul Prim Ministru: unii sunt mai votaţi, iar alţii mai nevotaţi. Despre votaţi ştim deja că sunt unii penali, alţii plagiatori, unii taţi, alţii fii, unii şefi, altele secretarele sau nevestele primilor. Parlamentul la români este o menajerie în care se regăseşte întreaga societate. Aşa cum nu ai nevoie musai să mergi în junglă pentru a cunoaşte toată fauna, ci te poţi duce la grădina zoologică să vezi animalele pădurii, aşa şi la noi, priveşti Parlamentul şi vezi ca în oglindă întreaga societate. Sunt unii care vor spune (o şi fac deja) că aceasta este democraţia, în schimb eu cred că este mai degrabă expresia erorii originare a modului defectuos în care ne chinuim din ’89 să o reclădim. Nu spun că neapărat rolul conducător al oricărei forme de organizare socială, trebuie să aparţină exclusiv unei “elite”, dar cu certitudine acesta trebuie exercitat de acei reprezentanţi care şi-au demonstrat anterior într-un fel, calităţile umane şi profesionale. Sfatul bătrânilor era format nu din prostul sau hoţul satului, ci din cei care într-o viaţă dovediseră comunităţii că îşi poate lăsa soarta în mâna lor. Cultivarea ideii că putem fi conduşi de un oier care şi-a dovedit “geniul” latifundiar mânărind terenurile armatei, de către un repetent cu recidivă sau un turnător de rude cu acces la conturi secrete nu este rodul întâmplării, ci parte a strategiei lor bine gândite. Faptul că prin televizor se oferă pe de-a gata soluţii sau verdicte, iar acestea sunt însuşite pe nemestecate, este în bună parte efectul “confortului” intelectual spre care, din nefericire, foarte mulţi tind. A gândi cu capul tău, culmea, în ciuda faptului că nu crează vreun disconfort de natură fizică (gen greaţă, durere, mâncărime) este evitat la fel cum bună parte dintre noi, cădem pradă lenei să nu facem jogging, deşi este atât de sănătos. Asta se şi speculează.

Pe bloguri, forumuri sau emisiuni, s-au consumat energii infinite în a găsi explicaţii de ce sunt mai votaţi de către români, votaţii de stânga. Nu ar fi oare mai degrabă momentul, în vederea unei schimbări reale, să se analizeze de ce nu sunt votaţi, nevotaţii de centru-dreapta? Vă propun o primă listă (cu certitudine incompletă) în cele ce urmează.

Alegătorul de dreapta este cusurgiu. Adună cinci intelectuali şi garantat vor fi incapabili să-şi aleagă pe cel mai merituos dintre ei. Alegătorul de stânga alege ce i se oferă. Nu se entuziasmează, dar dacă se dă gratis sau la promoţie, e bun oricine.

Alegătorul de dreapta este un suspicios plin de dileme. Arată-i un înger şi tot nu o să ţi-l picteze, pentru că îi va bănui că ţine ceva ascuns sub aripi. Alegătorul de stânga nu are dubii, ci doar convingeri. Dacă candidatul e garantat în poze de Vanghelie, de primar sau de Iliescu&Năstase e numai bun de ales.

Alegătorul de drepta este utopic. Nu va vedea niciodată soluţia într-un confrate, ci aşteaptă ca alesul să se pogoare adus de macara, aşa ca un “deus ex machina”. Alegătorul de stânga este realist, vrea candidatul după chipul şi asemănarea lui, adică dintre ei, pentru ei.

Alegătorul de dreapta este un teoretician exigent. Îţi va face portretul perfect al parlamentarului ideal, dar care vai, nu corespunde nici unui candidat real, nici măcar lui însuşi. Alegătorul de stânga e pragmatic, cine-i dă o pungă de mălai, un fular, un loc în tiribombă sau la Ministerul Marilor Manevre (parcă aşa se numeşte ?!), e numai bun de votat.

Alegătorul de dreapta este contemplativ. Îi va încuraja pe alţii să intre în bătălia electorală, dar nu va mişca un deget să ajute, cu excepţia de a da like-uri pe Facebook, singura acţiune la care nu se caliceşte. Alegătorul de stânga se implică: dă cu huo, votează dublu, şi cu cartea de identitate, şi cu cea de alegător, că doar de-aia are două, agită pancarte, rupe afişele contracandidaţilor preferaţilor lui.

Alegătorul de dreapta este un  mic inchizitor. Dacă candidatul lui a fumat în WC când era mic, îl pedepseşte şi nu se deranjează să meargă să-l voteze. Alegătorul de stânga este uman şi indulgent, ce dacă unu’ a furat terenurile unui institut de cercetare, are şi el pe unul în neam care fură curent cu clişeul băgat în contor.

Aţipisem la televizorul care mergea stingher în colţul camerei şi parcă din el o voce şoptită mă consola în vis: “Aşa suntem noi, originalii, mai nevotaţi”.