Aveam în portmoneul cu pricina şi câteva acte, printre ele cel mai important fiind buletinul de identitate. Nu speram că îmi voi recupera vreodată banii, însă am formulat o sesizare pe adresa organelor de poliţie din Oradea fiindcă numai astfel puteam intra în posesia unui act de identitate. Ceea ce s-a şi întâmplat după ce am fost cercetat şi anchetat riguros, „la sânge”, de parcă eu aş fi fost infractorul.

Nu mică mi-a fost mirarea când la un an-un an şi jumătate după aceea am primit o înştiinţare prin care mi se făcea cunoscut că aş avea un proces în care figuram ca parte civilă. Nu dădusem pe nimeni în judecată aşa că, necunoscător fiind în ale justiţiei şi ale tribunalelor, am telefonat destul de temător la Judecătorie spre a afla despre ce este vorba. Mi s-a spus că fuseseră descoperiţi şi reţinuţi cei ce mă jefuiseră, că respectivii ar fi recidivişti şi că ar fi bine să mă prezint în ziua şi la ora indicată la proces. Cum la vremea respectivă ţineam un curs de retorică şi teoria argumentaţiei la Facultatea de Drept, am urmat sfatul. Nu de alta, dar voiam să văd cum argumentează avocaţii. Prefer să nu îmi mai amintesc ce am auzit şi ce am văzut acolo.

Bref, a fost vorba despre ceea ce Gabriela Adameşteanu numeşte „o dimineaţă pierdută”. Şedinţa de judecată a fost una lamentabilă, inculpaţii au venit neasistaţi, s-a fixat un nou termen. Habar nu am dacă acest nou termen a fost respectat. Nu mi-am recuperat niciodată banii, iar ceea ce am văzut în ziua aceea în sala de şedinţă a fost absolut dezgustător. Mi-am pus serioase întrebări referitoare la utilitatea cursului meu. Nu-i vorbă, doi sau trei ani mai târziu, când planurile de învăţământ au fost revizuite, nu pentru eficientizare, ci pentru economii („economii, Horaţio, economii!” e deviza învăţământului românesc indiferent de ministru sau de guvern), respectiva disciplină a fost suprimată.

Păţania aceasta a fost singura mea întâlnire cu binefacerile, splendorile şi mizeriile justiţiei române. Despre care am aflat că ar fi fost nereformată, încălecată şi siluită de politic în vremea regimurilor Iliescu şi Constantinescu, reformată şi independentă în vremea regimului Băsescu.

Numele domnului Cristi Vasilică Danileţ, astăzi membru al CSM şi vedetă mediatică incontestabilă, îmi este totuşi cunoscut încă dinainte ca domnia-sa să devină o celebritate, dar şi o persoană controversată în timpul regimului Băsescu. Şi aceasta fiindcă dl. Danileţ a deţinut la un moment dat o funcţie de conducere în aparatul de justiţie din judeţul Bihor. Consultându-i acum cv-ul publicat pe internet, am aflat că între 15 iulie 2009 şi 23 decembrie 2010, dl. Cristi Vasilică Danileţ a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Judecătoriei Oradea.

Însă dl. Danileţ a devenit cu adevărat persoană publică în momentul în care a intrat în colimatorul falşilor jurnalişti de la trustul Intact. Mai cu seamă în perioada în care aceştia încălcau zdravăn legea comentând tendenţios sentinţa ce le trimitea pentru zece ani la închisoare patronul, pe dl. Dan Voiculescu, ba îi mai confisca acestuia toată averea, iar dl. Danileţ le atrăgea acestora atenţia asupra ilegalităţii pe care o comiteau. Cred că o dată l-am auzit pe dl. Danileţ ciondănindu-se în direct ori cu Mihai Gâdea ori cu Mircea Badea, ocazie pentru mine să constat că membrul CSM sigur nu a urmat un curs de retorică, iar dacă l-a urmat nu prea a învăţat mare lucru din el.

De câteva zile, de când cazul Mariana Rarinca e cap de afiş, implicând o serioasă dezbatere privind abuzurile ce se pot ascunde în spatele arestărilor preventive, dl. Danileţ a revenit în lumina reflectoarelor. De data aceasta fiindcă domnia sa, din poziţia de membru CSM, face exact ceea ce nu aveau voie să facă aliaţii întru fărădelege ai d-lui Dan Voiculescu. Comentează decizii ale justiţiei, pune la îndoială temeinicia unei hotărâri judecătoreşti definitive, atacă presa, insinuează acuze la adresa acelei părţi a presei care nu crede, precum neomul Dan Tapalagă de la Hotnews, că cele 566 de cazuri din ultimii 9 ani de privare nelegală de libertate, recunoscute într-o emisiune televizată de dl. Danileţ însuşi, ar fi doar „situaţii punctuale”, „excese” sau „arestări pripite”. Care, după logica strâmbă dacă nu cumva chiar parşiv-interesată de maşini umblătoare, a domnilor Danileţ şi Tăpălagă, ar trebui trecute cu vederea căci altminteri ar fi desfiinţat un sistem care- edictează neomul Tăpălagă- „a devenit funcţional şi eficient în parametri rezonabili”.

Cazul Rarinca e unul în derulare. Nu îi cunoaştem motivarea şi nu ştim care sunt adevăratele cauze ce determină DNA-ul doamnei Laura Codruţa Kövesi să bănuiască existenţa vreunui element necurat de natură să justifice intervenţia sa. Nu ştiu dacă la mijloc e vorba, aşa cum insinuează unii comentatori, despre o acţiune înfrăţită şi cam necurată a ÎCCJ, a CSM, a DNA, ba chiar şi a SRI. Nu avem nici o dovadă că ar fi vorba despre nişte interese de castă ce ar cere condamnarea d-nei Mariana Rarinca şi spălarea de acuzaţii şi de pericolul demisiei de onoare a d-nei Livia Stanciu, preşedinta ÎCCJ. Care, dacă s-ar dovedi că s-a slujit de funcţie pentru a se debarasa de cererile prea insistente calificate drept şantaj ale doamnei Rarinca, ar risca 5 ani de închisoare. Nu ştim cu exactitate nici dacă prezenţa prea frecventă a d-nei Rarinca în studiourile Antenei 3 dovedeşte că cea care a stat în arest preventiv 191 de zile, mai mult decât prevede legea-şi pentru aceasta iar ar trebui să răspundă cineva, s-ar fi predat intereselor lui Dan Voiculescu. Dar mă pun pe gânduri insinuările tot mai frecvente ale Marianei Rarinca potrivit cărora ar şti multe lucruri neconvenabile din trecutul Liviei Stanciu, insinuări care cam aduc iarăşi a şantaj.

 Deocamdată, mie îmi sunt limpezi doar următoarele lucruri.

1. Că sistemul de justiţie din România nu poate fi socotit funcţional câtă vreme el îngăduie presupuse abuzuri precum pare cel ce a avut-o ca victimă pe Mariana Rarinca. Că justiţia din România e şchioapă câtă vreme durata arestului preventiv e prelungită din voia oricui, fără ca cineva, nici măcar vocalii domni Danileţ şi Tăpălagă, să dea vreo explicaţie.

2. Că nu poate exista justiţie fără adevăr şi fără dreptate, aşa cum par să vrea aceiaşi domni Tăpălagă şi Danileţ. Că adevărul nu poate fi pus între paranteze şi dreptatea obliterată doar spre a nu deranja pare-se nu atât un aparat cât mai degrabă nişte aparatcici care au comportament de supraclasă.

 3. Că un sistem de justiţie nu poate fi calificat drept bun câtă vreme la vârful lui se află indivizi precum d-l Danileţ care îşi permite să ţină teoria necesităţii victimelor colaterale. Şi aceasta pe postul public de televiziune fără ca nimeni să nu îi ceară socoteală, iar moderatorul emisiunii, fie el şi neinspiratul Sorin Avram, pila tănăsistă puţină la minte, să nu îi taie microfonul.

4. Că trebuie să îi dau dreptate, cel puţin parţială, fostului preşedinte Traian Băsescu atunci când afirmă că „CSM-ul a ajuns o măciucă agresivă ce se aplică peste gură oricui încearcă să facă observaţii sau aprecieri negative la adresa justiţiei”.