Dl Andrei Pleşu scria recent că e complicat: “Intelectualii sunt mofturoşi. Vor să aibă interlocutori competitivi”. Prin urmare, “e greu să-i seduci”. Un partid politic nu prea are cu ce să-i atragă pe intelectualii veritabili (căci despre ei vorbim, nu despre cei care au o diplomă de doctor obţinută cine ştie cum şi umblă după funcţii). I-ar putea atrage dacă le-ar oferi spaţiu şi condiţii pentru dezbateri de idei. Dar în partidele noastre – în toate! – tocmai ideile sunt în suferinţă. Iar dezbateri nu au loc câtuşi de puţin. Partidele funcţionează monolitic, disciplinat, votează legi aşa cum hotărăşte conducerea, nu dezbat mai nimic. Cine afirmă în public vreo opinie diferită de a conducerii e imediat considerat trădător şi sancţionat pentru că “afectează imaginea partidului”. Care imagine? Aia de monolit, de partid înţepenit în metehne vechi, moştenite din comunism, după principiul “cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”. Repet, toate partidele suferă de această maladie postcomunistă. Şi atunci, cum i-ar putea atrage pe intelectualii veritabili? Ce şi cum să dezbată?

Pe de altă parte, intelectualii înşişi au ezitări în a se lăsa implicaţi în vreun fel într-un dialog cu partidele politice. Partidele au, sistematic, cea mai scăzută cotă de încredere în toate sondajele. Sunt compromise. Şi atunci, cum ar putea vreun intelectual onest să accepte invitaţia la dialog din partea unui partid? Cum ar putea PSD face această invitaţie înainte de a demonstra că poate fi un partid frecventabil? Intelectualii sunt în general orgolioşi şi ţin – într-o măsură chiar mai mare decât politicienii – la imaginea lor publică. Nu le place să li se spună că “s-au dat cu partidele”.

Nu în ultimul rând, dialogul dintre PSD (sau alte partide) şi intelectuali e greu de imaginat şi pentru că societatea noastră e cam flască în materie de dezbateri publice. Care sunt temele capabile să încingă spiritele şi să genereze polemici pasionante? Care sunt subiectele pe care le dezbat intelectualii înşişi, ce anume declanşează energiile intelectuale şi strălcirea ideilor? Greu de spus. Faţă de anii ’90, când existau dispute palpitante pe teme mari (democraţia, integrarea în Europa etc.), astăzi disputele între intelectuali se limitează la daraveri interne ale breslelor intelectuale, răbufniri de orgoliu, reacţii emoţionale ori contre între grupuri. Iar grupurile/grupările intelectuale sunt uneori mai degrabă imaginate de adversari, “construite” din te miri ce. Am recitit de curând o bună parte din publicistica intelectualilor din anul 2012 – când cu plagiatul lui Ponta şi suspendarea lui Băsescu. S-au scris atunci, la nervi, tot felul de enormităţi, s-au cheltuit mari energii pentru a demonstra că trăim în dictatură, unii intelectuali au fost etichetaţi drept “băsişti” cam fără argumente, alţii au produs un fel de analize lăbărţate şi sofisticate despre relaţia dintre plagiat şi suspendare. Foarte multe lucruri scrise atunci sunt, azi, de tot hazul, altele sunt de neînţeles. Dar toate arată că, în lumea intelectuală românească, emoţia primează: sunt multe texte scrise la nervi, cu parapon, cu concluzia trasă dinainte. Numai a dezbatere de idei nu arată.

Aşa încât ar fi, într-un fel, foarte amuzant dacă PSD s-ar ţine de cuvânt şi chiar i-ar invita pe intelectuali la dialog. (Dacă aş fi consilier al liderului PSD, aş insista să meargă mai departe şi să facă primul pas spre “împăcarea cu intelectualii). S-ar umple presa şi site-urile şi Facebook-ul de explicaţii, comentarii, delimitări, analize şi pseudo-analize. Şi s-ar cam fâsâi totul. Căci – în dialog cu partidele sau nu – scena intelectuală românească suferă de lipsa marilor teme de dezbatere. Energiile se pierd mai degrabă în dispute mici. Cam ăştia suntem.