PAMFLET Ghiaurilor de la Gurile Dunării li se mai încinge mintea, uneori

Vasile Blaga, Klaus Iohannis şi Crin Antonescu FOTO Mediafax

Mi-ai poruncit, Prealuminate Sultan, să-ţi spun cu ce se mai îndeletnicesc ghiaurii de la Gurile Dunării, cine pe cine mai cotonogeşte, cine-o s-ajungă sultan, cine-o să simtă curând umezeala temniţei şi dacă i-a bătut rău în cap arşiţa verii. Şi mare dreptate ai avut, că i-a cam bătut. Până şi capii Apusului, când îi văd, s-ar cruci, doar că nu prea mai pot, că se supără musulmanii noştri sau hinduşii sau, mai rău, ăi cu pălăriile pe stânga.

Iată, mărite, stau ghiaurii cu ochii căscaţi să vadă dac-o sfârşi în temniţă neguţătorul  acela bătrân despre care se zice c-o fost mare printre iscoade, pe vremea padişahului ce fost-a ciuruit în cetatea Târgoviştei, chiar de ai lui. Şi moşneagul de care-ţi vorbesc nu e om de rând, e cel mai mare duşman al sultanului celui pleşuv, care-i acum pe picior de plecare. Iară slujbaşii din prăvăliile neguţătorului, mai ales aceia ce răcnesc din cutiile pătrate, tot se chinuie să-i facă felul sultanului.

Doar c-ar trebui să se cam grăbească, zic eu, căci de când e judecat neguţătorul acesta, rareori văzut-am ghiauri spetindu-se  la muncă aşa cum se spetesc zilele astea cadiii, deşi e arşită mare şi nu-ţi vine nici degetul să-l mişti, d-apăi să mai judeci. Dară să ştii, preputernice, că mie-mi place de bătrân, că vine mai mereu îmbrăcat în caftan şi se poartă cum se cuvine. Multe trebuie să fi aflat omul ăsta la viaţa lui, nu degeaba e dascăl şi cred că şi meserie, şi politichie i-a învăţat şi pe alţii. Ştie chiar a sorbi din ceaşca de cafea, nu lasă degetul mic să-i spânzure prin aer, aşa cum am văzut la mulţi ghiauri. Doar farfuriuţa o ţine cam strâmb, dară, acolo unde cred eu c-o să se ducă la toamnă, ceştile sunt din fier, fără farfuriuţe.

În locul lui, aş fi fugit demult fie peste marea cea mare, prin junglă, pe unde se cotonogesc acum tot felul de ghiauri fugind dup-o  băşică – îţi aminteşti, măria ta, că dreptcredincioşii noştri din ţara Berberiei le-au ţinut piept muscalilor de răsuna de bucurie nu doar Berberia, ci şi toată Frância. Sau poate aş fi fugit spre Soare-Răsare, doar că drumul nu-i sigur: dregătorii ăştia de la Gurile Dunării tare s-au mai ploconit în faţa chitailor în ultimii ani, de le-au crescut cucuie tot dându-se cu capetele de podea. Ce şi-au zis: să ne gudurăm noi mai bine decât o fac ungurii şi leşii şi ăilalţi. Şi au izbutit, Măria Ta, căci la asta nimeni nu-i întrece, după cum o ştim şi noi, şi muscalii, şi franţujii, şi nemţii, iar acum, de vreo douăzeci de ani, şi necredincioşii de peste marea cea mare. 

Şi aşa s-au procopsit ghiaurii cu mare negoţ, de nu-s în stare să crească atâţia porci câţi  ar mânca, Allah păzeşte, chitaii, care-s câtă frunză şi iarbă. Şi-au făgăduit chitaii c-o să le facă drumuri fără colb, de s-au bucurat vizirii ghiaurilor ca nişte copii. Că îndelung postit-au ciracii lor drumari, săracii, şi bune-ar mai fi gheşefturile cu chitaii, fără pravile şi strigare şi fără ochii iscoditori ai evropenilor. Şi nu e săptămână lăsată de la Allah în care să nu iasă-n uliţă vreun vizir care să răcnească, precum muezinii, că veni-vor chitaii şi-o să curgă lapte şi miere, doar-doar o înţelege prostimea şi l-o vota la toamnă pe marele vizir.

Şi eu zic c-o să-nţeleagă, că prostimea-nţelege mai întotdeauna ce trebuie, la Gurile Dunării. Ea vrea sultan la fel de şmecher precum cel de-acum, dară mai bun: unul care, în loc să-i ia, să-i dea. Şi marele vizir e şi şmecher, că nu-ţi vine să laşi pe mâna lui nici câinele, dacă pleci două zile de-acasă, însă e şi bun, că deşi mai pune niscaiva biruri, face el ce face şi pomenile vin la vreme şi cu asupră de măsură.

N-ar prea voi marele vizir să-şi schimbe pernele şi să se facă sultan, dară beii lui, cei din partida roşie, rumeni la faţă şi abia răsuflând de cât îi aleargă şi-i prigoneşte agia, i-au zis: ia du-te matale sultan, mai vezi ce faci prin harem şi prin sarai şi să nu uiţi să mai primeneşti cadiii, şi lasă-ne nouă cheia de la vistierie, că n-are rost să te osteneşti. Astfel strigat-au beii roşii, din creierii munţilor până-n marginea câmpiilor, iară cel mai vânjos răcneşte cel de pe malul mării – nu cel care-a adormit în trăsură, ci ălălalt, cel care aduce puţin cu Cezarul, doar că-i puţin mai înalt şi, iertare, se-nconjoară de domniţe mai tinere. Însă, zic eu, pe Cezarul de la Râm n-a îndrăznit nimeni să-l ia cu lectica din buricul târgului, să-l întrebe de ce clădeşte case şi dă circ la prostime, şi nici cât îi iese. Drept e că n-a clădit el nici la jumătate cât beiul ghiaurilor, iar de dat circ – nici la sfert. 

Şi-a-nţeles şi partida sultanului cel pleşuv că e nevoie de scâlâmbăială ca să dea tot ea padişahul, la toamnă. De-aia zic unii că nu va intra în bătălie cel pe care l-au numit ei mai deunăzi prin strigătură: nobilul cavaler care, nu demult, era tot roşu, asemeni marelui vizir. Dară acel cavaler, se spune, o fi el tobă de carte sau măcar aşa pare, dar e cam trist, nu-i poate face pe ghiauri să râdă. Şi nici prea multe şmecherii nu ştie, de la o adică îl ameţeşte marele vizir şi-l lasă şi fără cal, şi fără sabie. Aşa că mai bine ar fi să-ncerce cu domniţa cea bălaie. Ea ar fi bună de sultană, că-i şi vrednică, ştie a împleti şi a da şi cu mătura prin ogradă, dar are şi curaj: nu demult a sărit tocmai din înaltul cerului, iar mâine, de va fi nevoie, coborî-va-n adâncul mării sau în măruntaiele pământului. Şi aşa crede ea că-i va momi pe ghiauri şi-l va pune apoi mare vizir tocmai pe cel pleşuv. Iară acesta intra-va-n bătălie de-ndată ce s-or mai linişti apele cu frăţâne-su şi cu şmecherii de-şi zic romi, care nu demult îi sărutau acestuia mâna, în biserică.

Zic unii că panarama asta ar fi fost încropită tocmai de bătrânul neguţător, care-ar fi aranjat cu apărătorul romilor, un fost agă uns cu toate alifiile. Aşa o fi, dară nu neguţătorul l-a făcut pe frăţânele sultanului naş la romi, el doar văzut-a că pe acela nu prea-l duce mintea. Dar o să iasă până la urmă sultanul şi de-aici, şi-ai să vezi, Măria Ta, cum se va arunca-n luptă de partea domniţei celei bălai, doar că nimeni nu ştie încă împotriva cui. Căci, slavă Cerului, are de ales, la câţi i-au pus gând rău. Printre ei, unii care i-au mâncat ani de zile din palmă, şi care acum s-au trezit că stai, că nu-i bun, că nu aşa.       

Sunt, preaputernice, mulţi ghiauri care nu-nţeleg de ce n-ar fi nimerit dascălul acela iscusit, care fost-a o vreme şef al iscoadelor şi apoi l-au pus mare vizir, dar n-a apucat, săracul, nici măcar să-nveţe să umble singur prin palat, că l-au şi fugărit ăilalţi, cu ajutor din ungurime şi de la hicleniţii portocalii. Nu-nţeleg unii, şi pace, de ce nu-l place prostimea pe dascăl, deşi lui îi iese, pe zi ce trece, tot mai bine când se preface a-i plăcea de ea. Da’ eu zic că la ghiauri politichia e ca o întrecere a spahiilor: ai avut ghinion şi-ai căzut o dată din şa, mai ai de aşteptat. Poţi s-ajungi tu mai ager decât Ginghis-Han, vreo patru-cinci ani tot îţi ia până se răzgândesc ghiaurii.  Aşa că, zic eu, dascălul ar face mai bine să se hodinească un pic şi să povestească prostimii, o vreme, mai puţin despre politichie şi mai mult despre facerea lumii şi despre câte s-au mai petrecut de atunci şi până azi. Că e cam ostenit, şi nici calul lui nu prea mai poate la galop, că tuşeşte. Da’ el nu şi nu, azi îi scrie domniţei celei bălai, mâine îi scrie ea lui şi tot aşa, de-ajung ghiaurii să spună: şi tu ai dreptate, şi tu.    

Nimic nu-i mai frumos, însă, luminate, decât să vezi cum se iubesc azi ăia de ieri se beşteleau. Din partida galbenă şi cea portocalie ar trebui să iasă una singură, dar galbenii zic, la două lucruri pe care le vor, alte şapte pe care nu le vor, iar ceilalţi se fac că n-aud decât ce le convine. Şi, până una-alta, la galbeni, călare şi cu securea-n mână nu e doar bürgermeister-ul din cetatea nemţilor, mai e şi fostul paşă, care tot se mai vrea sultan. Şi-au  cam dat coate o vreme unii dintr-ai paşei, şi-au spus: bine-bine, înţelegem noi asta cu viitorul partidei, da’ de ce-o fost nevoie să-nceapă viitorul ăsta chiar azi, să plecăm noi din dregătorii şi să ne prigonească marele vizir? Ia să vezi tu că pentru tine viitorul o să-nceapă mai târziu, dac-o mai începe. Zis şi făcut: au uneltit cu bürgermeister-ul şi, de unde credea paşa că neamţu-i va ţine spatele, el îi punea piedică-n timp ce ăilalţi îi trăgeau preşul de sub picioare. Şi aşa s-a ajuns acum să-ncalece amândoi şi să iasă la bătaie, şi s-or croi unul pe celălalt o săptămână-două, nici ei nu ştiu cât, pentru uralele prostimii. Iar cine va birui se va lupta cu cavalerul portocaliu, şi ăl de va-nvinge îl va înfrunta pe marele vizir. Între timp, beii şi căpitanii galbeni şi cei portocalii ar trebui să bea cafele şi să fumeze narghilea împreună, dar mulţi se tem c-or începe ei înşişi să se păruiască şi, mai ales, c-or să vină şi-or să şi treacă alegerile până termină lupta gheneralii şi-şi termină cafelele căpitanii. Şi c-or să se certe de la numele partidei şi de la jilţuri încât, din două partide, în loc să iasă una, ieşi-vor trei.

Şi-ar mai fi multe de zis despre ungurii care stau la umbră, la munte, şi mustăcesc despre ce-ar fi mai bine să facă spre a rămâne în dregătorii, de la iarnă. Şi despre cei ai saltimbancului, care acum au ajuns pe cai mari şi vor şi ei o parte din dijmă, şi tot aşa. Dar să ştii că nu e numai asta pe capul cel chinuit al ghiaurilor de la Gurile Dunării.

Iată, Luminate, c-au ajuns ei să plângă-n pumni gândindu-se la ce-i aşteaptă când le va ajunge ţara pe mâna prichindeilor care-au avut mai deunăzi procitanie, de-au scris unii că Ştefan – ăl de zic ei că ne-a biruit, iar noi zicem pe dos – fost-a nu bei, ci cronicar; sau că pe-ăia care gândesc prea mult o să-i doară rinichii. Îţi voi spune eu mai peste câteva zile ce şi cum e cu şcolile lor, dară pân-atunci să nu-ţi faci griji, Preaputernice, că pe cei mai mulţi dintre ghiauri oricum n-o să-i doară rinichii, iar celorlalţi o să le treacă repede, că beau destule, Allah păzeşte, licori. Doar că stau mult în soare şi uneori li se mai încinge mintea, câtă o au.