“Am citit un articol de-ale dumneavoastră despre siturile pe care unii tineri, din răzbunare pentru o relaţie pierdută şi încheiată în ură, ajung să pună poze cu fostele lor iubite în ipostazele cele mai intime.  Este un lucru oribil şi condamnabil.

Vorbeaţi şi despre ura şi violenţa care a cuprins societatea în care trăim. Despre asta aş vrea să vă vorbesc şi eu, din experienţa de o viaţă de profesoară la un liceu de provincie de unde mă pregătesc acum să ies la pensie.

An după an văd cum generaţiile de copii devin  mai violenţi, mai capabili să reverse rapid şi nemilos această violenţă verbală şi fizică asupra colegilor. M-am întrebat de ce. Am crezut, aşa cum se întâmpla în trecut, că veneau încărcaţi de acasă de conflicte familiale nerezolvate, că aduceau în clasă, între ei, violenţa şi nepăsarea de acasă.

Mă gândesc acum că explicaţia aceasta nu este suficientă. Mai este şi altceva şi cred că una dintre cauze şi care este acum dominantă, este că, an după an, lumea acestor copii se împarte după un criteriu nou, propriua acestor timpuri sălbatice pe care le trăim. Este diferenţa între cei care au şi cei care nu au, cei care-şi permit să arate că au acces la orice şi cei care se ruşinează, se izolează şi se retrag în cochilia lor de ruşinea că nu au.

Lumea lor, la vârsta aceea, nu are nevoie de multe criterii de ierarhizare  şi departajare socială. Altă dată erau băieţii frumoşi sau fetele frumoase care se impuneau ca stelele micului lor univers. Apăreau apoi cei foarte buni la carte, cei care aveau să reuşească mâine la toate examenele de la facultate şi erau cei care ştiau deja că vor rămâne în urmă. Erau atleţii, erau visătorii, erau micile puşlamale. Aparţineau însă aceluiaşi univers cu un grad mare de acceptabilitate asumată.

Numai acum am văzut că apare criteriul acesta nou care desparte le lumile. Pe de o parte sunt cei care au şi vor să se vadă acest lucru. Nu există nimic care să apară într-un magazin de fiţe şi care, a doua zi, să nu fie în posesia lor. Să ştiţi că o arată ostentativ, cu o aroganţa violentă a noului îmbogăţit, cel căruia părinţii îi dau maşină cu şofer şi bodyguard să vină la şcoală. Imediat, ceilalţi din categoria lor socială vor imediat să fie la fel, fiind altfel în primejdie să fie excluşi din clubul elitist. De cealaltă parte, ceilalţi copii, cei care nu au, suferă amarnic şi asta se vede, mai ales că umilinţele sunt foarte dureroase la o vârstă la care a avea este sinonim cu posibilitatea de a place sau de afi râvnit.

La vârsta aceea, a nu avea provoacă o umilinţă mult mai greu de suportat decât în viaţa adultă, stârneşte resentimente mult mai amare şi mai greu de potolit şi provoacă ură. Băieţii şi fetele care nu au, să ştiţi că se retrag între ei şi în ei, trăiesc ruşinea unei false dar foarte reale izolări sociale deoarece nu-şi pot permite să se ducă sau să invite în localurile de fiţe, acolo unde ceilalţi îşi dau ostentativ întâlnire la sfârşitul orelor, nu pot s-ă-şi schimbe zilnic toaletele, nu au maşini ultimul tip la scară. De foarte multe ori, reacţia lor devine violentă. Ei înşişi sunt mai intoleranţi, unii şi ceilalţi, pentru că vin din lumi care nu se mai suportă.

Cât de bine învaţă unii sau alţii nu mai este un criteriu pentru că cei care au ştiu că părţinţii lor le vor plăti studiile şi diplomele, aşa că oricum nu au nici o treabă nici cu şcoala şi nici cu plictisitorii şi depăşiţii de dascăli. Din rândul celor care nu au se înregistrează un număr important de abandonuri şcolare...

Mă gândesc că despre aceste lucruri foarte dureroase ar trebui să vorbim şi nu să ne facem că nu ştim că ele există”.

Am respectat dorinţa autoarei acestei scrisori şi nu-i dezvălui identitatea. Dar am simţit nevoia să vă aduc în faţă cuvintele ei, un semnal de alarmă disperat şi extrem de serios, o poveste despre realitatea unei rupturi sociale cu consecinţe foarte serioase pentru lumea noastră de mîine.

Vă interesează acest subiect? Ce credeţi că se poate face?