Despre starea Justiţiei, la rece

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acum câteva zile, a fost publicat raportul pentru 2019 al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), însărcinat să verifice legalitatea modului de utilizare a fondurilor europene în statele membre.

La momentul publicării s-a stârnit o rumoare cu privire la faptul că România este pe locul întâi ca număr de cazuri investigate şi tot pe acelaşi loc ca număr al cazurilor finalizate cu rapoarte prin care s-a solicitat autorităţilor naţionale iniţierea unor proceduri penale pentru pedepsirea făptuitorilor şi recuperarea fondurilor. Prin raportare la ultimii patru ani, ne situăm pe locul doi, după Spania, ca număr de nereguli identificate în domeniul fondurilor structurale şi al celor din agricultură, cele mai importante pentru dezvoltarea unei ţări ca România.

Este ruşinos ca, dincolo de topurile ţărilor cu cele mai multe cazuri de fraude, din mai puţin de 50 de pagini ale raportului OLAF să vezi secţiuni întregi dedicate descrierii unor dosare din România. Bani europeni luaţi pentru opt exploataţii piscicole din România în care nu a existat niciodată apă. 102 milioane de euro (aproximativ un sfert din fondurile identificate de OLAF ca fiind fraudulos folosite în 2019) luate de o “asociere” româno-germană din care firma germană nu ştia că face parte, fiind trecută în mod fals în acte doar pentru a impresiona autorităţile. Şi, mai grav, este vorba despre proiecte de infrastructură menite să fie folosite de către autorităţi publice.

La câteva zile după publicare, putem realiza o analiză la rece. Problemele sesizate de OLAF, chiar dacă privesc doar neregulile asociate utilizării fondurilor europene, ne permit să înţelegem câteva probleme majore ale sistemului de Justiţie din România.

Am putea spune că nu îi poate fi reproşat sistemului de Justiţie faptul că unii fură - Justiţia trebuie să se ocupe doar să îi prindă şi să îi pedepsească. Aparent, este corect. Problema este că Justiţia nu face acest lucru. Dacă în ultimii patru ani, OLAF ne-a atras atenţia asupra a 4968 de nereguli din zona fondurilor structurale şi pentru agricultură, procurorii DNA au reuşit să trimită în judecată aproximativ 100 de cazuri pe an. Iar asta în condiţia în care alături de DNA există o structură guvernamentală specializată în astfel de cazuri, Direcţia de Luptă Antifraudă. Mai mult, România este pe primul loc, alături de Italia, din punct de vedere al numărului de cazuri asupra cărora OLAF a atras atenţia, dar în care nu a fost încă iniţiată nicio procedură. O astfel de situaţie demonstrează clar că sistemul de justiţie este depăşit. Cauzele pot fi multiple, iar cea mai importantă nu poate fi decât personalul limitat şi supraîncărcarea acestuia (să ne amintim doar crearea de către PSD a unor condiţii extrem de favorabile pentru pensionarea magistraţilor şi a unor condiţii foarte dificile pentru intrarea în sistem a unor magistraţi noi).

Dacă ne raportăm însă la numărul de cazuri derivate din sesizări OLAF trimise în judecată în ultimii patru ani, mai mult de jumătate s-au finalizat prin achitarea inculpaţilor de către instanţă sau prin încetarea procesului. Problema, de această dată, devine una mai gravă. Faptul că un dosar trimis în judecată se finalizează fără condamnare deja arată că una dintre părţi nu cunoaşte suficient de bine legislaţia din domeniu - fie procurorul, care a cerut condamnare fără ca ea să fie necesară, fie judecătorul, care a refuzat-o deşi aceasta se impunea.

Vorbim, aşadar, despre două principale probleme în cazul dosarelor legate de fraudă în domeniul fondurilor europene, dar ele pot fi extinse în orice alte domenii: suprasolicitarea unui sistem subdimensionat şi probleme legate de pregătirea celor responsabili să asigure pedepsirea infractorilor (a vorbi despre incompetenţă este, poate, prea dur). Cum pot fi soluţionate aceste probleme?

În primul rând, trebuie regândită întreaga componentă de resurse umane a sistemului judiciar. În momentul acesta, deşi magistraţii sunt supraîncărcaţi, fiind obligaţi să soluţioneze sute de dosare pe lună, în fiecare an intră în sistem din ce în ce mai puţini noi magistraţi. Spre exemplu, după ultimul examen anual de titularizare, au fost repartizaţi pe posturi 196 de noi magistraţi. Chiar şi aşa, la nivelul lunii septembrie 2020 existau peste 670 de posturi libere la instanţele şi parchetele din România.

Problema stă în însăşi modul în care este gândită funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, structura care pregăteşte viitorii magistraţi, anual fiind admişi mult prea puţini candidaţi. O structură de pregătire nu trebuie să se asigure în primul rând că cel care este admis este deja pregătit, ci că cel care reuşeşte să finalizeze cursurile acelei structuri este gata să îşi îndeplinească meseria. Mai mult, legile promovate de PSD solicitau în mod absurd ca cei care urmează cursurile INM să treacă prin stagii prelungite departe de instanţe, în cabinete de notari, executori judecătoreşti şi avocaţi. Mai grav, tinerii judecători şi procurori intră în sistem pregătiţi să soluţioneze orice tip de cauză. Nu asta este soluţia pentru a avea magistraţi pregătiţi. Dimpotrivă, soluţia este cea a specializării, la fel ca în medicină. Un procuror nu îşi poate face la fel de bine treaba atunci când urmăreşte un caz de omor şi atunci când soluţionează un dosar de fraudă fiscală. Calificarea nu trebuie să se realizeze din mers, la locul de muncă.

Dincolo de problemele admiterii în magistratură şi a pregătirii tinerilor magistraţi, o problemă şi mai complicată este cea a ieşirii prea uşoare din sistemul judiciar. Legislaţia PSD a stabilit că magistraţii se pot pensiona la vârste similare poate doar celor din armată. Totuşi, în armată pensionarea la o vârstă tânără poate fi justificată inclusiv prin argumente dintre cele mai simple - un militar nu mai poate fi la fel de eficient în misiunea sa la 50 de ani cum era la 35. Dar în Justiţie, în mod particular faţă de alte profesii, vârsta şi experienţa nu pot reprezenta decât un avantaj. Desigur, limitările impuse de exercitarea carierei de magistrat trebuie să fie compensate printr-un statut special. Dar nu atât timp cât acesta blochează un serviciu public, cel de exercitare a Justiţiei.

Desigur, observaţiilor legate de parcursul profesional al magistraţilor li se pot adăuga multe altele, de la organizarea instanţelor şi parchetelor şi până la necesitatea digitalizării. Pandemia a forţat judecătorii şi procurorii să găsească ei înşişi soluţii pentru eficientizarea funcţionării sistemului chiar şi la distanţă, dar soluţiile temporare nu sunt decât o bază de plecare pentru unele permanente.

Raportul OLAF pare o simplă crăpătură care, odată ce o analizezi mai bine, te face să înţelegi că întreaga structură de rezistenţă este şubredă. Justiţia din România are nevoie astăzi, la aproape 15 de ani de la reformele care au permis aderarea la Uniunea Europeană şi mai ales după atacurile PSD, de o reparaţie din temelii.

Opinii

Mai multe de la Andrei Lupu


Ultimele știri
Cele mai citite