Cine-a trăit agitaţiunea politică a anilor ’90 îşi aminteşte că, pe atunci, formula „guvern de tehnocraţi” era scoasă din pălărie destul de des, ca un fel de minune la-ndemână pentru salvarea ţărişoarei şi dregerea busuiocului. Theodor Stolojan a ajuns prim-ministru, în 1991, tocmai pentru că era văzut drept un salvator-tehnocrat şi a rămas, de atunci, cu imaginea de om care se pricepe la finanţe şi economie. Şi – în ciuda unor măsuri nepopulare – imaginea sa a rămas bună şi după guvernare. Deh, tehnocrat! Mai târziu, cam tot aşa s-a ajuns la guvernul condus de Mugur Isărescu: Convenţia Democratică năduşea rău de tot la guvernare, partidele care o alcătuiau nu prea se mai înţelegeau deloc, aşa că venirea guvernatorului BNR la guvernare a liniştit apele politice şi a dat o gură de oxigen economiei.

Aşadar, cele două guverne de „tehnocraţi” (care în fapt erau pline de membri ai partidelor sau de oameni puşi de partide) au lăsat în conştiinţa publică mai degrabă o senzaţie pozitivă. De atunci, de multe ori, mai toate taberele politice au lansat, din când în când, strigătul: „vrem guvern de tehnocraţi!”. Tocmai pentru că impresia generală era bună: tehnocraţii erau văzuţi drept nişte inşi care se pricep la ceva, sunt buni în meseria lor şi, mai ales, nu sunt politicieni. În percepţia publică, pe măsură ce politicienii aveau o imagine tot mai prostă, tehnocraţii deveneau o soluţie onestă pentru o bună guvernare, fără şerpăriile politice ale partidelor. 

De prin 2014, a început iar să se vorbească destul de intens despre necesitatea unui guvern „tehnic”: şi societatea civilă, şi unii lideri de opinie, ba chiar şi diverşi politicieni au spus că ar fi cea mai bună soluţie pentru România.

Până acum, s-a dovedit că este. Dar, pentru că să apropie alegerile (ori pur şi simplu pentru că s-au plictisit să stea pe bară şi să vadă cum le sunt scoase la iveală matrapazlâcurile), lideri importanţi ai PSD au început să combată guvernul tehnocrat cu vorbe grele şi cu ironii grosuţe. Şi să ameninţe la tot pasul cu moţiunea de cenzură. Brusc, tehnocraţii au devenit „incompetenţi”: o întreagă retorică politicianistă e pusă la bătaie, deşi acţiunile de până acum ale Guvernului au reparat gafe şi prostii ale guvernărilor anterioare, au iniţiat proiecte noi şi au încercat să aşeze lucrurile pe un făgaş normal.

Cred însă că ar fi fost bine dacă membrii guvernului ar fi comunicat mai mult cu cetăţenii: nu de dragul „imaginii” în sine, ci pentru a le arăta oamenilor cum se vorbeşte normal, deschis, firesc, fără eschive politice, fără minciuni electorale, pe bază de fapte şi argumente. Pentru ca oamenii să vadă că poţi să guvernezi bine şi să te exprimi decent, fără a sta seară de seară la Antena 3. Pentru ca oamenii să vadă priviri de oameni oneşti, veniţi să facă treabă şi apoi să-şi vadă de ale lor. Premierul şi cei câţiva miniştri care au fost mai activi în spaţiul public în ultima vreme asta au arătat: un stil deschis şi onest de a se prezenta în faţa cetăţenilor. Mi-ar fi plăcut ca astfel de episoade de comunicare să fie mai frecvente: dincolo de ceea ce reuşeşte să facă într-un mandat de un an, acest Guvern are şi rolul de a-i convinge pe cetăţeni – atât cât se poate – să se poate guverna şi alfel, cinstit şi pe faţă, spunând lucrurilor pe nume.

Aşa încât zbenguiala retorică a PSD împotriva tehnocraţilor poate avea, până la urmă, exact efectul contrar celui dorit: oamenii îşi vor da seama de diferenţa dintre un Guvern care comunică decent şi un partid care nu se poate exprima decât prin campanii negative. Sper ca risipa retorică a PSD să-i determine pe tehnocraţi să iasă din discreţia lor eficientă şi să le vorbească mai mult cetăţenilor. Căci, până la urmă, la cetăţeni e cheia. Putem să ne plângem cât vrem de calitatea proastă a clasei politice, dar adevărul e simplu: asta e ce au votat cetăţenii.