Dan Dungaciu: Ce are de învăţat clasa politică de azi de la elitele care au făcut Unirea

Dan Dungaciu: Ce are de învăţat clasa politică de azi de la elitele care au făcut Unirea

Pe când era prim-ministru, Iorga l-ar fi întrebat pe Ion I. C. Brătianu, de la tribuna Parlamentului: „Ce are de învăţat un savant de la un inginer?”. La care Brătianu ar fi răspuns: „Măsura, domnule Iorga, măsura...”.

Păstrând proporţiile, întrebarea care se pune la fiecare 1 Decembrie este aceasta: ce are de învăţat clasa politică actuală de la predecesorii ei de acum un veac? Răspunsul este unul singur: viziunea!

Lipsa de viziune, de anvergură, de proiecte mari şi politicieni capabili să insufle încredere şi implicare este carenţa majoră a României în care trăim. România este astăzi minoră pentru că gândeşte minor.

Politicienii români se afla astăzi în situaţia unui fotbalist care joaca doar cu ochii la minge. Driblează tot ce îi iese în cale, se agita încrâncenat şi bezmetic, încercând, obstinat, sa nu piardă posesia balonului. În haosul acesta nimeni nu pare a mai ridica privirea. Nimeni nu mai ştie care e scopul final. Mingea devine scop în sine, privirea rămâne ţintuita la pământ, fără să mai conteze încotro ne duc driblingurile şi fentele halucinante. Într-un asemenea context, orizontul se îngustează periculos, mizele devin locale şi personale, proiectele se transforma în angoase şi obsesii private. Nu e de mirare ca, deseori, ajungem sa ne învârtim în cerc.

Si, totuşi, suntem după 30 de ani de la prăbuşirea sistemului comunist într-un punct nodal în care – la nivel regional, continental şi global - se plămădesc realităţi care ne vor decide traiectoria pe cel puţin încă pe atât. În acest moment, lipsa perspectivei şi a orizontului este grava şi de neiertat.

Lecţia celor care au punctat Istoria românilor este, de aceea, nu doar imperioasă, dar şi curativă.

Şi totuşi, 1 Decembrie...

 

„L'existence d'une nation est… un plébiscite de tous les jours” – spunea francezul Ernest Renan în faimoasa sa conferinţă de la Sorbona din 1882. S-a dedus de aici, eronat, că naţiunea este expresia strictă a unor subiectivităţi exprimate cotidian, a voinţei agregate a indivizilor de la un moment dat.

Este şi asta, dar e mai mult decât atât. Iar momentul în care realizăm aşa ceva, este în timpul sărbătorilor sau comemorărilor. Atunci se vede cel mai limpede ceea ce tot istoricul francez spunea în conferinţa invocată şi din care se extrage, grăbit, doar celebra expresia a „plebiscitului”: „O naţiune este deci o solidaritate la scară mare, constituită din sentimentul sacrificiilor făcute în trecut şi din cele ce vor fi făcute în viitor. Presupune un trecut; este sintetizată, totuşi, în prezent, printr-un fapt tangibil, anume consensul, dorinţa limpede exprimată de a continua viaţa în comun. Existenţa naţională este, iertată-mi fie metafora, un plebiscit de fiecare zi, aşa cum existenţa unui individ este o perpetuă afirmare a vieţii”.

Acesta este contextul mai larg al argumentaţiei istoricului francez. Apartenenţa la naţiune este, într-adevăr, subiectivă, dar este, ne sugerează Renan, o subiectivitate obiectivată, crescută şi educată în cadrul unei deveniri istorice: „Omul, domnilor, nu improvizează. Naţiunea, ca şi individul, este culminaţia unui trecut de străduinţe, sacrificii şi devoţiune. Dintre toate cultele, cel al strămoşilor este cel mai legitim, pentru că strămoşii ne-au făcut ceea ce suntem”.

Aceasta este esenţa oricărei sărbători, cu atât mai mult a sărbătorilor naţionale. Iar în cazul românilor, „cultul strămoşilor”, a celor care „ne-au făcut ceea ce suntem” se face cel mai pregnant la 1 decembrie, ziua Unirii tuturor românilor într-un singur stat.

Unirile românilor

 

Unirea românilor de la 1 decembrie 1918 este evenimentul care stârneşte cel mai pregnant sentimentele despre care vorbea Ernest Renan la Universitatea Sorbona. Regatul României devine, pentru prima dată, „mare” („România Mare”, cum i se mai spune statutul român în perioada interbelică, de fapt o România normală).

Statul român modern intră în istorie în 1859 („Vechiul Regat”, cum i se spune astăzi), prin Unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţara Românească). Un eveniment esenţial, fără de care Marea Unire de la 1918 nu ar putea fi concepută.

În 1866 a fost adus pe tronul României Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a depus jurământul la 10 mai 1866. Zece ani mai târziu, în 1877, România îşi proclamă independenţa, obţinută pe câmpul de luptă, iar, în 1881, Carol I, aflat pe tron din 1866, a fost încoronat ca rege al României.

În 1914 regele Carol I moare, devenind rege al României Ferdinand I.

În 1916 România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei, iar, ca urmare a dezintegrării Imperiilor Austria şi Rus, în 1918, provinciile Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie 1918) şi-au proclamat Unirea cu România, în baza „principiului naţionalităţilor”, devenită noua idee-forţă a istorie. În 1922, Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de Unire cu România, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilite de Declaraţia în 14 puncte a preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

După căderea comunismului, prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, Ziua de 1 decembrie a fost adoptată de către Parlamentul României ca zi naţională şi sărbătoare publică.

 

Cât au plătit românii pentru Marea Unire?

 

Se vorbeşte astăzi mai puţin despre eforturile pe care România le-a depus după unirea din 1918, altminteri spus despre costurile cu care românii şi-au plătit Unirea cea mare. Şi pe care costuri nu aveau să le fructifice plenar niciodată. Istoria nu a avut răbdare cu românii...

În anii parcurşi după „prima reunificare”, din 1859, România s-a schimbat radical, devenind un „tigru economic” al epocii respective (analizele în premieră ale echipei de cercetări economice FUMN, coordonate de Petrişor Peiu, pe care ne bazăm, se pot găsi aici): „România avea, deja, în 1918, o Bancă naţională, mai multe bănci universale comerciale şi o instituţie de economii (CEC), iar moneda naţională (leul) era acoperită în rezerve monometalifere (aur), ceea ce o făcea una dintre cele mai stabile din Europa. Omogenitatea de dezvoltare pe tot teritoriul era remarcabilă, iar decalajele erau nesemnificative, cu excepţia unui vârf al performanţei, consemnat în capitala Bucureşti şi în zona petroliferă adiacentă”.

Ca performanţă globală, România se situa cu indicatorul PIB/locuitor (metodologie PPP- a preţurilor comparabile) astfel (aşa cum indică Agnus Maddison):

 

Statul

PIB/locuitori (dolari internaţionali)1990

Teritoriul actualei Polonii

1739

Ungaria

2098

Cehoslovacia

2096

Bulgaria

1137

Viitoarea Iugoslavia

973

România

1741

Spania

2056

Germania

3648

Franţa

3485

Italia

2301

 

Practic, după cum arată tabelul, România avea o performanţă mai bună (uşor) decât teritoriul actualei Polonii, mult mai bună decât Bulgaria, viitoarea Iugoslavia, Grecia, comparabilă cu cea din Ungaria, viitoarea Cehoslovacia, Spania sau chiar Italia, păstrând, însă, decalaje uriaşe faţă de statele vestice puternice (Germania şi Franţa). Imperiul Ţarist se afla, ca medie, mult în urma Românie (1414 USD/locuitor).

Unirea de la 1918 aveau să schimbe acest tablou. Cercetările lui Petrişor Peiu au arătat că, practic, nivelul de dezvoltare dintre România şi provinciile Transilvania şi Bucovina era acelaşi. Problemele mari au fost însă cu provincia fostului Imperiu Ţarist, Basarabia: „dacă performanţa economică a Imperiului Ţarist în ansamblu era, la nivelul indicatorului PIB/locuitor, calculat de către Agnus Maddison (în metodologie PPP, dolari internaţionali 1990) de 1414 (sub nivelul României, de 1741 dolari internaţionali 1990/locuitor), nivelul respectivului indicator pentru Basarabia se poate estima ca fiind în jur de 1000 (dolari internaţionali 1990/locuitor)” (Ibid.). Practic, nivelul de performanţă economică al Basarabiei înainte de război la jumătate din cel al Regatului României. De unde şi costurile uriaşe pentru aducerea Basarabiei la nivelul celorlalte provincii.

Mai adăugaţi aici faptul că România a pierdut enorm din marele război: „Efortul de război a măcinat puternic România: ca bilanţ al pierderilor de vieţi, 16 luni de război s-au soldat pentru Romania cu moartea a peste 800.000 soldaţi si a 275.000 civili; pierderile materiale s-au ridicat la 72 miliarde lei aur, dar aliaţii au recunoscut la Conferinţa de pace numai 31 miliarde, si au acordat drept despăgubire doar 3,1 miliarde lei. Dacă avem în vedere faptul că PIB-ul nominal al României în anul 1921 era de 70 miliarde lei, rezultă că România „pierduse în cadrul războiului a şaptea parte a populaţiei plus valoarea unui PIB anual prin distrugeri şi confiscări şi se alesese şi cu datorii (în urma războiului) în valoare de aproape 40% din PIB, totul sacrificat pentru unificarea provinciilor locuite de români în cadrul aceluiaşi stat”.

Cu asta au plătit românii dreptul de a avea România Mare!

La asta mai trebuie adăugate şi alte costuri, cum ar fi despăgubiri pentru terenurile deţinute de cetăţenii maghiari în Transilvania care au preferat să plece în Ungaria după 1918 (aşa numitul „proces al optanţilor”) o sumă echivalentă cu 126% PIB-ul ţării din acel an!

Practic, indicatorul Pib/locuitor al României în 1920 era cu 28% mai mic decât cel din 1914, al României dinainte de război. În 1926, „indicatorul PIB/locuitor (calculat în dolari internaţionali 1990) era în România Mare de 1258 (sub cel antebelic de 1741)”. Indiferent de sursă, toţi autorii calculează un indicator de performanţă PIB/locuitor al României Mari din anii 20 „cu mult sub nivelul atins înainte de primul război mondial, iar decalajul faţă de statele central-europene şi vest-europene crescuse mult”.

După ce abia reuşise să asimileze teritoriile nou integrate, „statul român s-a izbit de cumplita criză economică mondială din 1929-1933, care a însemnat o grea lovitură economică”. În pofida acestor fapte, după cum indică cifrele, „performanţa economică globală s-a îmbunătăţit constant:

 

Anul

Populaţie

PIB (lei)

PIB (lire sterline)

PIB/locuitor (lire sterline)

Import (lire sterline)

Export (lire sterline)

1921

15,7 mil.

70 mld.

163 mil.

10,4

28,4 mil.

19,3 mil.

1928

17,4 mil.

272 mld.

272 mil.

15,7

31,7 mil.

27,1 mil.

1930

18 mil.

287 mld.

280 mil.

15,6

22,6 mil.

27,9 mil.

1935

19,1mil.

188 mld.

306 mil.

16

17,6 mil.

27,2 mil.

1936

19,3 mil.

213 mld.

340 mil.

17,6

20,1 mil.

34,6 mil.

1937

19,5 mil

254 mld.

406 mil.

20,8

32,3 mil.

50,3 mil.

1938

19,75mil.

255 mld.

411 mil.

20,8

30,2 mil.

34,7 mil.

 

Dar mai era încă mult de recuperat. Iată următorul tabel de performanţă economică la nivel european, valabil pentru anul 1938 şi întocmit în dolari internaţionali 1990:

 

Statul

PIB/locuitori (dolari internaţionali)1990

Polonia

2182

Cehoslovacia

2882

Ungaria

2655

URSS

2150

Bulgaria

1499

Grecia

2677

Iugoslavia

1249

România

1242

Italia

2830

Spania

1790

Germania

4994

Franţa

4466

Statele Unite

6126

 

Practic, România era situată mult mai slab decât în anul 1913, înaintea primului război mondial: era comparabilă doar cu Iugoslavia (din regiune), avea nivelul de performanţă economică la jumătatea celor din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), era depăşită şi de Bulgaria (cu aproape 20%), Spania, Italia şi Grecia nu mai erau comparabile, fiind la niveluri aproape duble, Franţa şi Germania se situau la niveluri de trei ori mai mari (SUA, chiar de şase ori mai mari).

De remarcat însă că, odată cu 1938, după 20 de ani de la Marea Unire, se schimbă totuşi ceva radical şi România unificată se pregătea de decolare: „România avea o creştere echilibrată a valorii adăugate în economie, populaţia crescuse cu un sfert, moneda se stabilizase, comerţul exterior trecuse la excedente (18 milioane de lire sterline în 1937)”. Era momentul ca România să fructifice Unirea şi să intre în alt ciclu de dezvoltare.

Nu a fost să fie, însă. A urmat fatidicul Pact Ribbentrop-Molotov şi declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmat, pentru România, de ocupaţia comunistă.

 

Unirea – un proiect rezilient, deşi nefructificat pe deplin

Câteva precizări de final care, sperăm, va aduce cititorului mai multe clarificări în ceea ce priveşte evenimentele de acum 100 de ani.

  • Istoria se scrie de către oameni de stat, capabili de viziune politică şi strategică şi care sunt gata inclusiv să plătească, pe termen scurt, preţul proiectelor lor politice, având însă conştiinţa că Binele produs de acestea va recompensa din plin sacrificiile de moment;
  • După cum a arătat cazul României interbelice, dar şi al Germaniei de după căderea comunismului, digestia unei uniri sau reuniri, durează circa 20 de ani. După acest interval în care se echilibrează părţile politice, sociale sau economice pentru a permite decolarea şi deplina fructificare a unirii sau reunirii. Germania a beneficiat enorm de reunire, devenind astăzi liderul politic şi economic incontestabil al Europei. România, în perioada interbelică, deşi avea toate datele să devină un lider în regiune, nu a reuşit să fructifice Unirea, tocmai în momentul în care se întruniseră toate elementele economice ca să poată face asta;
  • În ciuda dificultăţilor de după 1918, nu au existat niciodată în România partide separatiste, nici măcar partide regionale, bazate pe geografia fostelor provincii care s-au unit la 1918 cu România (partide „transilvănene”, partide „basarabene” sau partide „bucovinene”). În realitate, osmoza politică a fost extraordinar de rapidă, partidele din noile regiuni unite cu România (Vechiul Regat) topindu-se în partidele existente deja sau formând cu acestea altele noi. Acest element este extrem de important astăzi, dacă vrem să înţelege legitimitatea profundă a actelor de unire care au culminat cu 1 decembrie 1918. Practic, cu excepţia unor grupări marginale şi extreme (în Basarabia sprijinite de URSS-ul lui Stalin), contestarea Unirii din 1918 nu a existat,
  • Statul român format la 1918 a rezistat relativ bine la provocările istorie. Sunt instituţii care au rezistat până în zilele noastre (inclusiv partide politice istorice!), într-o formă doar cu o cincime diminuată şi asta în urma ocupaţiei ruseşti (s-au pierdut după al doilea război mondial Basarabia, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul);
  • Statul roman de astăzi se revendică de la aceea realizare naţională, fixând ca zi naţională, după căderea comunismului, cum am văzut deja, chiar ziua de 1 decembrie;
  • Spre deosebire de Cehoslovacia sau Iugoslavia, statul român nu s-a destructurat şi asta arată, odată în plus, faptul că la nivel de coeziune etnică, politică, culturală, România formată în 1918 – pe baza Unirii principatelor române din 1959 – este astăzi o realitate unitară, relativ omogenă din toate punctele de vedere (la Recensământul din 2011 s-au declarat români 16.792.900 de persoane, reprezentând 88,9% din totalul populaţiei).
  • Nu există astăzi pericolul unor separatism de tip regional, în ciuda faptului că un anumit tip de propagandă vorbeşte despre o asemenea posibilitate în cazul Transilvaniei. Este, evident, o forţare statistică şi o aberaţie politică. Astăzi, în conformitate cu ultimul Recensământ al României, din 2011, în Transilvania trăiesc 1.224.937 maghiari, circa 18,915% din populaţia regiunii (6.475.894). La nivelul întregii ţări, trăiesc 1.227.623 etnici maghiari, ceea ce înseamnă 6,1% din totalul populaţiei. Maghiarii se află printre minorităţile etnice cu scădere relativ accentuată a nivelului demografic.
  • Privind retrospective, constatăm astăzi că „Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România”, adoptată la 1 Decembrie 1918, a fost practic îndeplinită, după cum a arătat istoricul Ioan-Aurel Pop. Acolo se stipula între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român“ unificat, Adunarea Naţională a stabilit: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare“ şi „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat“. „Deplina libertate naţională“ este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare“ de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie“, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare“ ale României, de a fi reprezentate în guvernarea ţării. Termenul de „autonomă“ este aici un adjectiv şi se referă la „toate confesiunile din stat“ şi nu doar la confesiunile minorităţilor.
  • În primul rând, după cum remarcă academicianul Ioan-Aurel Pop, nicăieri în textul Rezoluţiei nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desfiinţate înainte de 1918 „de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către parlamentul şi guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Astăzi, continuă Pop, cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă 6,1% din populaţia ţării), „se poate instrui în limba proprie pe teritoriul României, de la treapta de grădiniţă până la universitate, la nivele licenţă, masterat şi doctorat”. Aceeaşi minoritate maghiară „se poate administra în limba proprie peste tot unde deţine majoritatea simplă şi unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, judeţene etc. sunt de limbă maghiară”. Nu există localitate mixtă în România „în care minorităţile să nu fie reprezentate prin vot, în funcţie de număr”. Aceeaşi minoritate maghiară „se poate judeca în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condiţiile cerute de lege. Orice membru al minorităţii ungare poate vorbi în faţa instanţelor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător”.
  • Provinciile româneşti au fost asimilate cu succes şi, după 20 ani de la căderea comunismului, economia se afla din nou în creştere, România devenind, cel puţin pe hârtie, lider regional. Statul român rămâne un magnet, în continuare, pentru românii aflaţi în afara graniţelor din 1945, în special pentru cei majoritari în Republica Moldova, care, în proporţie foarte mare deţin cetăţenia română sau aplică pentru cetăţenia română. De remarcat că lupta pentru independenţă a Republica Moldova (27 august 1991) împotriva URSS s-a bazat în mare parte pe simbolistica românească a regiunii, anterioară ocupaţiei sovietice din 1940: limbă română, drapel românesc (roşu, galben şi albastru), imn de stat identic cu cel al României şi aceeaşi monedă naţională (leul).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările